Poveste pentru adulții-copii

Stătea, în fața mea, uitându-se în gol. Înghițea, din când în când, în sec. Prima lacrimă i s-a rostogolit ușor, pe obzazul încins. A deschis calea pentru celelalte, care i-au inundat fața aproape instantaneu, înnodându-i-se în barbă. Parcă așteptaseră, prea mult, să se dezlănțuie, să fie lăsate să curgă. Continua să stea dreaptă, de parcă plângea altcineva, nu ea; ea doar asista, semeață și rece, rămânea fermă, pe poziție, doar nu era ușor de doborât , nu? Continua să se uite în gol, străină de lacrimile care deja îi udaseră bluza și care continuau să curgă. Tăceam, amândouă, de minute bune. Știa că sunt acolo, oricând voia să se întoarcă. Încet, spatele a început să i se încovoaie. Privirea, încă absentă parcă, se îndrepta ușor în jos. Lacrimile curgeau, nestăvilite, în tăcere absolută. Încrâncenarea ceda, făcând treptat, un loc binemeritat și mult așteptat, unei emoții pe care se străduise ani de zile să o ascundă, în străfundurile sufletului și să o încuie acolo, dar care acum ieșea, cu forță și hotărâre, la suprafață. A pus coatele pe masă și și-a sprijinit fruntea în mâini. Lacrimile îi picurau în limonada, un pic prea acră, de care abia se atinsese. Era tristă. Nu furioasă, nu veselă și zâmbitoare, nu încrâncentaă, îndărjită, competitivă, energică, așa cum era în fiecare zi; doar tristă. Nu știa să fie tristă, să permită tristeții să preia, o perioadă „controlul”. Nu mai făcuse asta niciodată. Încerca încă să lupte, dar devenea tot mai greu. Când a închis ochii, ultimele semne de luptă s-au disipat. A lăsat capul pe masă și a întins mâna spre a mea. M-a strâns și a rămas o perioadă așa. Trupul i se zguduia din toate încheieturile. Plângea cu suspine, plângea cu tot corpul și cu sufletul.

Fetița era mică, firavă,  îmbrăcată  într-o rochiță murdară, desculță, cu părul încâlcit. Avea cam cinci-șase ani. Stătea ghemuită, într-un colț, pe podeaua rece a unei încăperi ce părea a fi pivnița unei clădiri pustii, părăsite, în paragină, gata să se prăbușească. Un lanț gros îi lega piciorușul drept de perete, împiedicând-o să plece; urmele adânci pe care lanțul le săpase în pielea sa albă erau pe vindecate, semn că era ceva timp de când nu mai încercase să scape. Avea fața tristă și resemnată, ochii stinși, uscați parcă. Nu mai plângea. Înțelesese de ceva vreme că nu ajuta la nimic. Uneori, parcă auzea voci îndepărtate, venind de undeva de sus, chemând-o la joacă. Alteori, vocea dură și strictă, a unei femei adulte, care țipa. Mereu țipa. Niciodată nu vedea, însă, pe nimeni. Nimeni nu cobora în temnița ei. Nu înțelegi că e momentul să pleci, să mergi mai departe? Mișcă-te odată!, urla vocea.  Nu înțelegea. Cum era să se ducă? Nu vedea că nu poate, că e legată?  Unde să meargă? Acolo unde merg copiii când nu mai sunt copii și nu mai e nevoie de ei! Voise și ea să dispară, dar nu se putea. Țipase cât țipase, plânsese cât plânsese, se rugase, cât se rugase, dar renunțase. Nimic nu funcționa. Neputința se învață, la fel ca orice altceva.

Imaginea fetiței îi apărea alb-negru. O simțea și fizic, în stomac. Era ca un ghem mare, gri, care o împiedica să respire, să simtă nevoia de a se hrăni, să funcționeze normal. O ducea cu ea, mereu, simțindu-se grea, obosită, lipsită de energie, de parcă ghemul i-o sorbea, încet, pe toată, până avea să o termine, iar ea avea să se prăbușească. Fetița avea să câștige. Ce? Nu era clar.

Era prima dată când se întâlneau, prima dată când avea curajul să se întoarcă și să se uite, în pivnița sufletului său, unde sechestrase, cu mulți ani în urmă, copilul său interior, care îi rămăsese mic și îi devenise incomod. Adulții sunt serioși, i se spusese. Trebuie să fii un om responsabil, să termini cu prostiile!, auzise. Visele nu țin de foame, bagă-ți mințile în cap și nu te mai uita pe pereți! Și lasă creionul ăla din mână, toată ziua mâzgălești, ce-s toate maimuțele alea pe care le tot desenezi? N-o să iasă nimic din tine dacă nu pui mâna serios pe carte și nu îți găsești un loc de muncă sigur. Din ce vrei să trăiești, din mâzgăleli? Și de ce desenezi maimuțele alea îmbrăcate în halul ăla, alea sunt rochii? Tu vezi pe cineva îmbrăcat așa? Ajunsese să internalizeze vocile din afară și, când ele tăceau, își spunea singură: visele tale nu înseamnă nimic, sunt total lipsite de valoare! Nu ești deloc realistă, nu vezi? Nu ai pic de talent, mâzgălelile nu sunt artă. Și, chiar dacă ar fi, arta e o joacă, nu e ceva serios. Nu e de tine, tu ești mai mult de atât. Vocea care îți tot spune să iei creioanele în mână, nu laptopul, este cea care te va duce la sapă de lemn; e vocea slăbiciunii, vocea lenii, vocea fricii de a-ți asuma faptul că acum ești adult. Ai crescut, gata cu joaca, pricepi? Plângi ca proasta! Numai copiii plâng. Când o să înțelegi că perioada copilăriei s-a dus? Pusese lanțul în jurul gleznei fetiței cu sete și ură, de parcă își întemnițase cel mai mare dușman. Nu vrei să dipari, mă tot ții pe loc și îmi umplii capul cu prostii? Aici vei putrezi! Închisese ușa cu zgomot și se întorsese la birou, furioasă. Așa rămăsese, ani de zile. Și nu mai plânsese niciodată de atunci. Până acum.

Când a ridicat ochii, deja umflați și roșii de la plâns, o sclipire i-a luminat fața. Dacă nu era o luptă, de fapt și fetița nu căuta să câștige ceva? Copiii nu sunt dornici de luptă, nu-i așa? Ce vor ei, de fapt? Păi, să vedem. Vor să fie iubiți. Vor să aibă voie să fie copii, să se joace, să fie autentici; să fie ok așa cum sunt. Vor să fie în siguranță, ocrotiți. Vor să fie iubiți. Am mai spus asta, știu. Dar repet, pentru că totul se rezumă la iubire pentru copii. Și nu numai pentru ei, pentru noi toți. Iubire orice ar fi, orice ar face. Se hrănesc cu iubire. Vor să conteze. Orice om vrea să conteze, să i se legitimeze existența. Vor să li se respecte independența. Copiii au propriul plan, știi? Nu e ok să li-l impui pe al tău. Da, vor să fie iubiți, necondiționat. La naiba, fără asta, nimic altceva nu contează. Ura e cealaltă față a iubirii, nu? E umbra iubirii, formează un întreg cu iubirea. Nu pot avea în mine ură, fără să am iubire. Ura e tot iubire. Oau!

Plânge continuu. Deja e jos, în pivniță. Desface, cu grijă și teamă, lanțul din jurul piciorului fetiței. Fetița dă să se retragă, pare că nu o recunoaște, dar în ochii ei se citește o urmă de curiozitate. Ar vrea să o ia în brațe, dar încă nu e momentul. Îi întinde niște creioane colorate și un caiet cu foi goale. Ochii fetiței sclipesc, dar nu întinde mâna să le ia. I le pune jos, pe podea și se îndepărtează. Fetița o studiază, întâi pe ea, apoi rechizitele. Se mișcă, se întinde, se dezmorțește. Se uită către ușa pivniței, acum larg deschisă, pe care intră, razele soarelui, calde și orbitoare. Afară, lumea e frumoasă. Se ridică, ia creioanele și caietul și o ia la fugă, cu picioarele mici și goale, pe scările pivniței, în sus, spre soare. Se oprește în prag și se întoace un pic, către femeia rămasă perplexă, zâmbind ștrengărește, parcă chemând-o. Inima femeii bate puternic, aproape îi sparge pieptul. Se îndreaptă bulversată către scări, se împiedică de prima treaptă, aproape cade, neputându-și lua ochi de la fetița care, în lumina puternică, seamănă cu un înger. Când ajunge aproape de ea și întinde mâna să o atingă, fetița o zbughește mai departe, afară. În fața clădirii se află un parc mare, cu multă iarbă verde și flori de mac. Micul înger aleargă până în mijlocul  întinderii de verde cu roșu și șe așează turcește în iarbă, cu caietul deschis, în față. Mânuța mică, încă prăfuită, așterne forme și culori pe foaie cu o ușurință fantastică, de parcă vieți întregi n-ar fi făcut decât să deseneze și să coloreze. Femeia se apropie și se așează lângă ea. Inima își recapătă, treptat, ritmul firesc, de parcă lucrurile s-ar așeza, în sfârșit, la locul lor.

Mă uit, cu uimire și admirație la femeia din fața mea, care râde și plânge, în același timp. Pe caietul pe care, cu o săptămână înainte, scrisese despre valori și ce e important pentru ea, mâinile ei aleargă, conduse de o forță magică, atemporală. Pe foaie apar, pe rând, o fetiță, stând turcește în iarbă, cu un caiet în mână, desenând și râzând, cu un halou de înger în jurul trupui ei mic. În spatele său, întinsă pe o parte, cu capul sprijnit în cot, apare o femeie, care plânge și râde în același timp, trăgând, parcă, cu ochiul la desenul fetiței, veghind protector asupra ei, ca o mamă, ieșită cu copilul în parc. Apare apoi un soare, cu raze lungi, ochi mari și gură deschisă într-un zâmbet larg. Într-un colț, iese la iveală schița mică a unei clădiri dărăpănate, cu ușa deschisă spre un întuneric pe care își datorează să nu îl uite.

Din când în când, ia câte o înghițitură din limonada un pic prea acră, sorbind, în același timp și lacrimile care îi căzuseră în ea. Probabil acesta era exact balsamul de care avea nevoie, deoarece, după ce a terminat desenul și limonada, și-a șters lacrimile și a exprimat, pe un ton jovial, total nou pentru mine: Mi-e al naibii de foame!

desen

„Îmi pare rău!” „Te iert.”

Am fost crescuți să ne dorim să fim perfecți, să ne ferim de greșeli, să vrem, mereu, să fim cei mai buni, pentru a-i face pe alții mândri, pentru a ne demonstra, nouă înșine și lumii, propria valoare. Am fost învățați că a greși înseamnă a fi vulnerabil,  vulnerabilitatea înseamnă slăbiciune, iar slăbiciunea nu prea are ce căuta într-o lume care acceptă și apreciază oamenii puternici sau măcar pe cei care par a fi așa. Ni s-a spus, celor mai mulți dintre noi, că respectul, încrederea, admirația, aprecierea și alte lucruri considerate de dorit se câștigă greu, cu multă muncă și după multe dovezi că le merităm, dar se pierd repede, deci trebuie să fim mereu atenți ce facem, să nu călcăm strâmb, să fim mereu în alertă pentru că, altfel, vom plăti pentru neatențiile noastre. Ne-au spus sau indus astfel de lucruri oameni importanți pentru noi, oameni pe care i-am admirat și pe care i-am considerat modele, aproape de perfecțiunea către care ni se spunea că e dezirabil să tindem: părinții noștri, profesorii noștri, în primă fază, apoi colegii, șefii, mentorii și alți oameni precum care ne-am dorit la un moment dat să fim. Cu siguranță sunt și excepții de la acest șablon, dar îmi permit generalizarea deoarece acest scenariu se aplică celor mai mulți dintre oamenii pe care îi cunosc, inclusiv mie, personal.

E de la sine înțeles că nu putem evita să facem greșeli. Fie că e vorba de școală sau serviciu, fie că e vorba de relațiile personale, cu familia, iubitul, iubita, prietenii, sunt inevitabile momentele în care lucrurile nu ne ies așa cum am vrea, situațiile în care nu luăm cele mai bune decizii, momentele în care spunem sau facem lucruri care rănesc alte peroane, acționăm, fără să realizăm, în moduri care împiedică obținerea unor rezultate etc. Având în vedere așteptarea cu care trăim în background, aceea de a fi perfecți, greșelile ne fac, deseori, să ne simțim prost, să intrăm în defensivă, să căutăm vinovați, alții decât noi înșine, pentru a scăpa de eventualele consecințe ale greșelii noastre, dintre care, cea mai devastatoare consecință fiind sentimentul de a nu fi suficient de buni, de demni de apreciere, de respect, de acceptare, de iubire.

Fiecare om greșește și fiecărui om i se greșește, la un moment dat. „Îmi pare rău” și „te iert” sunt, din păcate, printre cele mai greu de rostit cuvinte. De ce? Tocmai pentru că avem impresia că ne pun în poziția pe care am fost învățați , cu multe insistențe și repetiții, să o evităm: poziția de vulnerabilitate, ca semn al slăbiciunii. Avem senzația că, spunând aceste cuvinte, ne poziționăm ca fiind inferiori în fața altcuiva. Dacă spun „îmi pare rău”, admit că nu sunt bun, că e vina mea pentru ce s-a întâmplat, iar convingerea mea este că celălalt mă va judeca, mă va critica și nu va mai avea încredere în mine. Dacă mi s-a greșit și spun „te iert”, mi-e teamă  voi fi luat drept prost și voi fi tratat ca o cârpă de acum înainte, pentru că înseamnă că nu știu să mă apăr și să ripostez, deci permit orice. Așa că, trecem mai departe peste propriile noastre greșeli sperând că nu sunt observate de alții sau că ceilalți ne cred scuzele, justificările, raționalizările, iar imaginea noastră rămâne intactă, iar când vine vorba de greșelile altora, ne arătăm indignarea, taxăm persoana care a greșit, predicăm, ne victimizăm sau ținem minte până apare ocazia de a i-o plăti, într-un fel sau altul.

Totuși, lucrurile pot sta și altfel și pot fi interpretate și în alt mod. A spune „îmi pare rău” și „te iert” deși sunt legate de vulnerabilitate și de ideea acceptării imperfecțiunii la noi și la ceilalți, consider că sunt expresii ale puterii interioare, nicidecum ale slăbiciunii. „Îmi pare rău” înseamnă admiterea greșelii, asumarea responsabilității, recunoașterea faptului că actul nostru are impact asupra altei/altor persoane; înseamnă a arăta că ne pasă, de noi înșine și de ceilalți; înseamnă a admite, în fața noastră, că nu suntem perfecți și a ne descoperi imprefecțiunea în fața altcuiva, a trăi tristețea, în loc de a o evita, lucruri care necesită curaj.  De cealaltă parte a baricadei, „te iert” înseamnă accept că ai greșit, accept că nu ești perfect, înseamnă că îți permit să vezi că mă simt rănit, deci că sunt vulnerabil, dar aleg, în același timp, să nu îți port pică, ci să las lucrurile să treacă, rana să se vindece, învățând ce e de învățat din situația respectivă; înseamnă că aleg să fiu generos și să opresc răul la mine, tocmai când poate tu, cel care a greșit, consideri că meriți asta cel mai puțin și, poate, te-ai aștepta să te lovesc.

Convingerea că „îmi pare rău” și „te iert” sunt doar pentru celălalt este, din punctul meu de vedere, doar un mit. În realitate, deși poate îl ajută pe celălalt să se simtă un pic mai bine, cele două reacții sunt, în primul și în primul rând, bune și necesare pentru noi înșine.

Pe de o parte, asumarea unei greșeli și a consecințelor sale este un lucru esențial pentru stima noastră de sine. De fiecare dată când ascundem, mințim, disimulăm, dăm vina pe altcineva pentru ceva ce am făcut sau raționalizăm un comportament nepotrivit pentru a ne convinge pe noi înșine că nu puteam face altfel, stima noastră de sine are de suferit, chiar dacă nimeni altcineva nu află despre asta. Este suficient că NOI știm. Nu degeaba există criminali care ajung să se predea, să înnebunească sau să se sinucidă, deși poliția nu este aproape de a-i captura, pentru că nu mai suportă sentimentul de vinovăție, oameni care fură sau își înșeală partenerii, dar se autosabotează pentru a fi prinși sau mărturiresc din proprie inițiativă, iar dacă nu o fac, se pedepsesc în alte moduri etc. Avem, în interior, mecanisme care ne îndreaptă, subtil, către valorile noastre, doar că, de multe ori, alegem să le ignorăm, în unele cazuri cu consecințe serioase pentru stima și imaginea de sine. Recunoașterea unei erori și manifestarea regretului, atunci când el există, au puterea de a ne elibera de povara de a părea impostori în ochii uneia dintre cele mai importante persoane din viața noastră, cu care știm sigur că vom trăi tot restul vieții: persoana pe care o vedem în oglindă. De asemenea, în ciuda faptului că primul lucru care ne poate veni în minte este acela că vom fi judecați și considerați nedemni de apreciere de către cei din jur, de multe ori se întâmplă exact contrariul: omul din fața noastră înțelege, se simte prețuit, i se declanșează mecanismele naturale de a empatiza cu noi, iar părerea lui despre noi se îmbunătățește.

Pe de altă parte, iertarea cuiva care ne-a produs o neplăcere sau o suferință este, surprinzător, chiar remediul de care avem nevoie pentru a integra experiența și a o depăși. Am dat, acum multă vreme, peste un citat care mi-a rămas în minte: ”Holding on to anger is like drinking poison and expecting the other person to die”.  Cam așa e. Furia, ura, ranchiuna nu fac rău persoanei care ne-a greșit, ci nouă. Desigur, dacă într-un acces de furie, îi dăm în cap celui pe care îl urâm, nici lui nu-i va fi prea bine :), însă nici nu ne va ajuta cu nimic; am intra în ciclul de mai sus, în care ne-am simți vinovați pentru propria faptă și am deveni cei care ar avea nevoie de iertare, de propria iertare, în principiu. Ironic, nu?  Sentimentele negative, deși utile și sănătoase pe termen scurt, dacă sunt menținute pe termen lung, ajung să ne consume, atât psihic cât și fizic și să se extindă dincolo de obiectul lor direct. Dacă îl urăsc cu înverșunare pe, să spunem, Radu, pentru că mi-a trădat încrederea într-un context, lucrurile o pot lua razna în multe feluri: l-aș putea identifica pe Radu cu o singură greșeală făcută într-un singur context și aș putea să îl exclud din cercul meu, deși, poate, este un om foarte valoros și important pentru mine, aș putea deveni hiper-vigilentă în toate relațiile cu toți oamenii pe care îi cunosc, temându-mă, la orice pas, că mă pot păcăli în vreun fel, lucru extrem de obositor și dăunător, atât pentru mine, cât și pentru ei, aș putea, în mod absolut irațional, să am ceva împotriva tuturor oamenilor pe care îi chemă Radu și câte și mai câte. Cele mai multe scenarii nu au legătură cu Radu deloc, dar au cu mine și cu relațiile mele cu alții, cu energia mea, cu nivelul meu de stres, cu calitatea vieții mele. A avea așteptarea ca Radu să îmi vindece rana nu ar face decât să îmi adâncească dezamăgirea.  Dacă, însă, accept că lucrul care m-a afectat s-a întâmplat și nu mai poate fi schimbat, dacă decid să iert, să conștientizez sentimentele negative și să le onorez, dar să le las totuși să treacă, îmi pot influența pozitiv prezentul și viitorul integrând experiența cu tot cu lecția din ea.

De multe ori, ceea ce ne împiedică să iertăm este gândul că cel iertat va crede că nu a greșit de fapt. Dar asta se întâmplă tot pentru că asociem iertarea cu cealaltă persoană, nu cu noi înșine. A ierta o faptă a cuiva nu înseamnă că acea faptă este acceptabilă sau că durerea resimțită e mai puțin justificată și autentică. De asemenea, a ierta un om nu înseamnă a reveni la starea de dinaintea evenimentului neplăcut; dacă asta se poate întâmpla, foarte bine, dar sunt și situații în care revenirea la situația anterioară nu mai este posibilă, iar relațiile se modifică sau se termină. A ierta înseamnă pur și simplu a nu permite unui eveniment neplăcut să ne controleze, este o modalitate prin ne asumăm puterea asupra vieții noastre, o măsură de auto-protecție, de respect și iubire de sine, dar și o dovadă de bunătate și generozitate, lucruri extrem de importante, atât pentru relația noastră intimă cu noi înșine, cât și pentru relațiile cu cei dragi nouă.

Desigur, efectul pe care „îmi pare rău” și „te iert” îl au asupra celor care le aud nu este nici el de ignorat. Un „îmi pare rău” autentic, spus la timpul lui, poate restabili încrederea și poate salva o legătură pe cale să se destrame; un „te iert” spus din tot sufletul poate fi, pentru cel din fața noastră, primul pas pe drumul, de multe ori dificil, către iertarea de sine. Însă cred că este important să fim conștienți de faptul că tot ce facem este, într-un fel sau altul și despre noi înșine, iar avantajul acestui lucru este că avem de fapt mult mai multă putere și influență asupra propriei vieți decât realizăm.