Despre iubire – dincolo de endorfine

soulmateCând ne îndrăgostim, persoana iubită ne pare perfectă. Este întruchiparea tuturor dorințelor și viselor noastre. Vrem să petrecem cât mai mult timp în preajma sa, ne simțim speciali, universul nostru gravitează cu viteză în jurul relației noastre, putem supraviețui doar cu săruturi, atingeri, sex, dormim puțin și agitat dacă nu este cu noi, așteptăm să treacă repede orice altceva suntem nevoiți să facem și care ne ține departe de ea. Este perioada în care ne simțim atât de bine, deoarece creierul nostru înoată în endorfine, iar cortexul prefrontal, responsabil cu lucruri plictisitoare precum rațiunea sau logica se află în vacanță, undeva departe. Este perioada în care, fără să ne dăm seama, proiectăm propriile noastre gânduri, sentimente, emoții și idealuri asupra persoanei iubite, perioada în care ea nu poate greși, în care tot ce face e fantastic și reprezintă dovada minunăției care este și a iubirii imense pe care ne-o poartă. Ne place cum vorbește, cum tace, cum mănâncă, cum respiră, cum se îmbracă, totul. Ni se pare că abia atunci începem să trăim.

Când suntem îndrăgostiți, se spune că suntem orbi și pe bună dreptate. Avem impresia că persoana de care ne-am îndrăgostit e perfectă. Așa că, fie ignorăm anumite lucruri din comportamentul său care, în alt context, la alți oameni sau chiar la noi înșine nu ne-ar plăcea, fie le justificăm în sens pozitiv, de exemplu: e gelos pentru că mă iubește, țipă pentru că e pasională, deci se implică și îi pasă, bea pentru că se simte bine și în largul lui cu mine sau trist când e fără mine, înjură și face mișto de orice și oricine pentru că este foarte spiritual, dezinhibat și inteligent, cheltuie tot ce prinde pentru că se face frumoasă pentru mine, n-are nicio idee ce vrea să facă azi, mâine, peste o săptămână, o lună, un an, pentru că e rebelă și liberă, deci foarte mișto, nu el umblă după alte femei, ele umblă după el pentru că e atât de fain, evită să discute despre anumite subiecte pentru că este foarte sensibil etc. Totul e frumos, orice obstacol se poate depăși, vorba cântecului: all we need is love.

Doar că perioada boemă, plină de endorfine trece destul de rapid și creierul nostru se reîntregește, așa cum e normal să se întâmple. Odată cu revenirea funcțiilor cortexului prefrontal, ne revine capacitatea de a gândi rațional, însă ne revin și tiparele de a acționa și reacționa pe care le folosim de ani de zile, ideile noastre despre viață, convingerile și principiile după care trăim, valorile care ne reprezintă. La fel se întâmplă și partenerului. Intrăm în relații cu toată istoria noastră, cu poveștile noastre de viață, cu traumele noastre, acolo unde sunt, cu înțelegerea noastră despre ce înseamnă iubirea și cuplul, pe care am căpătat-o din copilările, din familie, inițial și pe care am completat-o apoi cu experiențe proprii și cu informații despre experiențele altora, la care am avut acces într-un fel sau altul. Avem un imens bagaj pe care îl aducem cu noi, iar persoana iubită îl are și ea pe al său.

După perioada oarbă, ne „trezim” la realitate și realizăm că avem în fața noastră un om complex, cu bune și rele. Începem să vedem luptele partenerului și continuăm să le dăm pe ale noastre. Realizăm că partenerul nu este un super om, cu puteri nelimitate, ci un om și atât, cu toată gama de sentimente, de la iubire până la furie și, câteodată ură, cu punctele lui forte, dar și cu neputințele sale, cu defectele sale. În multe relații, aici apare ruptura: partenerii se simt înșelați, deziluzionați, se uită la omul din fața lor și li se pare că nu îl recunosc, mitul este spulberat. În realitate, abia acum partenerii se văd unul pe altul, așa cum sunt. Iubirea se poate termina aici. Însă, de asemenea, tot aici, pentru acei oameni dispuși să se uite cu sinceritate la ei înșiși și la omul drag de lângă ei, pentru cei dispuși să lucreze cu ei înșiși pentru a schimba tiparele care nu le mai sunt de folos, iubirea abia începe.

Este ușor să fim fericiți într-o relație și să simțim că iubim atunci când totul e roz și frumos, când sunt evidente doar părțile bune. Doar că avem nevoie de iubire, cel mai mult și mai mult atunci când lucrurile nu sunt roz, când ne îndoim de noi înșine, când plângem, când suntem răi, furioși, triști, când ne descoperim neputincioși, când suntem vulnerabili. Adică în toate contextele în care, din păcate, am fost învățați că nu e în regulă ce simțim și cine suntem și că, dacă nu schimbăm rapid ceva, iubirea dispare, ea fiind condiționată de anumite moduri „corecte” și „bune” de a fi.

Ne arătăm cel mai mult vulnerabilitatea în relațiile cu oamenii pe care îi iubim cel mai mult. Până devenim conștienți de noi înșine și începem să lucrăm cu noi,  în cuplu retrăim legăturile cu oamenii pe care i-am iubit sau admirat cel mai mult în trecutul nostru; pe rând, partenerii noștri devin, fără voia lor, mamele noastre, tații noștri, frații, profesorii și alte figuri, importante pentru noi, care ne-au marcat existența, care s-au purtat într-un anumit fel cu noi și cu care noi ne-am simțit în anumite feluri și am învățat să ne comportăm în anumite feluri, în funcție de dinamica relației dintre noi și ei. Avem multe ancore legate de momente, trăiri și oameni importanți din viețile noastre, ancore care se declanșează extrem de rapid din te miri ce și care ne duc, cu viteza luminii, în momente din trecut în care ne regăsim cum eram atunci, cu aceleași sentimente, trăiri, reacții, interpretări pe care ni le oferim nouă înșine; regresăm, uneori, la stadiul de copii, adolescenți, doar că nu ne și dăm seama de asta, ci ni se pare că reacționăm la situații noi, din prezent. Câteodată, cele mai neînsemnate gesturi ale omului iubit apasă în noi butoane sensibile, ating răni nevindecate și declanșează sentimente și reacții nedorite, pentru care apoi îl învinovățim pe el, însă care sunt învățate și exersate pe parcursul multor ani, alături de alți oameni pe care i-am iubit și care au știut sau nu să ne arate iubirea lor și să se conecteze cu noi.

Pentru a ilustra acest mecanism, mă voi folosi de exemplul personal. Când eram copil, mama s-a îmbolnăvit. Am trăit toată copilăria și adolescența cu teama că o pot pierde oricând, că voi rămâne singură, că poate muri din cauza mea, dacă sunt rea și o supăr. În același timp, mama a fost foarte autoritară și critică cu mine, cu tata și cu fratele meu, arunca cuvinte grele și amenințări și își masca fricile și neputința încercând să ne controleze pe noi, familia ei. Tata a fost mereu tăcut și supus și i-a lăsat spațiul să se desfășoare, renunțând la ce voia el pentru a face ceea ce voia ea. Deşi i-am înțeles şi i-am iertat, aceste lucruri m-au marcat în moduri pe care le-am înțeles numai în ultimii ani, în urma multor ședințe de terapie, coaching și lucru cu mine. Am realizat că, pe baza lucrurilor învățate în copilărie, mi-am ales relațiile, mi-am construit imaginea despre cuplu și rolul meu în el și mi-am definit rolul pe care partenerul „trebuie” să îl joace. Am realizat că am trăit de când mă știu cu o teamă paroxistică de abandon, de care nu m-am vindecat complet nici până acum și pe care am dus-o cu mine oriunde am mers.

Cel mai periculos lucru (pentru mine și pentru relațiile mele cu ceilalți) pe care l-am învățat în dinamica din familia mea, pe fondul fricii de abandon, a fost că eu am și dacă nu am, ar trebui să am, control și influență directă asupra sentimentelor, alegerilor, comportamentelor, într-un cuvânt, asupra vieții celuilalt. Am învățat că eu pot provoca bucurie sau suferință, veselie sau tristețe, răbdare sau furie și că sunt responsabilă pentru binele sau lipsa binelui celuilalt, mai mult decât e el însuși. Dacă ceva îl doare, eu ar trebui să fac ceva să îi treacă; dacă e trist, ar trebui să fac ceva să îl înveselesc; dacă e confuz, ar trebui să vin eu cu clarificări și explicații; dacă are o problemă, ar trebui să am eu rezolvarea; dacă nu știe ce vrea, ar trebui să știu eu; dacă e supărat, sigur e și despre mine, într-un fel sau altul sau e chiar vina mea, deci am datoria de a mă implica. Pe lângă asta, am învățat să port o mască, să nu îmi arăt sentimentele, în special dacă  ele erau „rele”, să fiu mereu calculată, rațională, așteptându-mă ca cel de lângă mine să știe, să vadă cumva cine sunt și să fie acolo pentru mine așa cum voiam eu. Mi-am ales, inconștient, parteneri cu care puteam retrăi relațiile din familia mea, pentru familiaritatea pe care mi-o ofereau, iar eu am fost, pe rând, când mama mea, când tatăl meu, m-am comportat ca ei, trecând dintr-o extremă în alta, fiind când agresorul care îi dicta celuilalt cum să facă și cum să fie, când salvatorul care făcea tot ce putea pentru a rezolva orice problemlă a celuilalt, mică sau mare.

Târziu am realizat că și agresorul și salvatorul sunt două fețe ale aceleiași monede și au același efect: îi răpesc celuilalt experiențele, bune sau rele, pe care are nevoie să le trăiască în felul său pentru a evolua în urma lor, îi desconsideră ritmul, îl sufocă și îl micșorează. Din când în când apărea și victima din mine, care se simțea mereu neînțeleasă și sub-apreciată pentru toate eforturile depuse; m-am surprins chiar folosind aceleși cuvinte pe care le folosea mama când se victimiza.  Am sfârșit prin a-mi sabota relațiile și, până nu m-am uitat cu atenție la mine, la ceea ce aduc eu în relație, nu doar la ce văd de la celălalt, până nu am înțeles de unde îmi vin anumite idei și comportamente, cum mă afectează ele și faptul că puterea de a face ceva este numai și numai la mine, nu am reușit nici măcar să îmi dau seama cât de nociv era ce făceam. Despre rezolvare, nici nu putea fi vorba. Am tot crezut că am dat peste oamenii nepotriviți. Numai că oamenii aceștia, aveau cel puțin ceva în comun: pe mine. Eu puteam să fac ceva. Am decis să pornesc la drum. Încă mai am de călătorit.

Când ne arătăm vulnerabilitatea, indiferent sub ce formă, ne dorim să fim susținuți, înțeleși, acceptați, iertați pentru comportamentele și reacțiile nepotrivite, iubiți. De multe ori, ne grăbim cu judecăți la adresa omului de lângă noi, dacă el nu reacționează întocmai cum ne așteptăm sau cum ne-am dori. Uităm că și vice versa e valabilă și nici noi nu știm cum să reacționăm; și persoana de lângă noi are ancorele și butoanele sale, pe care noi le apăsăm, de cele mai multe ori, fără intenție, iar ea reacționează, așa cum a învățat, până în prezent, să o facă. Iar asta poate să ne atingă iar pe noi și intrăm într-un cerc vicios, care pune iubirea la o încercare grea. Din păcate, nu prea am fost învățați cum să fim cu adevărat prezenți în propria noastră viață și în relațiile noastre, cum să fim cu adevărat atenți la noi înșine și la cei de lângă noi, cum să fim acolo pentru celălalt fără a-i invada spațiul, cum să cerem ajutor și să îl primim fără să ne simțim de ca și cum am fi eșuat, cum să îl oferim doar când ni se cere, cum să ne construim relații sănătoase; nu am fost învățați că iubirea nu este ceva aflat total în afara noastră și a sferei noastre de influență, care există sau nu există, care vine subit și poate dispărea la fel de parcă nu ar avea legătură cu noi, ci ar fi o entitate separată; nu am învățat nici că iubirea nu este un „loc” unde facem troc, pe principiul „dacă îmi dai, îți dau, dacă nu, nu” sau „dă tu primul, să văd că pot avea încredere în tine și apoi dau și eu”. În schimb, am învățat să raționalizăm iubirea, să încercăm să o definim, să o încadrăm în șabloane și să o cuantificăm, să condiționăm oferirea ei de diferite lucruri și comportamente, să ne fixăm standarde după care să îi evaluăm pe partenerii noștri, să cerem dovezi pentru a ne simți în siguranță.

Nu am fost învățați multe lucruri, dar, adulți fiind, nu ne rămâne decât să ne luăm viața în propriile mâini și să decidem să învățăm în prezent, cu ajutor dacă este nevoie. Văd extrem de puțini oameni (în rândul cărora, recunosc, nu m-am regăsit nici eu până relativ recent) care se uită la ei înșisi și se întreabă lucruri precum ce fel de partener sunt eu? Ce aduc eu în relație? Cum pot fi eu mai bun, mai atent, mai prezent? Ce pot face eu pentru ca partenerul meu să simtă că îi sunt aproape? Care sunt convingerile mele legate de iubire și cuplu? Care dintre ele mă ajută și pe care mi-ar servi mai mult să le schimb? Cine sunt eu în relație? În schimb, cei mai mulți pot spune cu ușurință ce le place la partener sau ce nu le place și ar vrea ca acesta să schimbe, ce așteptări au într-o relație, ce ar trebui să facă celălalt pentru ca ei să se simtă bine și așa mai departe. Acest lucru plasează rezolvarea problemelor în afară propriei persoane și ne poate face să ne simțim neputincioși și fără vreun control asupra a ceea ce ni se întâmplă. Deși întrebările despre noi înșine pot aduce mult disconfort și durere inițial, pe termen lung ajută relația și iubirea mult mai mult decât așteptarea ca salvarea să vină din altă parte și dependența permanentă de ce este, face sau are altă persoană.

Nu îi putem schimba pe ceilalți, pentru a-i face așa cum vrem noi. Fiecare om se schimbă atunci când decide că își dorește și o face în felul în care i se potrivește. Nici nu putem aștepta, la nerfârșit, ca celălalt să facă ceva pentru ca relația să meargă mai bine. Putem lucra doar la noi înșine și la ce aducem noi în relația cu altă persoană. Cred că iubirea din cuplu izvorăște din iubirea de sine, dintr-o relație sănătoasă și armonioasă cu sinele. Un om împăcat cu el însuși, cu trecutul integrat și asumat, va fi un partener mai atent, mai empatic, deschis la comunicare și conexiune, cu mai puține puncte sensibile și reacții nepotrivite la comportamentele partenerului și ale altora, mai atent la ce se poate face, decât la ce nu se poate. De asemenea, un om care se iubește pe sine, își va putea iubi partenerul și în momentele în care acesta este jos, adică atunci când are cea mai mare nevoie și, se va simți la rândul lui, iubit fără a cere mereu dovezi și a testa limitele celuilalt. Iar iubirea de sine și de ceilalți se descoperă, se (re)învață, totul este să ne dorim cu adevărat.

Nimeni nu este perfect, iar lucruri de rezolvat la noi înșine vom avea mereu. Important este să fim conștienți de ele, să ni le asumăm, împreună cu drumul pe care îl avem de parcurs până la rezolvare. Să cerem ajutor atunci când avem nevoie, pentru că drumul poate fi anevoios. Și, important este să ne uităm bine de tot la noi și la celălalt înainte de a intra într-o relație, iar, apoi, când endorfinele se duc și dăm de greu, să ne uităm iar, înainte de a decide să renunțăm și să o luăm la fugă; să facem tot ce ține de noi pentru a fi ok și cu adevărat în relație cu omul pe care îl iubim. Nu toate relațiile merg, dar cred că multe pot fi salvate, transformate frumos dacă decidem să lucrăm la noi și la ele. Nu de alta dar, dacă nu o facem, oriunde ne ducem și oricâți parteneri vom schimba, ne vom întâlni mereu cu noi înșine.

7 thoughts on “Despre iubire – dincolo de endorfine

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s