Vipassana, un prim pas pe un nou drum

meditatie-dumbrava-houses

În cazul tuturor experiențelor și persoanelor importante pentru mine, care mi-au schimbat viața semnificativ, am simțit ceva, irațional, de neexplicat, o chemare care parcă venea de dincolo de mine de a face acel lucru, de a mă apropia de acea persoană, chiar dacă nu știam când sau cum se va întâmpla ce simțeam eu și nici unde mă va duce. Tot ce am învățat, de-a lungul timpului a fost ca, dacă am acest sentiment, acea intuiție de a face ceva, să urmez calea respectivă fără a mă întreba prea multe, fără a încerca să înțeleg rațional de ce simt ce simt, de ce sunt atrasa în acea direcție, ce se va întâmpla după. Când am aflat, acum câțiva ani. că există tabere de meditație, unde se meditează și se trăiește în tăcere absolută mai multe zile, am simțit că, într-o zi, voi face și eu asta. Nu credeam că se organizează astfel de tabere și în România, așa că nu m-am mai gândit la asta o perioadă, însă, la un moment dat, am decis să mă interesez și așa am descoperit centrul de la Dumbrava de Sus. M-a înscris. Am fost. M-am întors. Iar acest articol este despre ce am trăit acolo.

Călătoria

Drumul până acolo, deși frumos, nu este neapărat spectaculos. Însă modul în care s-a desfășurat el, a fost diferit pentru mine și modul meu de a fi pe care l-am avut mai bine de 30 de ani. Eu am fost, până acum ceva vreme, extrem de timidă și lipsită de încredere în sine. Mi se părea foarte de greu să leg conversații cu necunoscuți chiar și pentru câteva minute, aveam senzația că n-am nimic de spus, iar când trebuia să plec la drum cu mașina, era nevoie să analizez harta în detaliu, să știu exact pe unde o voi lua, unde voi parca și depuneam extrem de mult efort pentru a face scenarii, ca să nu mă poată surprinde nimic. Consumam extrem de multă energie psihică. De-a lungul ultimilor ani, lucrurile s-au schimbat mult, dar nu am realizat, cu adevărat asta, până când m-a sunat unul dintre organizatori și m-a rugat să iau pe cineva cu mine, dacă vin cu mașina. Adică, să îmi petrec, cu o persoană necunoscută, patru ore, în care, evident, urma să vorbim (despre ce?), să am responsabilitatea de a duce la timp, în siguranță, într-un loc în care n-am mai fost, pe drumuri pe care nu le cunosc, pe încă cineva, nu doar pe mine, care, la o adică, dacă nu ajungeam acolo, aia era, era numai și numai treaba mea. Acum câțiva ani, acest lucru era de neconceput; în primul rând, aș fi mers cu trenul, deși dura aproape dublu și aș fi refuzat din start, chiar și cu trenul fiind, să merg împreună cu o persoană necunoscută, aș fi găsit eu un pretext să evit asta. Acum însă, spre surprinderea minții mele raționale, mi s-a părut absolut natural să spun da, sigur că iau persoana, sigur că merg cu mașina, de ce să călătoresc șapte ore și să schimb mai multe mijloace de transport, când pot să ajung în doar patru ore, direct; sigur că am încredere că mașina va fi în siguranță în grădina în care mi s-a spus că o pot lăsa, la baza dealului pe care urma să urcăm și să stăm 11 zile; sigur că am încredere în ce îmi spune omul cu care am vorbit la telefon și pe mail, deși nu l-am cunoscut niciodată și urma să merg într-un loc despre care nu știam exact unde e, doar că e undeva în munți, în județul Hunedoara și unde nu cunoșteam pe nimeni. Câteoată, mintea mea se întreba dacă sunt cu adevărat eu. Însă, în suflet, am fost tot timpul extrem de liniștită. Am avut și despre ce vorbi cu partenera mea de drum, care s-a dovedit a fi o companie interesantă și mișto. Nici eu, nici ea, n-am avut nicio problemă în a ne povesti viețile, de parcă ne știam de multă vreme și ne puneam la curent cu ultimele noutăți.

Scurtă călătorie în timp, la 23 de ani

De la punctul de întâlnire și până la locul unde urma să lăsăm mașinile și începea urcarea pe jos mai erau ceva kilometrii de parcurs și noi, cei care aveam locuri libere în mașini, am fost rugați să mai luăm și alți oameni care veniseră cu trenul. Așa l-am cunoscut pe Simon, un austriac de 23 de ani, cu păr lung și frizură rasta, student la filosofie, care călătorea prin lume făcând voluntariat în diverse locuri, pentru cazare și masă și pentru experiențe pe care nu le înveți în nicio școală. Cât am așteptat să se strângă toată lumea și apoi, până la destinație, Simon ne-a povestit despre călătoriile lui, despre cum a ajuns în România și la Vipassana, despre cum urmea să meargă prin Asia în următoarele luni, despre cum a dat de oameni care încercau să îi învețe pe alții să trăiască în pace cu ei înșiși, însă erau roși de furie, ură și judecată, despre alți oameni faini de la care a plecat cu câte ceva, despre cum e să trăiești simplu, pe drum și să vezi locuri care spun ceva despre sufletul real al unei țări, dincolo de experiența turistică, despre cum dacă nu îți place o facultate, e ok să o lași baltă și să începi alta, să mergi unde te chemă intuiția, chiar dacă nu știi mai departe ce vei face. Conduceam, îi mai puneam câte o întrebare și îl ascultam uimită. I-am spus că e tare înțelept pentru vârsta lui și era fără pic de condescendență dată de diferența de vârstă dintre noi, ci cu bucurie și admirație. Într-un moment de liniște, m-am întors la mine, la 23 de ani și mi-am dat seama cât de departe eram de puștanul ăsta și de ceea ce urma să descopăr, peste ani, că e, cu adevărat, important. La 23 de ani, eu terminam facultatea, aveam un job stabil și mă căsătoream, crezând că așa se face, ceea ce nu putea fi decât un dezastru, cum a și fost, de altfel, îmi era teamă și de umbra mea, abia puteam să merg să cumpăr o pâine singură, darămite să plec de nebună, singură, în lume, iar să merg într-un loc, cu zeci de necunoscuți, să tac din gură atât de mult timp, când eu credeam că e tare important să vorbești ca să arăți că ai ceva în cap și să mă uit atât de mult la mine, cum făcea Simon acum și cum urma să fac și eu, ar fi fost ceva absurd, de neconceput. M-a cuprins compasiunea pentru puștoaica de 23 de ani care am fost eu și respectul pentru femeia care am devenit și care devin, în fiecare zi, chiar dacă n-am fost atât de precoce ca băiatul ăsta. M-am gândit că, dacă va fi să am vreodată un copil, aș vrea tare mult să aibă zvâcul, dezinvoltura și inteligența emoțională pe care le-am văzut la Simon și pe care eu, abia le descopăr și cultiv la mine. Thanks, man, mi-ai arătat că se poate și fără ani de chin!

Centrul

Fondatorul spune că, dacă încerci să ajungi la centrul de meditație și, implicit, în zona în care trăiește comunitatea formată în jurul său, cu GPS-ul, nu reușești, pentru că GPS-ul te duce în altă parte și te rătăcești prin pădure. Unul dintre cursanții din serie cu mine a confirmat povestea. Se pare că locul este special și că ajunge acolo numai cine trebuie să ajungă. Mi s-a părut interesant, dar n-am avut curiozitatea să testez, punând GPS-ul la coborâre. Ajunsă acolo, aveam să îmi pierd, absolut natural, orice urmă de interes pentru telefon, GPS, facebook, whatsapp și alte chestii, mai mult sau mai puțin utile, din viața de zi cu zi.

Centrul este așezat într-o zonă superbă, izolată, de unde se văd doar munți, dealuri, păduri, iar în jurul său sunt livezi. Dacă n-ar trece des avioane pe deasupra, ai putea uita că există pe lumea asta și altceva, cum ar fi blocuri, mașini, trotuare, tehnologie. Iar dacă stai suficient de mult în acest loc, în această comunitate, ai putea uita că ai avut vreodată acces la și nevoie de orice altceva în afară de ce îți poate oferi natura, atât în materie de hrană și condiții de locuit, cât și în materie de petrecere a timpului. Eu am stat doar 11 zile și am realizat de cât de puține lucruri am nevoie de fapt.

Condițiile și disciplina

Disciplina este un cuvânt cheie când vine vorba de cursul de meditație Vipassana. Există câteva reguli foarte clare, care ne-au fost comunicate de la început și repetate, din când în când, în discursurile de seară și în sesiunile în care se puteau pune întrebări. În primul rând, la sosire, am predat toate lucrurile care fie sunt interzise pe parcursul cursului, de exemplu, telefonul și orice alt gadget, cărți, caiete, pixuri și orice alt instrument care poate distrage mintea de la prezent, medicamente de orice fel, fie i-ar putea deranja pe ceilalți în vreun fel, cum ar fi spary-uri, creme puternic mirositoare, uleiuri esențiale, obiecte care fac zgomot, gen foen etc. Apoi, o altă regulă importantă ține de separarea totală a sexelor. Femeile și bărbații stau în case separate, au intrări separate în sala de meditație și sala de mese, săli despărțite în câte două sectoare de perdele, au locuri separate de plimbare și relaxare. În ceea ce privește cazarea, aceasta se face în case tărănești, în camere de câte șase-opt persoane, în paturi de lemn, iar ei pun la dispoziție pături. Poți veni cu sac de dormit și pernă, dacă dorești. Apă caldă pentru duș există o dată la două zile, dușurile fiind la comun, în rest, te descurci să te speli cum poți, cu apă rece. Toaletele sunt ca cele de la țară, din curte. Cursanții au responsabilitatea de a menține curățenie peste tot și de a lăsa, la plecare, toate locurile exact cum le-au găsit.

Mi-a plăcut foarte mult regula de a nu ucide nimic, deci nici insectele, care erau multe și de diverse tipuri. Într-una dintre seri, am avut pe pat un țânțar enorm, pe care aș fi putut cu ușurință să îl strivesc. Nu îmi plac țânțarii, de regulă îi omoram, însă acum m-am uitat la el și l-am lăsat în pace, nici măcar nu l-am alungat. Dimineața nu aveam nicio ciupitură, deci se pare că a apreciat că mi-am schimbat comportamentul. N-am mai omorât nicio insectă de atunci.

Spuneam că centrul era înconjurat de livezi. Erau extrem de mulți pruni, cu prune mari și coapte, însă una dintre regului era aceea de a nu mânca niciun fruct, nici măcar dintre cele căzute pe jos. Aveam voie să mâncăm numai ce ni se dădea la mesele stabilite, fără nicio excepție. Ni se servea, din când în când, compot sau gem de prune, deci au putut rezista și pofticioșii.

Odată cu instalarea în camere, începea liniștea nobilă, așa cum o numesc ei. Cursanții nu mai aveau voie să vorbească, să își facă semne sau să comunice unii cu alții în vreun fel. Se putea comunica, în caz de neapărată nevoie, cu organizatorii, dar cât mai puțin posibil. Este interesant cum, deși fiind acolo și făcând totul la comun, mâncat, spălat, dormit, plimbat (eram peste 30 de femei într-un spațiu de plimbare destul de mic), totuși aveam extrem de multă intimitate datorită acestei reguli a liniștii nobile. Eu, introvertă fiind, nu m-am simțit niciun moment coplesită de prezența permanentă a atâtor persoane necunoscute în jurul meu, cum ar fi în mod normal, tocmai pentru că, în realitate, am trecut prin această experiență singură, la fel ca toți cei prezenți acolo. Deși erau intervale când puteam pune întrebări îndrumătorului, eu una am ales să nu întreb nimic, așa că am tăcut toată perioada.

Mâncarea a fost în proporție de 80-90% vegetariană, a fost și ceva brânză, dar puțină și foarte rar. Toată mâncarea a fost foarte gustoasă și sănătoasă, cele mai multe ingrediente fiind cultivate chiar de comunitatea de acolo. În prima zi, fiecare a primit o cană, un castron și o lingură, pe care le-a folosit până la finalul șederii. În ceea ce privește îmbrăcămintea, aceasta era necesar să fie lejeră și decentă; nu am avut voie să purtăm haine mulate sau să ne dezbrăcăm, pentru a sta la soare sau măcar să avem pantaloni scurți, chiar dacă eram separate de bărbați.

Programul zilnic era destul de strict, cu trezire la 04:30, cu sesiuni de meditație de câte o oră sau o oră și jumătate, cu pauze între ele, intervale pentru mic dejun și odihnă, prânz și odihnă, pauză de ceai seara, discursul de seară și stingerea la 21:30. În total, am meditat cca nouă ore pe zi, lucru destul de dificil pentru un începător ca mine.

Ideea din spate este aceea de a duce o viață simplă, de călugăr, pe perioada cursului de meditație, de a renunța la lucrurile care nu sunt neapărat necesare vieții, de a te purifica fizic și spiritual, de a renunța la orgoliu și atașamente, fără legătură cu vreo religie, ci în strânsă legătură cu natura.

Să tac mi-a fost cel mai ușor. Nu sunt cea mai vorbăreață persoană, după cum spuneam, așa că mi-a fost extrem de simplu să respect această regulă, pe parcursul întregii perioade. La fel de ușor mi-a fost să renunț la telefon, mult mai ușor decât credeam că îmi va fi, având în vedere cât de mult foloseam telefonul înainte să ajung acolo. Foloseam e mult spus, de fapt, am realizat, pierdeam vremea cu telefonul în mână. Nu m-am gândit niciun moment că m-aș uita pe Internet sau aș vorbi la telefon. Sau că aș vorbi punct. Am crezut că îmi va fi greu să nu citesc, dar a fost ok și asta. În schimb, aș fi scris, aș fi notat gânduri, idei din discursurile de seară, conexiuni pe care le făcea mintea mea și pe care aș fi vrut să le rețin, aș fi descris senzații, imagini apărute în meditație etc. După primele zile, mi-am dat seama că și asta e o formă de control și atașament, iar eu eram acolo să mă eliberez fix de ele, așa că, după ce am înțeles acest lucru, n-am mai avut nevoie să scriu nimic, am luat lucrurile așa cum au venit. Acum sunt sigură că mi-a rămas în minte exact ce trebuia să îmi rămână și că, voi procesa experiența, în felul și ritmul meu multă vreme de acum încolo.

Cu alte cuvinte, tot ce a ținut de reguli și disciplină a fost neașteptat de ușor pentru mine. M-am adaptat ușor la condiții și program, chiar și la ora de trezire și de culcare, deși era un pic ciudat să mă așez la somn când încă mai era lumină afară, să mă trezesc în întuneric, cu mult înainte de răsărit și să mă ridic direct la auzul gongului, fără să am nevoie de snooze, deci exact invers decât eram obișnuită.

Însă, după cum, probabil, e de așteptat, nu totul a fost atât de simplu.

Zgomotoasa tăcere și meditația

Partea dificilă are, bineînțeles, legătură cu relația mea cu mine și cu mintea mea. Dacă e ceva ce faci din plin pe parcursul unui astfel de program, acel lucru e să stai cu tine. Dar să stai cu tine pe bune! Nu ai absolut nimic altceva de făcut, zile întregi, nu ai unde să fugi fără să te iei cu tine pe tine însuți. Ca în viața de zi cu zi, de altfel, doar că acolo, în munți, orice tentativă de fugă îți e, imediat, evidentă, întâi pentru că nu ai acces la nimic ce ți-ar putea facilita amorțirea propriilor sentimente și apoi pentru că tot ce faci, ore în șir, este să te antrenezi să te observi, în detaliu. Apoi, treptat, dacă ești prezent și alegi să te întorci, de fiecare dată când încerci să fugi de tine, înveți să accepți ceea ce este, inclusiv pe tine, așa cum ești, fix așa, fără să te judeci. Apoi să dai drumul, la tot, să dai drumul emoțiilor, gândurilor, senzațiilor, amintirilor trecutului, proiecțiilor viitorului, iluziilor, să nu mai ții cu dinții de nimic, să le lași pe toate să treacă, de ca și cum te-ai uita la un film și ai vedea cum trece, scenă după scenă și să te eliberezi de suferință. Dar până aici, e un drum lung de parcurs, cel puțin pentru mine, iar ce am făcut în aceste zile a fost doar un prim pas.

Primele trei zile de meditație au fost destul de grele pentru mine. Au fost zilele de introducere în meditația Vipassana, în care, câte nouă ore pe zi, tot ce făceam era să ne ținem atenția pe respirație, în diverse moduri. Deși eu am crezut că meditez de ceva vreme, mi-am dat seama că ceea ce făceam eu era extrem de puțin în comparație cu ce aveam de făcut aici. Eu eram obișnuită cu meditația ghidată, ghidajul fiind ancora atenției mele. Aici nu mai aveam nicio ancoră de care să se agațe mintea mea ca să nu mai zburde pe câmpii. Apoi, eu eram obișnuită să meditez în sesiuni mult mai scurte, cred că o oră a fost maximumul atins de mine, însă doar de câteva ori. Să stau atâtea ore și să încerc să îmi mențin atenția pe respirație, doar cu instrucțiunile de la început, s-a dovedit a fi o mare provocare. Mintea nu îmi stătea locului mai mult de câteva secunde. Mă trezeam în trecut, în viitor, mă trezeam având dialoguri imaginare cu vreun cunoscut, mă trezeam făcându-mi planuri și făceam eforturi să mă întorc la respirație, însă, era o chestiune de timp, foarte puțin timp, până când mintea aluneca din nou pe aceeași pantă. În plus, mai era și disconfortul fizic, dat de faptul că meditam pe podea, pe pernuțe și cea mai mare problemă a mea era faptul că mă dureau picioarele (având hernie de disc lombară, credeam că spatele va fi cel care îmi va pune probleme, însă faptul că am ținut atâtea zeci de ore spatele drept m-a ajutat enorm și nu m-a durut aproape deloc). Am încercat mai multe variante de a mă așeza și, până la urmă, am reușit să îmi scad disconfortul fizic.

Aceste prime zile au fost și zilele în care m-am judecat cel mai mult pentru incapacitatea mea de a-mi menține mai mult atenția într-un loc și de a medita cum „trebuie”. Deși credeam despre mine că am devenit tolerantă cu mine însămi în ultimii ani, în aceste zile a ieșit la suprafață multă neacceptare de sine și mi-am dat seama că am dus mereu și duceam și acolo o acerbă luptă cu mine însămi, să mă schimb, să fac mai mult, mai bine, altfel, să fiu mai mult, mai bună, altfel; doream mereu altceva decât ce eram, ce aveam, ce făceam, iar meditația nu făcea excepție, doar îmi punea o oglindă nouă pe aceeași față a mea. Faptul că am tot încercat să mă schimb nu e ceva rău în sine, dorința de evoluție și transformare este normală și benefică. Însă ceea ce am realizat în tabără a fost că nu am cum să plec mai departe dacă nu accept, cu adevărat, locul în care sunt, cel din care vreau să plec și să evoluez și dacă nu intru în contact cu ritmul real în care pot face orice schimbare. Mi-am dat seama că voiam prea mult, prea repede și că îmi era greu să accept că nu pot medita așa cum mi-aș fi dorit, din prima.

Ce m-a surprins în primele zile a fost zgomotul enorm din mintea mea. Când orice alt zgomot exterior se oprește, gălăgia din cap nu mai este acoperită de nimic și devine clară și evidentă. Știam faptul că am mereu gânduri, că mintea nu se oprește niciodată dacă nu învăț eu să o opresc, însă nu m-am așteptat ca acest tumult mental să fie atât de intens și de obositor. În meditație, îmi aduceam conștient, de fiecare dată când puteam, atenția înapoi la respirație, însă în pauze și seara, înainte de somn, gândurile năvăleau, îmi apărea în față trecutul, viitorul, iluziile pe care mi le-am constuit, nevoia de a-mi construi altele pentru când mă voi reîntoarece în civilizație; mi-am amintit lucruri din copilăria mică la care nu m-am mai gândit de foarte mulți ani, am făcut foarte multe legături între evenimente pe care le-am trăit de-a lungul vieții, iar treptat, mi-au devenit evidente tipare de comportament, am trimis în univers intenții cu privire la ce îmi doresc și cine vreau să fiu de acum încolo, m-am înfuriat, m-am întristat, m-am mirat, m-am bucurat, apoi i-ar m-am frustrat.

Gânduri cu coloană sonoră

Pe lângă toate astea, am realizat că numele meu, Carmen, nu este deloc întâmplător (carmen, carminis, în latină este substantiv de declinarea a treia imparisilabică, care înseamnă cântec – asta, câteva proverbe și versurile de la Gaudeamus Igitur reprezintă cam tot ce îmi mai amintesc din orele de latină din școală): în aproape fiecare moment, indiferent de gândurile care îmi umpleau mintea, rula undeva și o melodie, lucru care nu a dispărut până la finalul șederii mele acolo decât în momentele în care chiar reușeam să meditez corect, momente care, din fericire, s-au înmulțit cu trecerea zilelor. Mi-am dat seama că mintea mea cântă încontinuu și nu, nu ce aleg eu că asta ar fi fost frumos, ci ce are ea chef, cât are ea chef, uneori, aceleași două-trei versuri ore în șir. Am fost surprinsă să constat că îmi cântă în cap versuri pe care nici nu realizasem vreodată că le știu. Într-una dintre zile, mi-a apărut pe fundalul gândurilor o melodie de la 3 Sud Est (cred?!) și când am văzut că trece o perioadă bună și nu dispare, m-am îngrozit atât de tare încât am reușit mult mai bine și mai eficient să îmi aduc atenția la respirație, deci să meditez ca lumea. De unde se poate deduce că poți face orice cu motivația potrivită, nu? 🙂 Am mai trăit ceva asemănător când mi-a apărut în minte o manea, dar, din fericire, de aceea am scăpat repede, salvată de Linkin Park, că tot se făcuse, exact în ziua sosirii mele la tabără, un an de la moartea lui Chester și m-am gândit la el mult în acele zile. Din fericire, vocea lui a fost cea care mi-a ținut cel mai mult companie, lucru care m-a și ajutat să accept, într-un final, elanul artistic nesfârșit al minții mele.

Liniștea

Budiștii cred că suferința are la bază atașamentul, cu formele sale, dorința și aversiunea, care, dacă sunt însoțite și de ignoranță, ne țin foarte departe de o viață liniștită și senină. Sunt multe de spus aici; pe scurt, pe de o parte este dorința, tendința omului de a vrea mereu lucruri, alți oameni sau experiențe, de a-și lega fericirea și starea de bine de ele, apoi, când le obține, de a face tot posibilul pentru a prelungi acea stare de bine, iar, când acest lucru nu mai este posibil, pentru că totul trece, omul începe să sufere după plăcerea pierdută sau în absența unei plăceri la care visează și care n-a venit încă; pe de altă parte este aversiunea, tendința omului de a evita ceea ce interpretează ca fiind neplăcut și frustrarea și suferința care vin din faptul că nu putem evita mereu ceea ce nu ne place. Iar ignoranța, deconectarea de sine și de prezent și trăitul doar în minte, în trecut și viitor amplifică suferința pentru că, în ignoranță, nu vedem nicio cale către detașare și eliberare. Detașarea și eliberarea nu însemnă dezinteres, incapacitatea de a mai simți ceva, înseamnă a sta în prezent, în emoția care există, oricare ar fi ea și a o accepta și trăi, fără a încerca să o prelungești, să o scurtezi, să analizezi de unde din trecut vine și ce impact pe termen lung are, cum va fi când se va termina și așa mai departe. În cazul emoțiilor negative, detașarea văzută în acest fel, duce la scurtarea stării neplăcute pentru că, emoțiile, în sine, durează câteva minute, iar starea noastră de rău este prelungită de gândurile și interpretările minților noastre. În ceea ce privește emoțiile pozitive, a fi detașat și a nu ține cu dinții de ele, ne permite să le trăim cu totul, să ne bucurăm de ele, de fiecare moment în care le simțim. Detașarea nu numai că nu înseamnă amorțire, înseamnă, de fapt, trezire.

Rezonez cu această abordare, însă, fiind acolo, am realizat că înțelesesem toate astea doar teoretic. Am înțeles, observându-mi mintea, senzațiile și emoțiile, că atașamentele care duc la suferință sunt forme de control, moduri în care eu vreau să influențez lucurile și să le schimb, uneori fortându-le și că, deși am evoluat mult în ultimii ani, încă mai am de parcurs un drum semnificativ până la eliberarea de suferință sau măcar până la renunțarea la atașamentul de suferință, pe care am realizat că îl am.

La finalul celei de-a patra zile de meditație, când mi-am dat seama, dincolo de teorie, că toate planurile pe care mintea mea se chinuia să le facă, toate rugămințile îndreptate către univers sunt tot forme de control și forme în care eu vreau să îmi asigur un anumit parcurs către un scop în loc să las lucrurile să curgă, iar abordarea mea mă copleșea, mă obosea, mă frustra și mă făcea să sufăr, nu doar acum, ci dintotdeauna, am decis să nu mai fac nimic. Să nu mă mai lupt cu gândurile mele, cu senzațiile și sentimentele mele, ci să le observ și să le las să treacă, fără să mă mai agăț de ele. Să nu mai formulez intenții, pentru că cele pe care deja le formulasem erau suficiente, să las lucrurile să meargă firesc unde trebuie să meargă, să fiu și atât. Și să observ. Să meditez exact cât și cum pot, fără să mă mai critic că, câteodată, mă mișcam în Adhitthana (un tip de meditație menit să cultive fermitatea, în timpul căruia era nevoie să nu mă mișc deloc timp de o oră) sau că îmi zboară gândurile de la senzațiile din corp la cai verzi. Să accept că sunt exact unde trebuie să fiu, exact cum trebuie să fiu și să am încredere că, atunci când ceva va fi necesar să se schimbe, voi ști și voi face ce e nevoie.

După momentul în care am hotărât asta, totul a început să se schimbe. Ziua de 25 iulie, a cincea zi de meditație, a fost prima mea zi de liniște, îmi vine să zic absolută, chiar dacă absolutul nu prea ne e accesibil. A fost una dintre puținele zile în care nu a plouat în pauza de prânz și în care am putut sta întinsă, la umbra unui prun, urmărind avioanele pe cer și simțind că totul este perfect, la locul lui. Mi-am simțit, pentru prima dată, conștientă fiind de asta, sufletul ușor, împăcat, de parcă mi s-ar fi ridicat o mare greutate care îl strivea. Am simțit iubire, pentru toți oamenii care mi-au trecut prin viață și care și-au lăsat amprenta asupra mea, fie că mi-a plăcut asta sau nu la momentul la care s-a întâmplat, pentru că, am accesat, oarecum brusc, un soi de claritate care mi-a permis să înțeleg cu adevărat că totul are sens, că suntem interconectați extrem de profund, că sunt suma tuturor experiențelor mele și totuși nu sunt asta, ci mult mai mult de atât. Am simțit conectarea cu natura într-un mod total nou, de ca și cum tot ce se regăsea în ea se regăsea și în mine și invers, iar acesta era cel mai firesc lucru posibil. M-am simțit fericită, fără să vreau să schimb ceva, fără să vreau să nu se termine acele momente, fără nimic altceva. Iar natura, parcă înțelegând, mi-a trimis, printre avioane, pe un cer senin lacrimă, un singur nor, în formă de inimă. Cheesy? Poate. Dar prea era în concordanță cu tot ce simțeam eu, așa că am ales că cred că nu e o simplă întâmplare.

Ulterior, când am revenit în civilizație și am deschis telefonul, am văzut că, exact pe data de 25 iulie, dintre toate zilele în care fusesem plecată, mai mulți oameni, extrem de dragi sufletului meu, îmi trimiseseră mesaje, deși știau că nu le pot primi și citi atunci, în care îmi spuneau fie că mă iubesc, fie că le e dor de mine, fie că m-au visat fericită și că au simțit o energie care i-a făcut să îmi scrie. Cred că nu mai e nevoie de alte comentarii aici.

Emoțiile și corpul

Așa a început a doua perioadă a șederii mele în tabără, care a fost foarte diferită de prima. Am experimentat efectiv cum este să mă eliberez de suferință, de emoțiile negative, fiindu-le simplu observator și cum să mă bucur de emoțiile pozitive, cum să le simt, fără a mă atașa de ele și a mă gândi cum pot face să nu se mai termine niciodată. A fost pentru prima dată în viața mea când am înțeles cu adevărat ce înseamnă să stau cu emoțiile mele și să le las să fie, o altă chestie pe care o înțelesesem doar teoretic, iar când mă loveau emoțiile negative, această idee nu mai înseamna nimic, tot ce făceam fiind să încerc să scap de ele. De asemenea, am căpătat o mai mare claritate asupra faptului că, întotdeauna, momentelor rele le vor urma momente bune, cărora iar le vor urma momente rele și tot așa, pe parcursul întregii vieți, dar că răul și binele sunt, în cele mai multe cazuri, interpretările orgoliului meu ale unor evenimente, în realitate, neutre, fără vreo legătură cu mine. Desigur, cred că există bine și rău universal valabile, însă și în fața lor, tot eu sunt cea care alege atitudinea și cursul acțiunii, iar pentru ca alegerile pe care le fac să fie potrivite pentru mine și să nu îi afecteze negativ nici pe alții, am nevoie de o minte clară, calmă și detașată.

Ce m-a ajutat enorm să pot experimenta eliberarea a fost conștientizarea faptului că orice emoție este însoțită de o senzație fizică. Știam asta teoretic, dar Vipassana este exact despre observarea senzațiilor fizice, ore în șir, așa că am început să îmi cunosc mai bine corpul și să înțeleg exact cum se simte fiecare emoție a mea la nivel fizic, cum mi se modifică respirația și ritmul cardiac, unde în corp încep să simt blocaje, în funcție de sentimentul pe care îl am, ce părți ale corpului îmi amorțesc câteodată, când simt unele emoții extrem de intens, lucru de care nu eram conștientă, cum se simt adrenalina, cortizolul, serotonina și endorfinele în exces etc. Eu tot încercasem să fiu atentă la emoția în sine sau la gândurile care au generat-o, să numesc emoțiile, să observ gândurile și să încerc să le accept și să le gestionez, doar că acestea sunt abstracte, imateriale, gândurile se schimbă repede, și, de aceea, sunt mai dificil de observat și gestionat cu detașare. Fiind atentă la semnele fizice, din corp, am reușit să observ schimbările genereate de emoțiile puternice pe care propriile mele gânduri mi le provocau, să le văd cum apar, cum cresc în intensitate, cum ajung la apogeul la care, în mod normal, eu aș fi făcut ceva ca să scap de disconfort, să rămân atentă și nemișcată în acel moment de intensitate maximă și apoi să le observ cum se estompează și se duc. Conștientizarea faptului că totul, dar absolut totul, trece, m-a ajutat enorm și mi-a rămas în minte de atunci, în fiecare moment.

Ce am mai realizat este cât de mult nu mi-am iubit corpul. Nu pot să spun că l-am urât, însă nu l-am iubit, l-am ignorat, l-am criticat, am încercat să îl schimb, apoi m-am împăcat cu el, dar am continuat să îl ignor. Am fost oarbă la faptul că am senzații, pe fiecare centimentru din corp, în fiecare moment și că, prin ele, corpul meu comunică mereu cu mine, iar dacă știu să îl ascult și să îl observ, calitatea vieții mele, per total, poate crește enorm. După zilele petrecute în tabără, am căpătat un mare respect pentru corpul meu și cred că abia acum am început să îl iubesc și să îi fiu recunoscătoare.

Scriam mai sus că făceam duș la comun. Asta mi-a dat ocazia să văd multe trupuri de femei, mai tinere, mai în vârstă, mai grase, mai slabe, mai mult sau mai puțin tonifiate, cu piele mai albă sau mai închisă, cu sau fără tatuaje. Fiind atentă atât de mult timp la propriul meu corp și văzând câte se întâmplă în și cu el, am realizat cât de frumos și de spectaculos e corpul uman, cât de interesantă este diversitatea de forme, de texturi, cât de puternic e legat corpul de emoțiile noastre, de sufletul nostru și cât de îngust ne învață societatea să gândim despre ce e frumos, dezirabil, acceptabil! Corpurile noastre spun povești profunde despre noi, iar a judeca doar ce se vedere la suprafață după criterii arbitrare, cred că este mult prea simplist și e mare păcat să ne oprim aici. Am dat nas în nas cu propria mea superficialitate de gândire și am rămas surprinsă câte stereotipuri aveam totuși în minte, în ciuda faptului că iubesc oamenii și îmbrățișez diversitatea. Sunt tare recunoscătoare că niște idei nefolositoare de care nici măcar nu eram conștientă au dispărut natural, imediat ce mintea mea a încetat să mai interpreteze în vreun fel ce a văzut și s-a limitat la a observa.

Cu ce am plecat

Până acum ceva vreme, credeam că răspunsul la toate problemele care țin de emoții și care au nevoie de vindecare este terapia. Cred în continuare în terapie și utilitatea ei, însă nu mai cred că e singurul răspuns, nici măcar cel mai bun dintre mai multe, cred pur și simplu că e doar o cale și că există și altele. Pentru mine, meditația a devenit clar o altă cale, care, deși nu a implicat vorbit și analiză sau tocmai datorită acestui fapt, m-a dus mai departe pe drumul către mine și către liniștea mea decât am putut ajunge până acum. Nu pentru că meditația ar fi în vreun fel superioară terapiei sau comparabilă cu ea, ci pentru că, cu ajutorul ei, în contextul descris mai sus, mi-am accesat resursele interioare într-un mod total diferit, care, în această perioadă a vieții mele a fost exact ce mi-a trebuit. Am primit încă o dovadă a faptului că nu există rețete, ci totul ține de a-mi respecta intuiția și ritmul.

În ceea ce privește resursele interioare, am plecat cu ceva ce pot pune cu greu în cuvinte. După ce m-am eliberat de auto-critică și auto-judecată și când am început să medităm cu și pentru compasiune, fericire și eliberarea de suferință a tuturor ființelor din univers, am ajuns într-un loc, dacă îi pot spune loc, din mine în care n-am mai fost niciodată și pe care îl credeam posibil doar teoretic, la ființele foarte bune, evoluate, iluminate. Am intrat în contact cu o imensă stare de compasiune și iubire pentru tot ce există, inclusiv pentru mine însămi, cu o fericire și o bucurie enorme pentru simplul fapt că trăiesc aici și acum, cu o stare de conectare cu tot ce există în jurul meu și cu o pornire puternică, naturală și sinceră, de a face bine, de a dărui, cu o dorință reală ca toate ființele, fără excepție, inclusiv cele care m-au rănit sau i-au rănit pe oamenii dragi mie, să fie fericite. Am simțit că de aici, poate izvorî toată iertarea, toată fericirea, toată generozitatea, toată puterea de care voi avea vreodată nevoie, atât pentru mine, cât și pentru cei din jurul meu. Nu cred că m-am iluminat sau că am devenit, în vreun fel, superioară altora. Nu am acea stare mereu. Însă faptul că am descoperit aceste resurse în mine și că, de atunci, le-am accesat în nenumărate rânduri, a reprezentat pentru mine o dovadă a faptului că esența noastră umană este bună, generoasă și plină de compasiune, iar asta se vede și în cele mai grele momente dacă suntem atenți și că, pe parcursul vieții, învățăm cumva nefericirea și suferința. Cred din tot sufletul meu că există un asemenea „loc” în fiecare dintre noi, iar asta ne face egali ca valoare, oricât ne-am îndepărta de el pe parcursul vieții.

Un alt lucru pe care l-am realizat stând acolo doar eu cu mine și care m-a uimit prin precizia cu care mi-am dat seama că s-a întâmplat de-a lungul anilor, a fost că tot, dar absolut tot, ce am adus în lume, în univers, în viețile altora sau cum vreți să spunem, s-a întors la mine, mai devreme sau mai târziu, exact la fel. N-am scăpat basma curată cu absolut nimic din ce am făcut nasol și am fost recompensată pentru tot ce am făcut cu energie bună. Poate pare un truism, însă pentru mine a fost o lecție uimitoare și grea, în același timp, pentru că și aceasta era o idee pe care o știam doar teoretic. Acolo însă, am realizat, cu exemple din propria mea viață, adevărul acestei idei. Dacă am tratat oameni rău, am fost apoi tratată la fel, în multe instanțe chiar identic, mi s-au spus până și aceleași cuvinte grele pe care le-am aruncat eu, chiar dacă nu de către aceiași oameni, ci de alții, la ani distanță. Dacă am mințit, am fost apoi mințită, aproape în același fel, pe aceleași spețe. Dacă am tratat oameni cu frică și suspiciune, am fost, la rândul meu, tratată la fel. Dacă am amenințat, am fost amenințată, am lovit, am fost lovită, orice fel de suferință am provocat, am avut apoi ocazia să o experimentez pe propia piele. Pe de altă parte, când am avut încredere, am primit încredere, când am iubit, am primit iubire, când am fost sinceră, am primit sinceritate, când am oferit dezinteresat, la fel am și primit. N-am găsit nicio excepție, nici măcar una, deși a fost suficient timp să îmi treacă prin minte întreaga mea viață, ceea ce s-a și întâmplat și, în anumite momente, stând întinsă în livadă în pauze, am căutat excepții intenționat. Karma is not a bitch, Karma is a scarily fucking FAIR energy. Gândul acesta, inițial m-a cam speriat și zguduit, apoi mi s-a așezat ca o veste tare bună.

Am mai plecat cu încredere în forța mea, nu doar în cea interioară, ci, tot în premieră, în cea fizică. Nu a fost deloc ușor, per total, să petrec în tabără 11 zile, să stau atât de mult timp nemișcată, să tac complet până la a uita cum îmi sună vocea, să îmi schimb stilul de viață cu totul, peste noapte, de la lucrurile de bază, cum ar fi somnul, alimentația, igiena personală, până la preocupările zilnice, să dau de mine, de haosul din mintea mea, dar și de frumosul din mine, să stau cu emoții dificile, să le accept și să le las să treacă. Nu voi mai spune niciodată despre mine că sunt un om slab, iar acest lucru este mare pentru mine.

Am plecat și cu capacitatea de a medita extrem de mult îmbunătățită. Încă sunt novice, chiar dacă cei de la centru ne consideră avansați pe noi, cei care am terminat cursul de 11 zile. Dar sunt un novice ceva mai conștient, ceva mai așezat, ceva mai liniștit.

Sunt mai multe lucruri cu care am plecat, pe unele cred că nici nu le conștientizez încă. Dar e timp și pentru asta.

Revenirea în civilizație

În ultima zi de prezență în tabără, după meditația de dimineață, ni s-a permis să începem să vorbim și am fost invitați să ne implicăm în muncile comunității de acolo (strâns de prune, ales de grâu), pentru ca trecerea de la tăcere la normalitate să fie lină. În realitate, nu a existat o trecere lină deoarece toată lumea a început să vorbească foarte mult, să povestească tot ce a simțit, apoi persoanele mai extroverte și-au povestit viețile, ceea ce pentru mine a fost, în primele ore, foarte copleșitor. A fost ciudat să aud atâta gălăgie, dar, cel mai ciudat a fost să îmi aud propria voce din nou. Am avut senzația că am tăcut mult mai mult timp decât o făcusem. În gălăgia iscată, am simțit anxietate la gândul că urmează să mă întorc acasă, la serviciu, în societate, unde gălăgia e normalitatea. Dar învățasem să las emoțiile să treacă, deci a trecut și anxietatea și m-am conectat, cât am putut, cu colegele cu care împărțisem camera zile în șir, dar cu care acum vorbeam pentru prima dată.

În ziua următoare, cea a plecării, când ni s-au returnat lucrurile care ne fuseseră cerute la început, n-am putut să deschid telefonul imediat, îl simțeam cumva străin. Am văzut oameni care abia așteptau să dea telefoane, să le spună celor dragi cum a fost. Eu nu aveam nimic de spus și nici nu mi s-a părut bine sau rău, nici ce făceau ei, nici ce nu făceam eu. Am deschis telefonul doar după ce am coborât de la centru și am ajuns la mașină și am făcut-o doar pentru că aveam nevoie de Waze ca să pot pleca spre casă. Am luat patru oameni în mașină, până în Brașov, am petrecut patru ore împreună, dar am vorbit puțin, ceea ce a fost bine. Conducând, mi se părea că drumul este mai frumos, că natura e mai spectaculoasă, că are culori mai vii.

N-am putut citi și răspunde la mesaje decât în timp și n-am răspuns la toate, nici nu am putut citit tot. De fiecare dată când telefonul îmi afișa o alertă, parcă simțeam că cineva încearcă să îmi intre în spațiu, asta am simțit zile la rând. Mi-am dat seama că a fi mereu conectat, a ne pune în situația de a primi oricând zeci de alerte de la aplicații, SMS-uri, mesaje pe Whatsapp, Facebook etc. și a ne lăsa întrerupți de ele pentru că ne vine să le verificăm, reprezintă o sursă enormă de bruiaj, care ne amorțește, ne ține departe de noi înșine, ne fragmentează momentele de prezență, care oricum sunt puține, ne oferă iluzia unei vieți pline de relații, de evenimente, de importanță a propriei persoane. Eu nu sunt dependentă de social media și de tehnologie, în general, dar petreceam mult timp cu telefonul în mână, scriind oamenilor, uitându-mă pe facebook, de cele mai multe ori, fără să obțin cu adevărat ceva util. Imediat se face o lună de când m-am întors și nu folosesc telefonul cum o făceam înainte. Sper să nici nu mai ajung acolo. Știu acum cum e fără el, e tare bine, în același timp știu și că am nevoie de el, dar a menține echilibrul între utilitate și fuga de realitate ține în totalitate de mine.

În primele două săptămâni de după întoarcere m-am simțit de parcă trăiam în slow motion; am avut multe reacții întârziate, mai ales în primele zile. M-am întors imediat la serviciu și mi-a fost greu să citesc toate e-mailu-urile și să îmi mut rapid atenția de la un lucru la altul, însă am avut norocul să am în jurul meu oameni care au înțeles ce am trăit și mi-au dat spațiul de care am avut nevoie, ajutându-mă unde a fost cazul. Mulțumesc!

Încă nu sunt cum eram înainte. Spun „încă”, dar, în realitate, nu știu dacă voi mai fi vreodată cu totul așa cum am fost, probabil că nu. După cum spuneam, am făcut un pas. Adevărata provocare este a continua drumul, a mă bucura de călătorie, a-mi aminti că voi mai cădea și că e ok, dar și că voi mai zbura și că e normal să o fac și, în loc de a fugi de mine, a merge lin și încet, de mână cu mine, exact așa cum sunt în fiecare moment al vieții mele. Provocare pe care o accept cu drag și recunoștință față de tot ce m-a adus în punctul de a fi suficient de conștientă încât să mi-o pot formula.

Sursă foto și informații suplimentare despre Centrul de meditație Dumbrava de Sus: https://www.meditatie.ro.

Spirale

20171230_215514 În bucătăria apartamentului în care am crescut se lasă o liniște încărcată și nefirească după fiecare frază pe care o spune vreunul dintre noi. Eu am terminat de mâncat ceva ce mi-a pregătit mama (mereu îmi dă să mănânc ceva când merg în vizită). Ei spun că au mâncat mai devreme, așa că stau amândoi în picioare și se uită mai mult în jos. Părinții mei nu prea stau pe scaune în bucătărie, de regulă sunt în mișcare, fac mereu câte ceva, vorbesc, gesticulează, nu simt nevoia să se așeze. Acum nu fac nimic, doar stau, dar tot nu se așază. Tata îmi spune că se simte tânăr și că nu s-a gândit niciodată că ar putea muri. Ce să facă cu gândul ăsta acum? Nu se poate gândi la nimic altceva. Îi e frică, iar frica îl macină. Nu poate dormi, îl mai liniștește câte un Sedatif PC, dar pe termen scurt și nu de tot, niciodată de tot. Mama îmi spune, ca un copil care îl pârăște pe altul părintelui: „da, nu doarme, să știi; numai la asta se gândește, e mereu stresat.” Tata nu a vorbit niciodată cu mine așa, vulnerabil, deschis, despre ce simte. Își camufla mereu sentimentele, le ascundea sub o droaie de întrebări despre detalii nesemnificative ale vreunei povești, sub tăceri stânjenite, sub evitări. Acum îmi vorbea de frică, de moarte, despre subiectele grele, așa, dintr-o dată. De posibilitatea de a merge la psiholog pentru a putea face față. Mama confirma: da, ar fi ajutat-o și pe ea să fi mers la psiholog. Dar erau alte vremuri atunci.

Anul 2017 a fost și greu și frumos și lin și dureros, le-a avut pe toate. Dar dintre toate poveștile pe care le-aș putea spune despre acest an, cred că cea mai semnificativă este povestea unei boli care, deși nu a fost a mea, a adus cu sine o vindecare nesperată pentru mine, de care aveam mare nevoie, fără să știu măcar.

Am scris acum ceva vreme, aici, despre cum, atunci când eram copil, mama s-a îmbolnăvit, lucru care a schimbat cu totul viața noastră de familie, tot ce a urmat diagnosticului inițial marcându-mă profund. Am crescut cu și în teamă constantă, cu privire la siguranța zilei de mâine din punct de vedere al sănătății și al banilor, am fost învățată să las capul jos în fața celor mai puternici decât mine (și cam toată lumea așa părea), să trec neobservată, să mă conformez, să fac ce trebuie să duc o viață decentă, să tac din gură și să las de la mine, să mă supun regulilor, indiferent dacă au sens sau nu, să nu îi deranjez pe alții. Uneori am făcut toate astea, alteori am făcut exact pe dos, ca să îmi afirm identitatea proprie. Poate toate aceste lucruri s-ar fi întâmplat și dacă mama nu s-ar fi îmbolnăvit, pentru că generația părinților mei cam așa știa că se educă un copil. Însă atunci când viața îți este amenințată, când după ce treci, cu mult chin, un prag dificil vine mereu altul și altul, modului disfuncțional în care ai crescut tu și pe care l-ai adoptat pentru a crește propriul copil pentru că asta e tot ce știi, i se mai adaugă și extrem de mult stres, multă frică, multă furie, multă tristețe și neputință, care te fac să nu mai vezi lucrurile așa cum sunt ele, ci distorsionat, să vezi amenințări peste tot, inclusiv în propriul copil, pentru care nu mai ai energie, empatie, iubire așa cum, poate, ai vrea. Iar când nu știi, nu poți, „nu se cuvine” să ceri ajutorul unui psihoterapeut pentru că numai nebunii fac asta, atunci nu reușești nici să îți gestionez emoțiile puternice, să le oprești la tine, să nu le proiectezi în jur. Nu ai cum, efectiv nu ai reperele necesare, așa că te reverși pe ceilalți; iar dacă ceilalți sunt copii, nu prea se pot apăra. Îi doare, îi mutilează.

Evident, tot ce trăim în copilărie ne tranformă în adulții care suntem. După cum am mai scris, eu m-am luptat cu urme serioase ale copilăriei mele și, cu siguranță, încă mai am de lucru. Însă capitolul cu părinții mei și relația mea cu ei, lucrat și răs-lucrat, părea încheiat. Am exprimat în terapie, am explorat, am înțeles, am integrat, am iertat. Așa am crezut. Așa a și fost, doar că parțial, se pare. Ce a ieșit din mine anul acesta, probabil nu avea cum să iasă în terapie, ci a avut nevoie de același context în care, cu 29 de ani în urmă, îmi terminam, într-un fel, copilăria.

No one laughs at god in the hospital, no one laughs at god in a war… îmi cântă în minte Regina Spektor. În cele mai multe momente, am în suflet o liniște care minții mele îi pare extrem de suspectă cu privire la tata și la starea lui. Nu am niciun argument rațional, niciunul, dar simt că nu e ăsta sfărșitul, că e altceva la mijloc, iar tata va fi bine. Nu știu ce altceva, dar știu că acest „va fi bine” nu e doar o dorință disperată de-ale mele, este altceva, dincolo de asta. Am zile în care mă întreb dacă sunt în toate mințile. Tata are cancer. Tata nu a fost niciodată bolnav, niciodată. Mă întreb dacă nu cumva sunt în stare de negare, dacă nu cumva nu am înțeles cum stă treaba, iar „va fi bine” e de fapt doar un truism. Cancer. Operația este neapărat necesară. Apoi tratament, radioterapie. Ba da, înțeleg cum stă treaba. Părinții mei vor veni la mine și la prietenul meu acasă, la București, tata se va interna, va fi operat, mama va fi lângă el, vor sta la noi cât e nevoie. Vom fi și noi acolo, la spital, vom ajuta cu ce putem, îi vom sprijini, mai ales moral. Liniște. Tata va fi bine. Nu știu de unde știu, dar știu. E un „va fi bine” fără pic de disperare atașată. E certitudine. Am deja la activ vreo 130 de zile consecutive de meditație, din cele 365 pe care mi le-am propus, cu intenția de a cultiva equanimity (termen despre care nu știu să aibă corespondent fidel în limba română, dar care înseamnă The quality of being calm and even-tempered; composure, calitatea de a rămâne calm indiferent de situație). De la asta s-o trage liniștea asta suspectă? Nu sunt obișnuită să nu intru în panică, să nu mă stresez. Nu sunt obișnuită să fiu capabilă să stau în prezent, să mă uit doar la ce știu că pot face acum.

Tatei îi e frică, iar eu stau de vorbă cu el. Adevărul e că nu știu cu adevărat prin ce trece, așa că mai mult ascult și îi spun că sunt acolo, că voi fi acolo pentru orice are nevoie. Mă conectez cu ideea propriei mele morți. Nu mi-e clar în totalitate ce simt despre asta, dar îi spun că eu cred că e normal să îi fie frică și că nu e singur, ne are pe noi, orice ar fi. Când e mai liniștit, îi explic cum pot că un rol important în lupta cu orice boală este jucat de oprirea ruminării și de încrederea în reușită, că există studii pe tema asta și încerc să îi deturnez mintea de la gândurile care îl țin treaz nopți în șir. Nu reușesc decât pentru scurt timp. Nu crede în bine decât după ce îl vede și atunci e totuși suspicios că poate dispărea, în rest, pune răul înainte. Dar îl văd că ar vrea să creadă, acum mai mult decât oricând. N-am idee dacă fac bine ce fac. Lucrez mult cu oameni și știu aproape mereu ce să fac sau să nu fac, dar când e vorba de cineva atât de important pentru mine, nu mai sunt sigură. Îmi urmez intuiția și îi spun ce simt să spun, având încredere că el va lua ce îi trebuie și că mă va simți acolo.

No one’s laughing at god when they’re starving, or freezing, or so very poor…continuă, imperturbabilă, Regina. Rațional, în ciuda sentimentului meu de nestrămutat că totul va fi bine, mă gândesc că tata s-ar putea să nu mai fie, că ceva poate merge rău, că, poate, cancerul s-a extins și operația nu va fi suficientă. Parcă vreau să îmi zic, hai cu panica, hai, fii om normal, acum să te văd, ce te faci dacă lucrurile nu ies cum simți tu? Dar mama, ce se face mama? Mă trece un fior rece. Nu vreau să moară tata. Vreau să trăiască. Îmi dau lacrimile. Îmi dau seama că tata s-ar putea să nu știe că îl iubesc, la noi în familie nu se vorbesc astfel de lucruri. Partea suspectă din mine își face din nou apariția și îmi calmează mintea, culmea, fără eforturi. Dacă nu știe, îi voi spune, iar apoi lucrurile se vor întâmpla așa cum se vor întâmpla, nu am control eu asupra lor, eu pot să fac doar ce ține de mine. Fac ce ține de mine? Da. Atunci, cam asta e. Damn, am vrut equanimity, iată equanimity. Asta o fi?

Asta o fi, doar că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple, oricât de zen-uit ai fi, nu că aș fi eu prea departe pe drumul ăsta. Partea calmă, adunată, adultă din mine clar există și, clar, pe lângă tot ce am făcut până acum pentru a mă cunoaște și a mă vindeca, meditația zilnică mă ajută enorm. Doar că, pe lângă adultul din mine, mai există cineva: copilul. Iar în cazul copilului, boala tatei a scos la iveală o cu totul altă poveste.

Prezența fizică a părinților mei la mine acasă, înainte de operație și după, în perioada de recuperare, a scos la iveală copilul din mine, copilul speriat care am fost acum aproape 30 de ani la internarea mamei într-un spital aflat la 270 de kilometri distanță, eu neavând acces la ea, copilul ignorat de părinții speriați de diagnosticul de atunci, copilul lăsat cu bunica sau cu fratele mai mare, copilul certat și lovit din anii care au urmat, copilul furios care acum s-a trezit, aproape 30 de ani mai târziu, în mod absurd, în aceeași situație: aceea ce a risca să își piardă un părinte, lucru de neînțeles, de neconceput, de nesuportat. Aceeași situație și totuși alta, cu rolurile oarecum inversate, de parcă acum părinții mei erau copiii care aveau nevoie de ajutor, iar eu trebuia să fiu adultul care să li-l ofere. Partea adultă din mine a simțit cum regresez și nu a putut interveni pentru a opri acest proces. Așa că am scris în jurmal despre asta, încercând să fac ordine. Scrisul mereu mă ajută.

Fragmente din jurnal – iunie 2017

Ceea ce voi scrie poate fi dovada faptului că sunt un om rău; așa poate părea, dar eu nu cred asta, cred doar că sunt foarte rănită și descopăr straturi de suferință noi. Cotele furiei mele cresc, pe zi ce trece. Sunt foarte furioasă pe părinții mei, pe faptul că sunt neputincioși și au nevoie de ajutor. Și au nevoie să îi tratez bine. Ei nu m-au tratat niciodată bine când eram copil și aveam nevoie de ei. Copilul din mine e încă rănit, e frustrat, e supărat, e încă nemângâiat. Și nu i se pare corect ca acum să aibă grijă de ei […]. Așa neștiutori, neputincioși și speriați cum sunt. Îmi vine să o iau la fugă, să mă îndepărtez de ei, să nu îi mai văd o perioadă. Sunt foarte furioasă că ei au devenit copii acum. Nu e corect. Eu nu îi voi lua la bătaie, nu le voi turui cuvinte grele, critici, nu îi voi ignora când suferă, nu voi spune că problemele lor sunt mici și „îți trece până te măriți”, așa cum au făcut ei cu mine. Oamenii ăștia care m-au făcut și m-au trimis în lume handicapată emoțional acum au nevoie de mine întreagă. Ei bine, nu sunt întreagă!

[…]Plâng pentru că, de fapt, nu îi pot urî, că de fapt îi iubesc și i-am înțeles și iertat deja, chiar cred asta. Plâng pentru că nu m-am iertat și nu mă iubesc pe mine. Plâng pentru că nu știu să vindec copilul rănit care sunt, pentru că sunt un adult zilnic micit de copilul ăsta care își cere drepturile. Pentru că are dreptul să fie iubit necondiționat, protejat, mângâiat, sprijinit și că nu a primit lucrurile astea prea multă vreme. Sunt tristă și furioasă că trebuie să mă descurc singură, când tot ce îmi vine să fac e să mă arunc în brațele cuiva și să îmi fie permis să fiu copil, să plâng și să mi se spună că e în regulă, că am voie. Să plâng și să mi se spună că e ok să greșești, să nu fii perfect și că sunt un om valoros și iubit. Să fiu ținută în brațe, pupată pe frunte și mângâiată pe păr. Să fiu acceptată așa cum sunt. Să nu am grijă de nimeni și de nimic. O perioadă. Să se liniștească copilașul. Apoi să fiu adult, să învăț să fiu. Nu cred că pot trece mai departe până nu fac ceva cu copilul ăsta.

[…]Știu că eu am de mers mai departe pe drumul ăsta, oricât de incorect ar fi el. Știu că părinții mei mă iubesc, mă adoră, în felul lor. Ștu că au făcut și fac tot ce pot. Știu că au nevoie de mine și voi fi acolo pentru ei. Știu că voi fi bine la un moment dat. Acum a ieșit la suprafață o durere veche, neexprimată, netrăită atunci, acum aproape 30 de ani, când s-a îmbolnăvit mama. Poate a fost nevoie de boala lui tata și pentru mine, să pot să intru în contact cu durerea de atunci, să o gestionez, să o vindec.

Spuneam că partea adultă din mine nu a reușit să oprească regresia. Mă bucur că nu a făcut-o. Aveam nevoie să ajung în locurile adânci din mine în care am ajuns, să iau contact cu furia încă nevindecată, cu emoțiile încă neadmise și nespuse, să le scot în afara mea, să mă uit la ele, să le onorez și apoi să le pun de-o parte.

Copilul a ieșit la iveală și direct în relația cu părinții mei, pe perioada recuperării și-a arătat o parte din durere, lucru care i-a speriat. Însă eu, adultul, am reușit să le explic ce se întâmplă, să le cer iertare pentru derapajele mele imediat ce se produceau, să le spun că ce trăiesc acum nu este din vina lor, că mă bucur că le sunt alături și că mă bucur că îi am alături de mine, că înțeleg cât le e de greu și că eu pot avea grijă de mine, iar ei se pot concentra pe ale lor.

Deși, calendaristic, nu a trecut mult timp de când scriam fragmentele de mai sus în jurnal, acum mă uit la ele și mă gândesc la mine, cea care le scria, cu compasiune și iubire. La fel și la părinții mei, pe care îi văd schimbați enorm în urma experienței. Îmi dau seama că, deși, aparent, am ajuns în același punct în care am fost acum aproape 30 de ani, și eu și ei, în același loc al bolii, al apropierii de moarte, al dorinței de a găsi o soluție, de fapt nici eu, nici ei, nu ne-am învărtit în cerc pur și simplu, ci am parcurs, mai degrabă, niște spirale ascendente. Am ajuns în același loc și totuși în altul, undeva mai sus pe spiralele evoluțiilor noastre, iar încercarea prin care am trecut împreună, din nou, ne-a găsit ceva mai înțelepți, ceva mai autentici, ceva mai maturi (și nu mă refer doar la vărstă), mai în contact cu vulnerabilitatea noastră, dar și cu imensa noastră putere interioară. Am înțeles și că drumul greu al mamei din acești ani a avut sens și ne-a pregătit cumva, deși nu am știut și nu am ales, pentru prezent.

În ceea ce mă privește, am realizat, încă o data, dacă mai era nevoie, cât de important este să fiu în contact cu mine, să îmi pot vedea și accepta emoțiile, să înțeleg de unde vin, să îmi dau seama care parte din mine se manifestă în momentele de cumpănă și de ce am nevoie, să îmi caut puterea să opresc răul la mine și să mă întorc către ceilalți cu toată compasiunea de care sunt în stare, iar atunci când nu sunt în stare de ea, să mă las văzută și înțeleasă, să spun ce simt, chiar dacă nu e frumos și roz, în loc să întorc spatele sau să agresez; iar dacă nu pot face bine, măcar să nu fac rău. Am realizat, de asemenea, din nou, cât de important a fost să fi căutat să mă vindec, să fi cerut ajutor, să fi lucrat cu mine înainte de a trece prin această experiență, din nou, ca adult. Nu știu unde aș fi fost dacă nu aș fi făcut-o, nu știu cum aș fi gestionat rana veche și dureroasă care s-a reactivat, cum mi-aș fi tratat părinții și ce impact aș fi avut asupra lor în acele momente grele pentru ei, în care se bazau pe mine. Nici nu vreau să mă gândesc; din fericire, nici nu mai contează, sunt exact unde am ales să fiu.

În ceea ce îi privește pe ei, acum, după toate confirmările primite de la mai mulți doctori și în urma multor analize că totul e bine, îi văd mai liniștiți, mai calmi, mai răbdători, mai calzi, mai blânzi cu ei înșiși. Acum curățenia zilnică mai poate aștepta, acum am voie să intru încălțată când merg în vizită la ei, acum sunt permise momente în care amândoi să stea și să nu facă nimic (lucru care era inacceptabil), acum e voie să spună „nu” sau „n-am chef”. Acum timpul are răbdare. Acum nu mai e rușine să ne pupăm, să ne luăm în brațe, să ne spunem că ne iubim, acum ne bucurăm de toate astea, nu ni se urcă la cap. Acum nu mai așteptăm nimic unii de la alții, nu ne mai datorăm nimic, ne luăm așa cum suntem. Din când în când, mama mă mângâie pe păr, până îi obosește mâna, apoi mă pune la punct pe ton glumeț: „gata, ți-ajunge!” Cred că abia acum, cu adevărat, mi-am recuperat părinții.

But god can be funny, when told he’ll give you money if you just pray the right way… se încăpățânează Regina să îmi cânte în minte, în timp ce scriu. Sunt o persoană spirituală, fără a fi religioasă. Cred în faptul că suntem interconectați în mult mai multe feluri decât putem explora cu simțurile și putem înțelege rațional. Cred că nu e întâmplător că mama mea i-a spus, într-o doară, lui tata că ar fi bine să își facă un control, chiar dacă nu se simte rău în niciun fel, deși era prima dată când spunea asta în toată viața lor și a făcut-o exact când a trebuit pentru a prinde boala la timp. S-a dovedit ulterior că, la cât de rapid a evoluat după ce a fost descoperită, orice întârziere putea fi fatală. Cred că nu e întâmplător că m-am apucat de meditat cu ceva timp înainte de toată povestea asta, încât să pot fi acolo, ceva mai prezentă și ceva mai pregătită decât aș fi fost fără. Cred că nimic din ce am trăit până am ajuns aici nu e întâmplător, că totul are sens, că ne ajutăm și ne influențăm unii pe alții în feluri magice, pe care nu le putem cuprinde. Cred că nu e întâmplător, că am simțit, în toată ființa mea, în fiecare moment, că va fi bine. Cu recunoștință, constat că este bine. Suntem vii, suntem bine, suntem mai vindecați, fizic și emoțional. Dacă asta s-a putut, cred că se poate orice.

Așa că, dragă 2018, sunt pregătită.

Monstrul

Sursă imagine: villanuevam.ism-online.org

De multă vreme am în gând să scriu despre unul dintre cele mai grele subiecte pe care le-am trăit și abordat vreodată. N-am știut niciodată cum să o fac și am tot amânat, însă, în tot acest timp, a crescut în mine nevoia, aproape viscerală, de a mi-l smulge din suflet și a-l pune pe „hârtie”, simțind că acesta e un pas care mă aduce mai aproape de a mi-l asuma cu totul, pentru a-l integra și a merge mai departe. Nici acum nu știu cum să scriu, m-am apucat pur și simplu; rămâne să văd unde voi ajunge.

Înainte să ajung să scriu acum despre subiect, întâi nu l-am înțeles, efectiv nu am știut de prezența lui în viața mea, apoi m-am străduit să îl ignor, fără succes; într-un final, m-am luminat și l-am abordat în terapie, în coaching, singură în jurnal și în meditație, l-am tratat cu disperare sau cu calm, plângând sau luându-l la mișto, dar niciodată nu l-am rezolvat complet, odată pentru totdeauna; mereu am tot descoperit bucăți din puzzle, le-am unit între ele, mereu am făcut pași, dar mici și cu eforturi uriașe, care m-au stors de orice urmă de energie și mi-au luat capacitatea de a mă bucura cu adevărat de rezultat. Simt că sunt mai aproape decât oricând de a face, cu adevărat, pace cu monstrul. Aproape, însă nu acolo. Încă.

Acum niște ani, prima dată când am făcut terapie, am făcut un exercițiu de vizualizare, o regresie în trecut, până la cea mai veche amintire pe care o am. M-am trezit pe întuneric, în dormitorul în care am copilărit, ținându-mă cu mâinile de niște bare. La un moment dat, ușa s-a deschis și a intrat în cameră lumina din hol. Am putut să văd că mă țineam, cu mânuțe mici, de bebe, de barele pătuțului. Eram foarte mică, știu asta pentru că grilajul pătuțului era mai înalt decât mine, iar eu eram în picioare. În cameră a venit mama, care m-a luat din pătuț, în brațe. În momentul în care această imagine mi-a venit în minte, în corp și în suflet am simțit ceea ce am descifrat apoi a fi frica copilului care eram atunci, frica de întuneric, de necunoscut, senzația de disperare și de singurătate; apoi ușurare la atingerea mamei.

Mi-am trăit copilăria mică în România comunistă, în Brașov, oraș muncitoresc, în care aveam mâcare cu rația și doar ce decideau alții că ne trebuie și în care cei mai mulți dintre oamenii de rând lucrau în fabrici, în schimburi. Părinții mei nu făceau excepție. Nu existau bone, bunicii nu erau aproape, fratele meu, cu zece ani mai mare, mergea la școală. Între plecarea la serviciu a unuia dintre părinți și sosirea celuilalt acasă erau câteva ore în care, rămâneam singură în casă. Când am fost suficient de mare să umblu prin toată casa și să înțeleg ce se întâmplă, părinții mi-au explicat despre orele în care trebuia să rămân singură, despre faptul că sunt în siguranță, dar că trebuie să nu deschid ușa nimănui, oricât ar suna, să nu umblu la aragaz, la chiuvete, la geamuri etc. Nu am deschis, nu umblam la nimic, stăteam și mă jucam. Dar îmi amintesc foarte bine și clar faptul că îmi era frică aproape mereu; de fiecare dată când suna soneria tremuram și îmi spuneam ce îmi spuseseră părinții: ușa este încuiată, nu poate intra nimeni; nu te duce la ușă, oricine ar fi, pleacă și revine altă dată. Nu mergea. Mă linișteam la o perioadă lungă după ce soneria înceta să sune. Îmi era frică și când mi se părea că trece prea mult timp și nu venea nimeni acasă. De multe ori, mă duceam în hol, la ușă, unde mă urcam pe dulăpiorul cu pantofi să ajung să mă uit pe vizor, poate-poate, fix atunci, vedeam că vine mama sau tata, de parcă, dacă stăteam acolo, uitându-mă, veneau mai repede. De câteva ori, am adormit acolo, pe dulăpior și m-au găsit când au venit. Au povestit, amuzați, atât mie, cât și altor cunoscuți, ce frumos dormeam acolo, ce drăgălașă eram. Stăteam acolo pentru că îmi era dor de ei și teamă că nu vor mai veni niciodată. Nu știu când și cum mi-a intrat în cap faptul că nu trebuie să spun că mi-e frică, ci să par curajoasă. Niciodată nu le-am spuns alor mei că paralizam când suna cineva la ușă sau că mi-a fost tare dor de ei și că aș vrea să nu mai plece și să nu mă mai lase singură. Erau mândrii de mine, alți copii plângeau și se chinuiau mult părinții cu ei până puteau pleca de acasă, eu nu. Îmi plăcea să fie mândri de mine. Și tăceam, fericită. În ziua următoare, o luam de la capăt. Săracii, n-au știut niciodată ce a fost în sufletul meu atunci. Poate a fost mai bine așa, pentru ei, care nu prea aveau altă soluție atunci.

Pe lângă orele în care stăteam singură, copilăria mea a mai fost presărată și cu alte lucruri care au dus, împreună, la monstrul pe care îl duc și acum cu mine. A fost boala mamei și frica mea de a o pierde (despre care am scris aici). Apoi stilul de parenting al acelor vremuri, conform căruia copilul trebuia să facă ce îi spun părinții, trebuia să nu fie lăudat ca să nu „i se urce la cap”, trebuia ținut în frâu, pedepsit, lovit dacă era „necesar”, să știe mereu ce nu face bine ca să se îmbunătățească pentru a atinge standardere părinților și societății (care, cumva, niciodată nu puteau fi atinse decât pe termen scurt și nimeni nu spunea clar și concret care sunt măcar, ci doar generalități goale de sens, gen: să ajungi să îți câștigi o pâine, să ai o viață mai bună decât a noastră, să nu ne facem de râs și altele). S-a adăugat felul în care se desfășurau lucrurile la grădiniță și școală, unde, pe lângă competitivitatea mereu lăudată și încurajată, am prins inclusiv statul obligatoriu cu mâinile la spate, pusul de puncte negre cu stiloul pe nas și obligativitatea de a le purta câteva ore să vadă toată lumea și să râdă că făcuseși „prostii”, țipatul și jignitul elevilor, datul afară din clasă, urecheatul etc., toate sub supremația absolută a cadrului didactic, cu mult superior mucoșilor din fața lui. Nu am fost niciodată un copil problemă, am fost cuminte, mereu de frică. Nu mi-am înțeles frica atunci, nu aveam cum. Târziu am realizat că era frica să nu îmi dezamăgesc părinții, să nu plece și să nu se mai întoarcă niciodată sau să mă dea pe mine afară, să mă alunge de acasă sau să mă „dea la țigani”. Când mi-am început perioada de rebeliune, în adolescență, am luptat cot la cot cu cei care încercau să mă supună, dar frica aia nu m-a părăsit niciodată: frica de a nu fi destul de bună și de a pierde tot ce iubesc din cauza asta. Mă revoltam pe față, apoi, în camera mea, mă rugam să nu fi stricat nimic definitiv. Doar că nu am mai arătat frica nimănui, în timp, nici măcar mie.

Monstrul, numit clasic „teamă de abandon”, m-a însoțit dintotdeauna. Probabil de atunci, din noaptea a în care m-am trezit singură în pătuț, în întuneric și disperare. Motivul pentru care nu pot să îi spun simplu „teamă de abandon”, este că, pentru mine, sintagma aceasta este doar un pistol cu apă pe o vreme toridă și nu exprimă nici a mia parte din suferința pe care mi-a provocat-o, de-a lungul anilor, acest monstru, urmărindu-mi, din umbră, fiecare pas și luând controlul vieții mele în cele mai cruciale și nepotrivite momente. Abia acum, la aproape 36 de ani, monstrul merge alături de mine, îl văd, îl cunosc, mai vorbesc cu el, știu că va mai merge cu mine o perioadă, dar deja nu mai e atât de înfricoșător. Visez să ajung să îl pot lua în brațe, să îl iert, apoi să îi dau drumul și să plec mai departe liberă.

Îmi este greu să listez, ordonat și logic efectele relației mele cu monstrul. Primul care îmi vine în minte este conformismul și incapacitatea mea de a îmi afirma clar autenticitatea și limitele. La o primă vedere, din afară, nu am părut așa, dimpotrivă, am părut, o perioadă lungă de timp, o persoană dură, rece, care face numai ce vrea, care impune clar limite stricte și care sancționează imediat orice încălcare a acelor limite. Multă vreme, așa am crezut și eu că sunt. Nu a fost deloc așa. Această mască a fost un mecanism de apărare, falimentar, pe care mi l-am dezvoltat tocmai pentru a-mi masca fragilitatea și dorința excesivă de consens. Pe de o parte, mecanismul mă ajuta să nu mă apropii cu adevărat de foarte multă lume, deci să nu risc să fiu văzută, criticată , respinsă (deznodământ evident, doar niciodată nu eram destul de bună pentru nimic, în ochii mei), deci să nu sufăr dacă pierdeam pe cineva, pe de altă parte, cu apropiații, îl foloseam doar când mă simțeam în siguranță, când frica de abandon nu exista, adică, culmea, exact când eram acceptată așa cum eram; deveneam brusc liberă să mă răzbun, cumva, pentru toate perioadele în care încapacitatea mea de a fi eu însămi, fără frică, se manifestase.

Cred că nu e greu de imaginat de ce mecanismul a fost falimentar. În primul rând, am atras în viața mea oameni plini de frici, oameni care proiectau pe mine imaginea părinților lor dominatori și abuzatori sau reci și detașați și căutau, inconștient, să retrăiască familiaritatea relației cu ei, oameni care nu își spuneau punctele de vedere, care se pierdeau în fața furiei sau răcelii mele și care aveau, exact ca mine, nevoia de a fi acceptați, plăcuți, deci făceau aproape orice pentru asta. Din fericire, deși mi-am dat seama foarte târziu de asta, am fost înzestrată cu o doză uriașă de compasiune care m-a făcut să nu profit, cel puțin nu conștient și premeditat, de oameni. Inconștient însă, am profitat din plin, mereu sperând că mă voi simți mai bine în propria piele, dacă văd doar neputințele altora, nu și pe ale mele. Nu s-a întâmplat niciodată. În al doilea rând, am trăit în toată vremea în care am purtat acea mască, o viață dublă: dură și șmecheră în fața lumii, sensibilă, vulnerabilă și incredibil de singură, când eram doar eu cu mine. Această dualitate aproape m-a ucis, la propriu. Am ajuns să nu mai știu cine sunt, să nu mai suport suferința, să cred că nu există nicio ieșire sau șansă la o viață normală, în care să pot respira fără să mă doară sufletul.

O altă parte a conformismului și incapacității mele de a îmi afirma limitele m-a dus la a mă atașa de oameni indisponibili emoțional sau abuzivi verbal și emoțional, cum devenisem eu și cum au fost părinții mei, oameni care conștient sau inconștient, au simțit monstrul din mine, au profitat de frica mea de a nu fi niciodată destul de bună, de a nu fi părăsită și mi-au apăsat butoanele pentru a-și lua de la mine ce voiau. De asemenea, după ce am lăsat jos masca dură, înțelegând că face mult rău, mie și celor din jur, am mers mai departe luând altă mască, una prea umilă, prea serviabilă, prea binevoitoare, prea înțelegătoare și acceptătoare de orice. A devenit aproape imposibil să spun NU cuiva apropiat, chiar și atunci când se impunea, chiar când cerința era absurdă sau când efectiv nu aveam energie. Am făcut și am spus lucruri în care nu am crezut, am băgat capul în nisip și nu am acționat în unele contexte în care conștiința îmi spunea că ar trebui să o fac, am acceptat lucruri și comportamente care m-au durut și mi-au mutilat sufletul, mi-am încălcat valorile și nevoile în mod repetat; în unele contexte, am lăsat de la mine până m-am pierdut aproape cu totul.

Monstrul m-a îndepărtat mereu de mine, de esența mea bună și plină de compasiune, pe care am considerat-o slăbiciune și de care am fugit ca dracu’ de tămâie. N-am înțeles, multă vreme, că exact acea esență m-ar fi ajutat să trăiesc iubirea și siguranța de care am atâta nevoie, nu ce făceam eu. Am trăit cu dorința de a avea control absolut asupra a tot ce era în jurul meu, inclusiv sau în special, asupra oamenilor pe care îi iubeam. Am judecat, am interpretat, mereu negativ și amenințător, am încercat să intervin și să controlez orice tentativă a oamenilor iubiți de a se manifesta liber, de a-și lua spațiu pentru ei, fără mine, singuri sau cu alți oameni. Iubirea, nu doar cea romantică, dar în special aceea, însemna pentru mine simbioză, contopire totală, prezență permanentă, sursa mea de energie și siguranță. Orice plecare, mi se părea că poate fi definitivă, orice ceartă, un dezastru colosal, definitiv. Îmi era greu să îmi admit greșelile, să îmi cer scuze, de teamă ca nu cumva omul de lângă mine să vadă că nu sunt ok și să plece. Așa că explicam, raționalizam, negociam situații și sentimente, doar doar va trece repede criza și mă voi simți iar în siguranță. Am fost incapabilă să respect nevoia de spațiu a omului supărat, dreptul lui la supărare și m-am grăbit mereu să rezolv totul pe loc, atunci, de parcă nu ar mai fi existat nicio altă zi, niciun alt moment. Orice nu mergea așa cum credeam eu că trebuie să meargă, parcă îmi amenința însăși supraviețuirea și mă ducea, cu viteza luminii, cu ani în urmă, în pielea copilului care se uita disperat pe vizor, dorindu-și să vină părinții odată și adormea sleit de puteri, pe dulăpiorul de pantofi. Evident, pentru că nu se putea altfel, am atras în viața mea oameni care, la rândul lor au vrut să mă aibă mereu lângă ei, chiar și atunci când ei înșiși ar fi avut nevoie de timp singuri, care se simțeau amenințați de orice îmi stârnea vreun interes, oameni pe care i-am tratat rău și de prezența cărora nu m-am putut bucura pentru că vedeam în ei ce nu acceptam la mine.

Frica mea exacerbată de abandon s-a manifestat și printr-o nevoie foarte mare de a fi de folos apropiaților, de a-mi arăta utilitatea și, deci, valoarea, pentru că nimeni nu renunță la ceva de valoare, nu? O dorință sinceră, reală, de a ajuta oamenii chiar am și am avut mereu, are legătură cu compasiunea despre care scriam mai sus, dorință pe baza căreia mi-am găsit vocația, mi-am formulat misiunea în viață și mi-am ales drumul profesional. Însă ajutorul oferit din această frică a fost cu totul diferit de ajutorul oferit din starea de echilibru și din pura trăire a misiunii, fără a căuta un câștig. Din frica de a nu fi considerată o prietenă, o fiică, o iubită ratată, am oferit ajutor cu forța, fără să îmi fie solicitat, mi-am spus părerile fără să mi se ceară, m-am purtat cu condescendență și m-am supărat maxim când inițiativele mele nu au fost acceptate ca atare, simțindu-mă respinsă și suferind enorm. Da, în unele cazuri, când a fost acceptat, ajutorul meu chiar a fost de folos, dar în altele nu, ci mai degrabă a răpit omului ajutat ocazia de a face alegeri pe cont propriu, de a învăța din ele, i-a alterat libertatea de a merge pe propriul drum. Iar mie nu mi-a folosit la nimic, nu m-am simțit mai bine în pielea mea, decât rareori și pe termen scurt. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, sub influența monstrului meu, ofeream sfaturi pe care eu însămi știam că nu le puteam urma, deși le consideram demne de urmat, ceea ce mi-a adâncit, de fiecare dată, sentimentul că sunt o impostoare, lucru devastator pentru stima mea de sine.

Eu și monstrul meu am trăit, mulți ani deconectați total de prezent. Mi-am dus viața într-un perpetuu viitor, sumbru și întunecos, în care urma să eșuez pe toate planurile și să rămân singură, pentru că toți oamenii iubiți din jurul meu vor fi văzut ce rănită și găunoasă sunt și vor fi luat-o la sănătoasa. Sau vor fi murit, eu rămânând singura supraviețuitoare, incapabilă să îmi creez alte relații. Probabil, pe fondul temerii mele vechi de a o pierde pe mama bolii, am avut și încă mai am episoade de anxietate puternică dacă un om important pentru mine pleacă cu mașina, de exemplu și nu dă semn că a ajuns cu bine sau nu răspunde la telefon o perioadă mai lungă. Mă duc cu gândul la cele mai oribile scenarii; în trecut chiar căutam știri despre potențiale accidente mortale în care persoana ar fi putut fi implicată. Acum am învățat să respir, să am răbdare, să îmi potolesc adrenalina.

Terapia, coaching-ul, formările pe care le-am făcut, cărțile pe care le-am citit, lucrul cu mine și cu alți oameni, m-au ajutat să iau contact cu monstrul, să am curaj să mă uit la el, să îi admit prezența, să îl cunosc, să aflu de unde vine. Treptat, am început să repar relații vechi, să renunț la unele care nu îmi mai erau de folos, să îmi formez relații noi, sănătoase. Am început să vorbesc despre mine, despre ce simt cu adevărat, lucru care, în trecut era de neconceput. Am învățat să accept acceptarea (poate sună ciudat, dar nu am știut să fac asta, deși mereu mi-am dorit să fiu acceptată), să primesc susținere caldă și dezinteresată fără să mă gândesc mai departe, la ce înseamnă asta despre mine, ce va fi în viitor și alte lucruri de genul acesta.Am început să mă accept, să înțeleg în primul rând eu, pentru mine, care îmi sunt limitele, ce e important pentru mine și ce nu, ce pot și vreau să fac, ce nu și de ce, ce nu pot încă, deși îmi doresc. A început să își facă loc în mintea mea convingerea că orice om merită iubire și că nu trebuie să fiu perfectă (indiferent ale cui ar fi standardele, inclusiv ale mele), pentru a merita iubire, ci e suficient să fiu sinceră, autentică, corectă cu mine și cu cei din jur, să mă arăt așa cum sunt.

E un drum lung de la primul meu contact conștient cu monstrul și până în punctul în care sunt acum. Am făcut mulți pași pentru care sunt recunoscătoare, chiar dacă mi-a fost greu. Lucrurile îmi sunt mult mai clare, văd mult mai bine mecanismele și tiparele din care acționez imediat cum îmi pierd concentrarea pe prezent, îmi înțeleg aproape mereu reacțiile, sentimentele, comportamentele care îmi vin din frică și am început să îmi pot opri o mare parte din reacții și acțuni înainte de a ajunge să le regret.

Încă nu sunt cu totul bine. Mă simt bună în ceea ce privește munca mea, misiunea mea, cred că tot ce am trăit mă face un coach mai bun, un leader mai conștient, ceea ce e un mare progres, dar în afara muncii, în unele contexte redevin copilul înfricoșat, lăsat singur pe întuneric. Încă am multe regrete, pentru ce am pierdut, neștiind să fac mai bine, să fiu mai bună, mai conștientă, mai deschisă, mai… mai…. mai…. Încă tresar când sună cineva la ușă, dacă știu clar că nu aștept pe nimeni și, încă, primul meu instinct e să mă ascund și să nu merg să văd cine e; apoi revin la realitate, realizez că nu mai sunt copil dar, în unele situații, în funcție de starea mea, încă am o strângere de inimă când mă uit pe vizor. Încă mă doare sufletul când spun NU, iar omul din fața mea se supără; încă îmi vine să spun DA. Câteodată o mai fac. Încă nu mă simt în siguranță, în toate contextele și în toate relațiile apropiate, încă mi-e frică de ideea de a pierde anumiți oameni, anumite lucruri, deși am pierdut deja mult și am supraviețuit, ba chiar am și evoluat. Încă am tendința să intevin când oamenii pe care îi iubesc suferă, pentru a-i salva. Încă mă doare fiecare copil lovit, neglijat, rănit emoțional pe care îl văd sau de care aud și mă identific cu el mai mult decât e sănătos pentru mine. Încă nu știu să repar relațiile încă prezente în viața mea, pe care frica mi le-a stricat. Dar sunt foarte hotărâtă să încerc.

În ciuda relației mele profund îmbunătățite cu părinții mei, care chiar sunt niște oameni extrem de buni și de calzi și care, în ultimii ani au învățat să îmi și arate căldura și bunătatea lor, lucru pentru care le sunt recunoscătoare, știu clar că ei nu mai au cum să vindece copilul din mine. Această sarcină îmi revine mie, oricât de dificilă ar fi. Am avut momente în care m-am înfuriat pentru că mi s-a părut incorect să mă chinui eu acum pentru neputințele lor și ale altora care au lăsat urme în mine. Am realizat, însă, că furia nu mă ajută, ci mă afundă în neputință și mă ține departe de soluție. I-am iertat, nu le mai reproșez nimic. Încă nu știu mereu să mă port cu ei, dar de iertat i-am iertat.

Nu știu cum e să fiu părinte, în special părintele copilului rănit din mine. Uneori, mă apucă panica și disperarea, când copilul din mine plânge sau e mort de frică, iar eu, adultul, îngheț neștiind de unde să mă adun ca să îl alin. Alteori mă cuprinde furia, când copilul preia frâiele, iar eu reacționez ca la 6 ani, nu ca la 36. Alteori îl mângâi, îi sunt alături și am convingerea sinceră că suntem pe drumul cel bun. Cam cum se simte orice părinte, bănuiesc. Trec prin toate stările, dar rămân acolo, hotărâtă să învăț și asta, pentru că știu că e singura cale de a îmblânzi monstrul și de a-l face să înțeleagă că misiunea lui s-a sfârșit. Începe să își facă loc în sufletul meu, tot mai clar, o idee pe care cred că o scriu pentru prima oară: atâta timp cât mă am, cu adevărat, pe mine, nu voi fi niciodată singură.

Meditație, yoga și collateral beauty

Wonders-of-Meditation Sunt un om care trăiește sentimentele foarte intens, atât pe cele pozitive, cât și, mai ales, pe cele negative. Sau, mai bine zis, așa eram, pentru că, de ceva vreme, lucrurile au început să se schimbe, dar ajungem și acolo imediat. Durerile mele, neputințele, furiile obișnuiau să acapareze întreaga mea existență și toate aspectele ei; dacă ceva mergea rău la serviciu, se simțea asta și în relațiile mele cu apropiații și în relația mea de cuplu. Dacă ceva mergea rău în cuplu, nu mai eram în stare de mare lucru în niciun alt domeniu. Tristețile mele, atunci când apăreau, erau mereu copleșitoare, acaparatoare și mă făceau să funcționez la maximum un sfert din capacitățile mele, indiferent ce întreprindeam; nu mai aveam poftă de mâncare, corpul meu intrând într-un soi de hibernare, simțurile îmi erau amorțite, mintea încețoșată, de parcă eram pururi obosită sau mahmură, era necesar să fac mari eforturi să mă concentrez la orice altceva decât cauza nefericirii mele și reușeam doar pe termen scurt, iar sufletul parcă era o rană deschisă, extrem de dureroasă. Tendința mea de introvertă era să mă retrag, departe de lume și să stau până îmi trece, apoi să reapar. De-a lungul timpului, uitându-mă la și în mine, mergând la terapie, citind pe tema asta, am reușit să scad considerabil numărul perioadelor atât de încărcate emotional, reducând drastic mulțimea de cauze care mă aduceau în aceste stări și, de asemenea, le-am scăzut foarte mult durata. Viața mea s-a îmbunătățit semnificativ, însă ceva tot rămânea: nu reușeam să le scad intensitatea și nici să scap de faptul că o trăire sau emoție negativă, chiar și de scurtă durată, îmi acapara toate aspectele vieții.

Am început să meditez și să fac yoga acum câțiva ani, însă nu m-am putut ține de aceste practici mai mult de două-trei săptămâni. După această perioadă, făceam pauze lungi, apoi iar reluam câteva săptămâni și tot așa. În ceea ce privește yoga, desi cu greu aveam răbdare pentru exerciții, îmi plăcea mult senzația de după, dar în cele mai multe zile, nu reușeam să mă apuc (nu am fost niciodată o fire prea sportiva, știu, rational, că sănătatea e mișcare, dar nu prea mi-a plăcut ideea asta). În meditație, de cele mai multe ori, fie simțeam frustrare pentru că nu reușeam să îmi opresc gândurile, fie adormeam pentru că alegeam să meditez când eram prea obosită. Mi se părea că nu fac ce trebuie, că nu sunt destul de spirituală și de pregătită pentru asta și nu îmi mai venea să încerc. La finalul anului trecut, am citit o carte care a avut un impact asupra mea, într-un mod subtil (adică fără revelații majore), dar profund: ”Into the Magic Shop: A Neurosurgeon’s Quest to Discover the Mysteries of the Brain and the Secrets of the Heart” a neurochirurgului James Doty, în care explică felul în care a învățat să mediteze în copilărie, modul magic în care acest lucru l-a ajutat în viața lui, precum și ce se întâmplă în creier atunci când medităm. Cred că am citit cartea exact în momentul vieții mele în care am fost pregătită pentru mesajul ei, pentru că nici nu am apucat să o termin, că m-am și apucat de meditat și am meditat zilnic, de atunci, fără niciun pic de efort, chin sau frustrare. Sunt deja câteva luni de când meditez zilnic și fac yoga, în medie, de 3-4 ori pe săptămână, iar beneficiile pe care le văd deja sunt atât de clare și de uimitoare pentru mine, încât mi se pare că am descoperit Sfântul Graal al echilibrului interior și nu pot să nu îi împărtășesc beneficiile. Da, știu, m-am trezit și eu la niște mii de ani după ce orientalii au început să practice meditație, yoga, într-un cuvânt mindfulness, dar decât să nu mă fi trezit deloc, e bine și așa, zic.

S-au scris multe despre beneficiile meditației. O parte dintre beneficii, cu studii aferente legate de felul în care s-au schimbat viețile oamenilor care meditează recurent, inclusiv felul în care se schimbă structura creierului, se găsesc aici. Prin acest articol, eu îmi propun să împărtășesc experiența mea personală, dincolo de studii, ceea ce am observat eu că s-a schimbat în mine în urma faptului că am început să practic recurent meditație și yoga, precum și instrumentele care mă ajută (pentru că, deocamdată, am nevoie de ajutor) să mă țin de acest drum foarte mișto pe care am pornit. Poate informațiile vor fi de folos și altora.

În primul rând, întâi în meditație, stând liniștită, apoi în timpul mișcărilor de yoga, am învățat să respir și am fost surprinsă să realizez cât de puțin și superficial respiram până de curând. Poate părea ciudată ideea de a învăța să respiri, că doar respirația e ceva instinctiv, nu ai cum să nu respiri, corect? Ei bine, am descoperit că una e să respir ca să supraviețuiesc, fără niciun fel de implicare conștientă și alta e să respir pentru a-mi hrăni fiecare celulă a corpului cu oxigen și cu energie. Am ajuns în punctul în care îmi pot urmări respirația de când aerul îmi intră pe nări, îmi trece prin plămâni și prin fiecare parte a corpului, până în creștetul capului și în vârful degetelor de la picioare, până îmi iese înapoi pe nări, cu tot cu tensiunea din corpul meu. Respirând conștient și fiind atentă la fiecare senzație din corpul meu, am ajuns să îmi pot relaxa, cu ușurință, fiecare parte a corpului. Iar corpul formează un întreg cu mintea și sufletul, motiv pentru care relaxarea și energia se transmit și în starea de spirit aproape instantaneu. De asemenea, am învățat să fac mișcările de yoga în ritmul respirației, lucru care le face mult mai ușroare, mai plăcute și mai naturale decât le percepeam înainte, când nu numai că nu le coordonam cu respirația, dar chiar mai „uitam” să respir și mă trezeam încordată, tremurând din toate încheieturile în niște poziții care mă chinuiau.

Principalul avantaj al concentrării pe respirație și pe senzațiile din corp, atât în meditație, cât și în yoga, este că nu mai este loc pentru altceva. Adică tot dialogul interior, șirul de gânduri produse încontinuu de minte, ruminatul, analizatul ajung să nu se mai producă. Nu iese din prima, la început, gândurile sunt obișnuite să apară, iar atenția zboară la ele; când mi-e lumea mai dragă și mă găsesc în poziția triunghiului, copacului, cobrei etc. sau încerc să îmi relaxez mușchii și să mă concentrez pe respirație, de exemplu, îmi apare în minte câte un om de la serviciu pe care l-am văzut mai supărat și încep să mă întreb de la ce o fi, că nu am apucat să verific dacă are nevoie de ceva, gândul că nu mai știu dacă am încuiat ușa, ideea că ar trebui să o sun pe mama mai des sau că (panică!) am uitat să cumpăr și azi mâncare pentru pisică și mai are foarte puțină, deci mâine e obligatoriu să îmi amintesc, altfel, crapă animalul de foame și îl voi avea pe conștiință și tot așa. Însă am văzut că, de fiecare dată când îmi întorc atenția înapoi la respirație și corp, ea rămâne mai mult timp acolo decât înainte, zboară tot mai rar la altceva, până când reușesc să am sesiuni întregi în care să fiu total concentrată pe ce fac, să rămân în prezent. Partea și mai bună este că această abilitate de a-mi concentra atenția pe respirație este transferabilă și în alte activități; mă pot concentra mai ușor și pe perioade mai lungi de timp, inclusiv la acțiuni care nu îmi plac neapărat. Starea de prezență și atenția concentrată conștient îmi aduc în cap o binemeritată liniște. Pentru mine, este incredibil câte efecte benefice poate avea această liniște!

Cel mai important lucru care am observat că s-a schimbat la mine, foarte rapid după ce am început să meditez zilnic, să respir și să îmi concentrez atenția acolo unde aleg conștient, este legat de ce am scris la început: sentimentele și emoțiile neplăcute, chiar și când sunt intense, nu îmi mai acaparează toate aspectele vieții, ci rămân în contextul în care au apărut. Am descoperit că pot fi supărată pe ceva și bucuroasă pentru altceva, că, deși sunt tristă în urma unei discuții tensionate, de exemplu, pot să mă concentrez la altă activitate, fără să mai reiau, de zeci de ori, în mintea mea, respectiva discuție; corpul meu nu mai intră în hibernare, pot mânca și mă pot bucura de gustul mâncării, pot dormi mai bine și, chiar dacă mă mai trezesc noaptea cu gânduri intense și anxietate, respir adânc, mă concentrez pe respirație și îmi liniștesc mintea mult mai ușor și rapid, pot să râd din tot sufletul, chiar dacă, cu jumătate de oră înainte am plâns din toate încheieturile.

Un alt aspect care s-a schimbat foarte mult este felul în care mă văd, capacitatea de a-mi observa acțiunile, sentimentele, butoanele sensibile pe care le am și care îmi mai sunt apăsate în diverse contexte, gândurile care îmi trec prin minte și efectul pe care îl au asupra felului în care mă simt și mă comport. Meditația mi-a adus o claritate asupra sinelui pe care nu am mai avut-o până acum; este ca și cum, în timp ce trăiesc ca și până acum, mă pot și privi din afară, cu ochi calmi și neafectați de orice tumult din interiorul meu. Așa am reușit să îmi înțeleg conflictele interioare pe care încă le mai am, să observ lupta dintre tiparele vechi pe care vreau să le las în urmă, dar care încă mai apar și noul sine pe care mi-l descopăr de ceva vreme și să o las să decurgă natural, știindu-i, cumva, deznodământul; am intrat în contact cu colțuri întunecate ale sufletului meu în care nu am ajuns nici în terapie și nu numai că nu m-a cuprins disperarea, cum s-ar fi întâmplat acum ceva vreme, ci am devenit curioasă să le văd, să le accept și să le înțeleg. Observ cum această claritate contribuie vizibil la creșterea stimei mele de sine și încrederii în propriile forțe, creștere idependentă de orice context exterior. Îmi ofer tot mai multă înțelegere și acceptare, lucruri care nu mă determină să devin pasivă și autosuficientă, ci care, dimpotrivă, mă ajută să mă îndrept către ce îmi doresc tot mai hotărât și cu tot mai puține bruiaje date de frici, nesiguranțe, alți oameni, realități care se schimbă fără controlul meu etc.

Și, pentru că tot am menționat controlul, și aici s-a schimbat ceva: nevoia mea de a controla lucrurile în jurul meu, de a ști tot, de a fi mereu vigilentă și de a avea scenarii pentru orice posibilitate s-a diminuat considerabil. Și nu am devenit mai ruptă de realitate și mai nepregătită pentru a-i face față, cum îmi era teamă că s-ar putea întâmpla, ci, dimpotrivă, am descoperit că am devenit, în mod natural și fără efort mult mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu, că atât intuiția mea, cât și rațiunea mă ajută mult mai rapid și mai eficient să găsesc soluții atunci când este necesar. Nevoia de control îmi instala un soi de tunnel vision, iar odată diminuată, observ mai multe drumuri câtre o destinație, mai multe moduri de a face un lucru sau de a atinge un scop și sunt mult mai liberă să merg în direcția care mi se potrivește cel mai bine. Tot diminuarea nevoii de control mă ajută și să mă conectez mai natural și mai autentic cu alți oameni și să le fiu aproape când, cum și dacă au nevoie, fără să fiu atașată de vreun rezultat de pe agenda mea.

Am văzut de curând Collateral Beauty, un film care mi-a plăcut enorm, care m-a atins și mi-a conturat și mai clar în minte efectele pe care mindfulness-ul le are asupra mea și câștigul enorm pe care mi-l aduce: capacitatea de a vedea frumosul și binele, din și dincolo de orice situație dificilă prin care trec, de a înțelege că toate experiențele au sensul lor și mă fac cine sunt, că lucrurile care trebuie să se întâmple se descurcă ele să se întâmple exact cum e necesar și când le vine momentul, că răspunsurile la cele mai grele întrebări vin, de multe ori, din alte locuri decât rațiunea, așa cum am fost învățată să cred. Asta nu înseamnă a gândi pozitiv forțat și a îngropa ce nu îmi place sau ce mă doare, ci înțelegerea unor lucruri precum faptul că în niciun context nu există doar rău, că răul, oricât de mare ar fi, nu e permanent și că felul în care aleg să mă raportez la ce trăiesc ține numai și numai de mine.

Am tot scris despre cum mă ajută meditația în ceea ce privește situațiile dificile și încărcate de emoții grele. Însă resimt efectele și în momentele de bucurie, de fericire, de acalmie. Aici, cel mai important este faptul că, spre deosebire de trecut, învăț să mă bucur de aceste perioade fără a mă atașa de ele cu intenția de a le permanentiza. Toate momentele, și cele rele și cele bune, vin și trec, alternează, iar o mare sursă a nefericirii mele era efemeritatea momentelor fericite. Capacitatea de a mă concentra pe prezent pe care mi-o dezvolt zilnic prin meditație, mă ajută să mă bucur fără să mă mai gândesc ce voi face după ce nu voi mai avea motivul respectiv de bucurie și fără să caut soluții pentru a evita pierderea bucuriei, lucruri pe care când le făceam, îmi umbreau chiar acea bucurie.

Dincolo de aceste efecte interioare, meditația și yoga îmi aduc și alte beneficii. Din punct de vedere fizic, de ani de zile am probleme cu coloana (scolioză și discopatie), iar yoga mi-a ameliorat semnificativ durerile, deși, inițial, părea să le accentueze, probabl din cauza faptului că nu eram obișnuită cu mișcările și că, până am învățat să respir și să le fac ușor, natural și în ritmul meu, mă chinuiam să le fac din prima ca la carte, deși corpul meu nu era pregătit. De asemenea, mi s-au tonifiat mușchii, mi-am îmbunățit postura, atât când stau la birou, cât și când merg, ligamentele și încheieturile mi-au devenit mai elastice, mi-am îmbunătățit echilibrul, mi-a crescut forța în mâini.

Din punct de vedere al relației cu ceilalți, dincolo de ce am scris deja la modul general despre capacitatea de conectare mai autentică și fără un scop anume, tot datorită meditației m-am reconectat cu o prietenă foarte dragă, care se află și departe, la capătul lumii, cu care, în urmă cu mai bine de un an încheiasem relația într-un mod tensionat și cu care nu am mai vorbit de atunci. Fără niciun motiv rațional și fără să mă fi gândit la ea de ceva vreme, mi-a apărut pur și simplu într-una dintre meditațiile pe care le-am făcut pe tema iertării (de sine și a celorlalți), iar eu am decis să nu dau la o parte imaginea sau să o raționalizez, cum aș fi făcut în trecut; așa că, după ce am terminat meditația, i-am scris, fără a avea vreo așteptare, fără a-i cere ceva, doar ca să îi spun că m-am gândit la ea, că sper că îi e bine. După câteva zile mi-a scris, apoi ne-am văzut pe Skype și am descoperit nu doar că ne-am reconectat exact când aveam amândouă nevoie una de cealaltă, dar și că amândouă ne aflam în cu totul alte etape ale vieților noastre decât atunci când am încetat să ne vorbim; am (re)descoperit un om cald, empatic, tolerant pe care l-am primt înapoi în viața mea cu mare bucurie. Îmi este foarte clar că doar pe cale rațională nu aș fi ajuns aici, pentru că am fost absolut convinsă că drumurile noastre s-au despărțit cu motive întemeiate și că reconcilierea nu poate fi atât de simplă. Surpriză!

Ce am mai sesizat este că intențiile pe care mi le stabilesc în meditație devin mult mai ușor realitate, decât obiectivele pe care mi le stabilesc rațional, cu pixul în mână sau cu Excel-ul în față. Și aici nu mă refer doar la intenții abstracte, de exemplu, să fiu mai fericită, ci la unele cât se poate de concrete, cum ar fi să am o anumită sumă de bani până la data X, să găsesc loc de parcare acolo unde am nevoie, să găsesc exact persoana pe care o caut pentru un anumit rol pe care recrutez, să am X clienți la coaching etc.

Pentru că poate fi greu să știi de unde să o iei dacă ești nou în ale mindfulness-ului, împărtășesc aici câteva instrumente care m-au ajutat pe mine, pe lângă cartea despre care am scris mai sus:

aplicația Insight Timer, disponibilă atât pe Android, cât și pe IOS – mie îmi place foarte mult din mai multe motive: în primul rând, conține meditații ghidate pe foarte multe teme, lucru care ajută, mai ales la început, când nu prea știi cum să începi singur; permite și pornirea unui cronometru pentru meditație neasistată, pentru cei care doresc asta și pune pe mut toate celelalte alerte de pe telefon, pentru a nu permite întreruperi; toate sesiunile sunt stocate pentru ca utilizatorul să își poată monitoriza progresul (se pot înregistra aici și sesiunile de yoga, walking meditation, thai chi etc., dacă vrei să le ai pe toate în același loc, cum vreau eu, de exemplu) și să vadă grafice legate de activitatea sa; aplicația oferă și niște steluțe, de diferite culori, pentru atingerea anumitor praguri (număr de zile de meditație consecutive, număr de praguri atinse etc.), lucru care poate contribui, mai ales la început, până meditația devine deprindere, la păstrarea motivației de a reveni zilnic; în al doilea rând, în aplicație te poți împrieteni cu alți oameni, cunoscuți sau nu, pentru a vedea pe ce teme meditează și ei, de exemplu.; există și grupuri pe care se discută diverse teme de interes comun (de exemplu, eu am intrat într-un grup numit 365 Days Together, în care sunt mii de oameni din toată lumea care și-au propus să mediteze, în fiecare zi, timp de un an, oameni care se încurajează extrem de frumos între ei atunci când mai sar peste o zi, când le zboară gândurile, când se descurajează); în al treilea rând, un lucru care îmi place foarte mult este că pot vedea câți oameni din toată lumea, utilizatori ai aplicației, meditează fix în momentul în care sunt eu în aplicație și, apoi, după ce termin eu meditația, văd câți oameni au meditat în același timp cu mine și pot selecta din rândul lor, persoane cărorla le pot trimite, un mesaj, ”Thanks for meditating with me”; am fost extrem de plăcut surprinsă să primesc și eu astfel de mesaje, am simțit că nu sunt sigură, chiar dacă oamenii aceia sunt necunoscuți pentru mine;

pentru meditații ghidate, canalul de YouTube al lui Jason Stephenson este extrem de util pentru mine; în primul rând, omul are o voce extrem de caldă și liniștitoare, foarte potrivită pentru a ghida în meditație; în plus, are meditații ghidate și exerciții de vizualizare pe foarte multe teme, de exemplu: formularea de intenții, relaxare pentru somn liniștit, iertare, iubire de sine, eliberare de anxietate și stres;

pentru yoga, există acum multe locuri unde se poate merge și practica împreună cu un antrenor; eu nu sunt fan al mersului la sală, plus că nu îmi place să depind de un program fix al cuiva, ci să fac în ritmul meu (dimineața, seara, în week-end, atunci când simt), așa că am decis să fac acasă; pentru asta, am găsit și îmi place foarte mult canalul de YouTube Yoga with Adriene; Adriene Mishler este o tipă foarte carismatică și zen, care mie îmi transmite energie pozitivă; are multe filmulețe, atât pentru începători, cât și pentru avansați, are și serii de câte 30 de zile de yoga, cu câte o practică pentru fiecare zi, are și clipuri cu yoga pentru diverse părți ale corpului, pentru slăbit etc. – în principiu oricine poate găsi ceva ce poate folosi aici; ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că motto-ul ei este ”find what feels good” și emană foarte multă toleranță și acceptare (de sine) la care îi invită și pe cei care o urmăresc; invită mereu la răbdare și acceptarea propriului ritm, la găsirea mișcărilor care se potrivesc cel mai bine fiecăruia, explică faptul că nu e important ca figurile să iasă perfect, ci să îți asculți corpul care îți spune exact ce, cum și cât poate și i se potrivește, pe principiul ”honor where you are at today” (onorează locul/situația în care ești acum).

Atât în aplicație, cât și pe canalele de YouTube, există comunități de oameni interesați de mindfulness și ce este absolut minunat este faptul că acești oameni nu sunt în competiție, nu simt nevoia să arate cum sunt ei mai șmecheri decât alții pentru că meditează mai mult, mai des, că le ies mai bine posturi de yoga dificile etc. Dimpotrivă, sunt foart încurajatori, deschiși și colaborativi și este o senzație foarte liniștitoare să vezi că, dacă cumva când decizi să te apuci să meditezi și să faci yoga devii un soi de ciudățenie excentrică în rândul cunoștințelor tale, există totuși mulți oameni la fel ca tine și că ciudățenia e un cuvânt și atât. Treptat, beneficiile devin vizibile și intrumentele de genul celor de mai sus nu mai sunt neapărat necesare. Deja pot medita și fără ghidaj, fie doar cu muzică ambientală, fie în liniște totală.

Câteodată, mă uit în mine și văd că, acolo unde era fie dramă, fie fericire maximă este acum liniște. Mă uit și văd cum vechiul meu EU mă duce către tipare vechi de gândire și acțiune și cum, chiar dacă temporar câștigă, liniștea aceea este mereu și ea acolo și revin ușor înapoi la echilibru. Mintea mea se întreabă, din când în când, dacă e normal să fie așa liniște, să nu mă mai supere atâtea lucruri, să trec atât de repede peste evenimente neplăcute, să nu mai simt golul pierderii după o mare fericire; se întreabă dacă nu cumva liniștea e amorțirea simțurilor, iar drama este dovada că sunt vie. Îmi trece prin cap și gândul că, a vedea frumusețea și binele în ciuda răului sau chiar din el poate însemna o fugă de realitate, nu o dovadă de echilibru. Apoi îmi amintesc că ăsta e rolul minții: să analizeze, să facă scenarii, să intre în detalii, să se aștepte la catastrofe ca să fie pregătită pentru orice. Dar intuiția răspunde că totul e exact așa cum e menit să fie. Și aleg să o cred.

Disclaimer: prin acest articol, nu îmi doresc să transmit faptul că, în câteva luni de meditație și yoga orice problemă emoțională și fizică va dispărea sau că am ajuns eu să fiu perfectă și acum îi învăț și pe alții cum să facă. Efectele despre care am scris și pe care le simt foarte clar la mine în urma acestor luni de practică, nu li se datorează doar lor; procesul meu de autocunoaștere și evoluție a început cu ani în urmă și a cuprins și mai cuprinde și alte lucruri precum terapia, coaching-ul, cititul de cărți pe temele la care mai am de lucru la mine, o alimentație cât mai potrivită cu corpul și cu principiile mele, implicarea mea în activități care corespund valorilor și misiunii mele. Beneficiile mindfulness-ului se așează peste o bază pe care deja am început să o clădesc, iar drumul evoluției personale, vindecării și vieții cu sens este unul care nu se termină niciodată și pentru parcurgerea căruia nu există rețete predefinite ale succesului. Așa că, find what feels good!

Gânduri de final de decembrie

falling

Se încheie unul dintre cei mai provocatori, dificili, dar și interesanți ani din viața mea. Dacă nu chiar cel mai dintre toți. Aș vrea să spun că a fost și unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea, dacă nu chiar cel mai, dar nu pot încă. Simt că nu am procesat și integrat cu totul tot ce am trăit anul acesta. Mai am ceva gânduri de așezat, ceva tipare de schimbat, ceva certitudini de demontat. Câteodată, adevărata frumusețe nu e vizibilă cu ochiul liber, din avion, ci iese la iveală după ce trece furtuna care a remodelat peisajul și totul se așează, natural, la locul lui. Știu că frumusețea e acolo; se va arăta ea, cu totul când îi va fi vremea.

Știu că timpul e o convenție, că un sfârșit de an și un început de alt an nu sunt decât niște zile, ca toate celelalte. Nu sunt omul sărbătorilor, sărbătoririlor, petrecerilor, rezoluțiilor făcute la miez de noapte, pe 1 ianuarie; cred în marcarea modestă și liniștită a momentelor care contează, indiferent de data din calendar și cam atât. Nu sunt nici omul planurilor, bilanțurilor și check list-urilor, cred mai degrabă în stabilirea unor intenții clare și în a lăsa drumul către împlinirea lor să șerpuiască, fără să îi știu eu fiecare cotitură. Cred că totul se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple și că, în fiecare moment, facem tot ce putem; apoi învățăm și facem mai bine data viitoare. Iar dacă nu învățăm, vom primi aceeași lecție, din nou și din nou, aceeași oportunitate de a învăța ce avem de învățat până, în sfârșit, o facem.

Dar simt că i-aș face lui 2016, așa convenție cum e el, o mare nedreptate dacă nu aș marca în niciun fel câteva dintre lucrurile pe care mi le-a adus în prim plan, pentru că prea au fost transformatoare. Așa că o fac, un pic, aici, azi, când nu e nici 31 decembrie, nici 1 ianuarie, ci o dimineață liniștită de iarnă, în care simt să o fac.

Așa că astăzi sunt recunoscătoare și mulțumesc:

Pentru toți oamenii care m-au invitat sau m-au primit în viețile lor, care mi-au împărtășit poveștilor lor, care au călătorit sau mai călătoresc încă spre ei înșiși, spre cea mai autentică versiune a lor, cu mine lângă ei. Alături de ei, m-am transformat și eu și m-am apropiat, mai mult decât oricând, de cea mai autentică versiune a mea. Sunt onorată! Mulțumesc!

Pentru că mi-am ascultat sufletul și am început să scriu; n-am făcut-o cât de des aș fi vrut și cu fiecare ocazie cu care aș fi avut ceva de scris; mai am de lucru aici; însă am depășit o mare barieră, care m-a oprit ani buni, iar asta, pentru mine, e ceva.

Pentru toate gândurile bune pe care le-am primit în legătură cu ce am scris, așa puțin cum a fost; pentru fiecare om, cunoscut sau necunoscut, care mi-a parcurs părțile din minte și din suflet așternute pe paginile virtuale și care și-a luat timp să îmi spună ceva, orice; așa am înțeles că există mai multe moduri în care poți ajunge la oameni și îi poți însoți în călătoriile lor și că, uneori, misiunea se trăiește și se îndeplinește de la distanță, iar totul ajunge exact unde trebuie.

Pentru că am reușit, în sfârșit, să înțeleg și să simt cum stă treaba cu iubirea; am înțeles cât de pe bune este ce am tot citit, și anume faptul că nu pot iubi pe altcineva până nu mă iubesc pe mine. Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu mă iert și nu mă accept cu toate cele, bune și rele Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu îi iert pe cei care mi-au greșit, până nu las trecutul în urmă și până nu internalizez cu adevărat ideea că nimeni nu face rău intenționat, că toți cei care mi-au greșit sunt la fel ca mine, imperfecți, dornici să fie fericiți, acceptați, înțeleși, iubiți și că, la fel ca mine, câteodată nu știu cum să facă să obțină toate astea și îi afectează pe cei din jur. Că oamenii care rănesc cel mai tare sunt cei mai răniți și au cea mai mare nevoie de iubire. Că iubirea autentică, fie ea romantică sau nu, înseamnă extinderea propriilor limite, ieșirea din zona de confort, disciplina de a vedea mereu binele din ceilalți și a crede în el cu tot sufletul, cu scopul de a contribui la binele și la creșterea spirituală proprie și a oamenilor iubiți. Că iubirea autentică nu cere nimic în schimb, nu ține scoruri, doar este, independent de orice răspuns ar primi. Că iubirea nu e mereu ușoară și că poate exista și este necesar să existe și în suferință. Că nu toți oamenii știu să primească iubire, dar că ăsta nu e un motiv să nu li se mai ofere. Că am învățat să aud, deși nu a fost ușor, în spatele unor vorbe urâte, jignitoare, strigăte de ajutor și dorința de conexiune, acceptare, iubire.

Pentru că am înțeles, deși încă nu am acceptat în totalitate, faptul că nu pot salva alți oameni, oricât de mult i-aș iubi. Că există oameni care suferă de lipsă cronică de iubire, care au adevărate prăpăstii în suflete, pe care nimic din afara lor nu le poate umple și care nu pot fi salvați fără voia lor. Că nu am dreptul să intervin în experiențele cuiva fără să mi se ceară, că ajutorul nesolicitat poate face mai rău decât lipsa lui. Că toate suferințele au sensul lor și că, deși mi se rupe sufletul, sunt contexte în care trebuie să stau deoparte și să las oamenii de lângă mine să își dea luptele singuri. Că tot ce pot face este să fiu acolo, în eventualitatea în care e nevoie de mine. Că, în unele momente, nu este nevoie de mine deloc. Că nu e rolul meu să judec sau să decid când lupta altuia a durat destul. Încă nu reușesc mereu, sau, atunci când îmi iese totuși și mă țin la distanță, durerea celuilalt mă doare foarte tare și pe mine. Este una dintre lecțiile la care încă mai am de lucru.

Pentru că am acceptat faptul că oamenii iubiți nu îmi pot fi mereu alături așa cum am sau cred că am nevoie. Că oricât și-ar dori ei și oricât mi-aș dori eu, sunt lucruri pe care ei nu le pot înțelege, nu le pot face sau nu doresc să le facă și că, la rândul meu, am multe părți din călătoria mea prin viață pe care trebuie să le parcurg singură. Că nimeni nu mă poate salva nici pe mine. Dar că acest lucru nu înseamnă că cei din jur sunt răi și nepăsători și că nu ar mai trebui să cer niciodată ajutor. Dimpotrivă, am învățat că e bine să cer ajutor oricum și să am încredere că, deși el poate să nu vină exact așa cum l-am cerut, vine exact așa cum am nevoie de el, indiferent dacă știu eu asta atunci sau nu.

Pentru că am înțeles, deși încă mi-e greu să accept cu totul, faptul că nu pot schimba ceva fără să pierd altceva. Că pierderea e parte din viață și că nu poate fi evitată. Că atunci când mă schimb, mă pierd pe mine, cea care am fost și asta poate să mă deruteze, să mă doară, să mă facă să nu mă mai recunosc, să mă îndoiesc de mine și să îmi doresc să revin la starea inițială, chiar dacă nu îmi era bine. Că atunci când îmi schimb viziunea asupra vieții sau când decid să mă uit în locuri din mine în care nu m-am uitat cu adevărat niciodată și mă transform pot pierde (și am pierdut) oameni care mi-au fost alături peste 20 de ani. Și asta doare. Că murim și renaștem în multe feluri, că a trăi cu adevărat în prezent însemnă pierderea trecutului, că tristețea, de multe ori necesară și de neevitat, înseamnă pierderea bucuriei și a liniștii, că totul trece și vine altceva în loc, că nu le putem avea pe toate și că nu totul depinde de noi.

Pentru că mi-am dat seama că mai sunt contexte în viața mea în care acționez din frică, nu din încredere, dar că frica nu dispare doar pentru că vreau eu. Că nu ajută să o neg sau să mă chinui să o bag sub preș. Că este necesar să o cunosc, să stau față în față cu ea, să înțeleg ce vrea, să accept că e parte din mine și abia apoi să găsesc metode de a merge mai departe fără a o lăsa să mă saboteze. Și aici mai am de lucru.

Pentru că știu acum că unul dintre cei mai mari dușmani ai flexibilității și creșterii sunt certitudinile. Că am înțeles că lucrurile pe care le știm a fi într-un anumit fel și de adevărul absolut al cărora ținem cu dinții, ne pot face să vedem realitatea prin gaura cheii și că, uitându-ne așa, pierdem cea mai mare parte din peisaj. Că certitudinile duc la intoleranță, la dispute, de multe ori inutile, la aroganță și adoptarea unei poziții de superioritate a celui care le deține față de cel care are alt punct de vedere, la ruperea conexiunii. Că ele, deși ne pot da iluzia siguranței și pot părea a ține de identitatea noastră, ne țin pe loc, într-o realitate confortabilă, dar îngustă și, de multe ori, distorsionată. Că eliberarea de ele poate fi înălțătoare și că a fi flexibil, deschis, gata de a fi surprins de necunoscut și de a crește este în sine o componentă a identității proprii.

Pentru că am acceptat cu adevărat că nu pot să fac ce ar fi mai bine pentru mine mereu, deși mi-ar plăcea. Că am înțeles că există momente când ceea ce fac, deși poate nu este suficient și poate nu mă ajută pe termen lung, chiar este tot ce pot să fac atunci și că este necesar să fiu blândă cu mine, să îmi respect ritmul, să am încredere în resursele mele și în faptul că nu va fi mereu așa, că mă voi ridica, așa cum am făcut de fiecare dată. Că și din neputință învăț multe despre mine și că asta, cândva, îmi va folosi. Că e necesar să mă iert și pentru asta.

De mână cu mine

Astăzi este ziua mea. Scriam anul trecut că am 365 de zile (sau 366, depinde de an 🙂), toate ale mele, nu doar una, zile în care pot să fac și să fiu tot ce vreau și aleg eu. Așa că nu fac mare tam-tam din asta, nu sărbătoresc făcând alte lucruri decât fac de obicei, e o zi cam ca oricare alta. Fac totuși, în fiecare an, de ziua mea, ceva ce mai fac și în alte zile, însă în această zi fac fără expcepție: mă uit la mine, la ce am trăit până acum, la lecțiile pe care le-am învățat, la punctele care încă mă dor și care ascund lecții pe care nu le-am învățat încă, la oamenii din jurul meu, la omul care sunt, la omul care vreau să fiu.

De data aceasta, gândindu-mă la oamenii din viața mea, la relațiile mele cu ei, la tiparele pe care le-am perpetuat de-a lungul timpului, dar și la relațiile noi cărora le-am făcut și le fac loc și care ies din tipar, am realizat că toate aceste legături sunt copii fidele ale relației pe care eu o am cu mine însămi, în diferite contexte. Deși m-am mai gândit la asta de mai multe ori, acum, astăzi și în această perioadă a vieții mele, realizez și emoțional, nu doar rațional și teoretic, faptul că relația mea cu mine însămi este singura despre care știu sigur că va dura până la finalul vieții mele, așa că este extrem de important ca ea să fie una mișto. Că, dacă este una mișto, atunci așa vor fi și cele cu alți oameni, așa voi reuși să las în trecut tot ce aparține trecutului și să merg mai departe, senină, asumată, bucurându-mă de omul care sunt și călătorind către omul care pot fi, atât pentru mine, cât și pentru cei pe care îi iubesc și pentru toți cei din jurul meu.

Pentru mine, scrisul a fost mereu terapeutic. Scriu ca să mă descarc, ca să spun povești, le scriu altora, în special atunci când nu le pot vorbi, umplu zeci de pagini cu bucăți din mine și din sufletul meu. Totuși, există o persoană căreia nu i-am scris niciodată, deși este singura care a fost cu mine în fiecare secundă, de la începuturi și care va fi cu mine, în fiecare secundă, până la final. Am decis să schimb asta astăzi și să îmi scriu o scrisoare mie însămi.

***

Draga mea Carmen,

Noi două nu ne-am prea înțeles, de-a lungul timpului. M-am uitat foarte mult la alții și foarte puțin la tine. Atunci când m-am uitat la tine, nu prea te-am plăcut. Atunci când te-am plăcut, nu prea ți-am arătat. Atunci când ai fost slabă, te-am judecat și te-am taxat. Când ai fost puternică, te-am ignorat. Nu ne-a învățat nimeni să vorbim una cu alta. Dar cum, totuși, a trebuit să o facem, ne-am lovit, ne-am înțepat, am comunicat cu forță, cu chin, prin conflict, prea puțin cu empatie, înțelegere, acceptare, prietenie. Iubire, nu mai zic. Până de curând, nici nu am știut ce e aia. Nici eu, nici tu.

Astăzi, la aniversarea a 35 de ani de când am pornit împreună în călătorie, aș vrea să te rog să mă lași să te iau de mână. Să îți cer iertare. Să îți mulțumesc. Pentru că sunt ce sunt datorită ție. Și, cumva, în același timp, în ciuda mea. Știu, e ciudat, ne fâstâcim, și eu, și tu. Dar e timpul. E, de multă vreme, timpul.

Te rog să mă ierți pentru că, atunci când unii dintre oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult, ți-au spus că nu poți face ceva ce ți-ai propus sau ți-ai fi dorit, că nu ești destul de bună, într-un fel sau altul, destul de harnică, destul de dezinvoltă, destul de rapidă, destul de…., i-am crezut și ți-am spus aceleași lucruri și eu, mereu, chiar și după ce vocile lor au tăcut. Te rog să mă ierți că, am fost atât de convingătoare, încât ai sfărșit prin a mă crede și tu. Ai avut de dus o luptă inegală. Îmi pare rău că n-am văzut asta și că nu am știut mai bine de atât!

Te rog să mă ierți că nu te-am apărat în niciun fel de rău, de abuzuri fizice și verbale, că n-am știut cum să mă ridic în fața răului care, și acum, după atâția ani de viață și muncă cu mine însămi, încă mă dezarmează, mă doare și mă face să mă blochez. Te rog să mă ierți pentru că, din frică și neputință, te-am învinuit tot pe tine pentru fiecare lucru rău care ți s-a făcut, te-am chinuit zi și noapte, te-am biciuit până am obosit. Știu acum că nu a fost vina ta.

Te rog să mă ierți că nu am știut că cer ajutor pentru tine, la timp, atunci când ai avut nevoie de el și te-am lăsat să te chinui, să rezolvi totul singură, plătind scump în timp, energie, vise spulberate, lacrimi și oameni. Că aproape te-am lăsat să te pierzi. Adevărul e că te-ai simțit singură toată viața, iar eu te-am încurajat să crezi că așa și ești, că oamenii nu prea au de ce să își dorească să fie lângă tine, că nu ai mare lucru să le oferi, iar dacă cineva te alege, ar trebui să te bucuri de asta, oricum ar fi. Ți-am tot spus că pe tine, nu te poate ajuta nimeni, ești iremediabil distrusă. Te-am lăsat să cazi, ba chiar te-am lovit și eu și ți-am aruncat vorbe grele. Îmi pare tare rău! Nu meritai asta. Nimeni nu merită asta.

Te rog să mă ierți că nu am fost aproape niciodată de partea ta! Ți-am fost părinte, critic, profesor, călău, dușman, sabotor, te-am văzut mereu de sus și m-am uitat la tine cu dispreț o lungă perioadă de timp. Te rog să mă ierți că te-am descoperit atât de târziu, când deja ești matură, că am ratat multe etape ale vieții tale, pe care le-ai trăit, fără mine, ascunsă de mine. Într-un fel, te înțeleg și e bine că ai făcut-o. Datorită ție, astăzi, suntem amândouă aici, iar eu, în sfârșit, te văd!

Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că te-ai uitat în ochii abisului și ai decis să nu te scufunzi în el, ci să lupți, mai departe, să crezi în tine și, prin urmare, și în mine. Că m-ai prins ferm, cu o putere pe care nu bănuiam că o ai, de mâna cu care încercam să te împing în hău și m-ai spus că mai avem mult de lucru, dar că vom reuși, împreună.

Îți mulțumesc că încerci mereu să oprești răul la tine. Răul care pe mine mă debusolează și mă blochează, ție îți acționează mecanismele de protecție și, apoi, pe cele ale iertării. Iar când mie îmi vine să lovesc înapoi, mereu mă iei de-o parte și mă rogi să mă uit la mine. Reacția mea e alegerea mea, îmi spui, nu are legătură cu cel care mă lovește. De la tine am învățat că nimeni nu mușcă, la nesfârșit, mâna care se întinde să îl mângâie și să îl hrănească, că oamenii sunt buni, că bunătatea de (re)învață și se transmite mai departe. Trebuie doar să nu renunți. Niciodată.

Îți mulțumesc pentru că ai început să te descoperi lumii așa cum ești. Când mor de frică și încerc să te opresc, îmi aduci aminte de cele de mai sus. Oamenii sunt buni. Și au nevoie să afle că e în regulă să fii vulnerabil, să nu fii perfect, să te lași văzut, să ceri ajutor, să comunici, să împărtășești, să te bucuri alături de ei. Oamenii caută conexiuni autentice cu alți oameni și ele se pot realiza doar dacă ești gata să te lași văzut. Cu totul.

Îți mulțumesc că, indiferent cum te simți, you show up! Îți faci apariția, ajuți oamenii, îți îndeplinești misiunea. Îți mulțumesc că iubești orice suflet, om sau animal, că suferința nu te lasă niciodată indiferentă, că împarți ce ai și ce ești cu cei care au nevoie.

Îți mulțumesc că mă accepți așa cum sunt, parte din tine, partea aia care încă se teme, care se revoltă, care plânge și vrea să o ia la fugă când dă de greu, care devine copil neajutorat. Că mă înveți răbdarea, încrederea că lucrurile se așează exact așa cum și când trebuie, lăsându-mă totuși să am locul meu și să mă manifest.

Mă uit la tine cu uimire, cu stânjeneală, cu teamă, cu admirație. Cu un amalgam de trăiri. Vreau să te iau de mână și să plecăm undeva. Doar noi. Dacă ne lasă spatele să conducem. Mâine. Vii?

Te rog să mă ierți. Te iert. Mulțumesc. Te iubesc!

My soul sister

Aveam 15 ani, era septembrie, intram la liceu. Introvertă prin excelență, m-am așezat într-o bancă în spate, pe rândul din mijloc (doar acolo mai găsisem loc în spate, colțurile pe care le-as fi vizat fiind deja ocupate) singură. Nu cunoșteam pe nimeni. Îmi doream și nu îmi doream să vină cineva să se așeze lângă mine. N-aș fi știut ce să spun, eram prea emoționată și nu mă pricepeam deloc la small talk și la socializat cu necunoscuți. Când părea că a venit toată lumea în clasă și se întrezărea posibilitatea salvatoare, pe moment, să rămân singură în bancă, intră pe ușă o fată tunsă scurt, băiețește, cu sprâncene groase, zâmbăreață, cu ochii jucându-i în cap, care părea că abia așteaptă să se bage în sufletul omului. A început să scaneze sala, să vadă unde se poate așeza. Mai erau două locuri, cel de lângă mine și unul în prima bancă. La 15 ani etichetele se pun rapid, iar în mintea mea se derula un monolog disperat: „Vai, de nu s-ar așeza lângă mine! Pare genul care vorbește mult. Și ce freză are! Doamne, dacă se așează lângă mine și nu mai pleacă patru ani? Dacă vorbește întruna patru ani? Te rog, du-te în prima bancă. Cineva trebuie să stea și acolo, exact sub catedră, nu? La naiba, cum să se ducă tocmai în banca aia? Nu degeaba o ocolește toată lumea, e fix sub nasul profilor. Nu-i așa că vrei să fii sub nasul profilor? Pari genul. Hai, te rog! ” Ca printr-o minune, planetele m-au auzit și s-au aliniat; n-a văzut locul de lângă mine și, după ce a scanat sala, s-a așezat în prima bancă. ”Phiu! That was close!” Am avut altă colegă de bancă, până la urmă, dar asta e altă poveste.

La puțin timp după ziua aceea, am stat de vorbă cu ea, la o petrecere. Nu mai știu cum am început să vorbim, dar cu siguranță a început ea, puțin probabil să o fi făcut eu, care nici măcar nu știu exact ce căutam acolo. Cert e că, cumva, am ajuns într-o cameră a cabanei, departe de petrecere, întinse pe un pat, vorbind despre viețile noastre, despre părinți, despre cine credeam noi că suntem atunci, râzând apoi plângând, visând la un viitor mai mișto decât ce trăiam. Din seara aceea, fata tunsă scurt, cu ochii jucându-i în cap, a devenit prietena mea, Vio. Și da, avusesem dreptate, vorbea mult :), dar deja îmi intrase în suflet, frumos, neașteptat. Nu știam că nu avea să mai iasă niciodată.

Se fac imediat 20 de ani de atunci, o viață de om; peste jumătate din viața mea. Nu realizasem, mi-a spus ea. Pentru mine, pare că a fost în viața mea dintotdeauna. M-am gândit la acești ani și am râs; și am plâns; și am râs iar. Exact cum am făcut în seara aia, la 15 ani, exact cum a fost prietenia noastră în tot acest timp. Am realizat de curând că, în seara aceea, se uniseră două drame, două povești dureroase, dar și două suflete crude, în căutare disperată de acceptare, înțelegere, iubire. Nu a fost colega mea de bancă niciodată. Dar nu a fost nevoie, ne unea ceva mult mai puternic.

Să o numesc doar „prietenă” mi se pare puțin. Cred că, mai degrabă, face parte din familia mea, e sora pe care nu am avut-o niciodată, e unul dintre sufletele acelea care merg alături de sufletul meu în călătoria prin lumea asta și, probabil, nu numai. Alături de părinții mei, este omul care mi-a fost alături în cele mai importante, interesante, dureroase și amuzante momente ale vieții mele: când am tremurat în fața anumitor profi, când am rămas mută de admirație în fața altora sau am râs de ciudățeniile unora dintre ei, când am făcut anchete complexe pentru a afla cine îmi lipise trandafirul pe ușa apartamentului și ne-am transformat în grafologi, când am făcut comentarii literare pe poeziile admiratorilor mai mult sau mai puțin secreți, când am simțit că îmi vine să o strâng de gât pentru că era singura din clasă care nu a vrut să chiulească de la chimie, în ziua în care trebuia să ne dea profa lucrare scrisă, lucru care i-a conferit titluri ca „ciudata clasei” sau „tocilara”, când am avut emoții pentru teze, lucrări de control, BAC, admitere la facultate, prima sesiune, primul loc de muncă, licența, când m-am apucat de scris, iar ea fost cititorul principal al primului mei blog, când m-am simțit neînțeleasă și neacceptată de ai mei, când am fost fericită sau am suferit din ceea ce credeam atunci a fi dragoste, când m-am măritat, când am divorțat, când mi-am găsit iubirea, când am fost promovată, când am învățat să plâng de față cu alții și să mă las luată în brațe, când am râs (și am răs mult, mult, ea are unul dintre cele mai colorate râsuri din lume :)) și câte și mai câte. În paralel, au fost evenimentele din viața ei, la fel de intense, interesante, amuzante, dureroase. Le trăiam, amândouă, pe toate, așa cum știam noi. Au fost perioade în care era nelipsită de la noi de la masă de sărbători sau pur și simplu, fără nicio ocazie doar pentru că mama gătea bine, momente în care casa mea era singura în care se putea refugia, chiar și în toiul nopții, atunci când decidea că are dreptul la mai mult decât considerau alții că merită, perioade în care nu ne culcam înainte de 1 noaptea, pentru că vorbeam la telefonul fix, în hol pe întuneric, în pijamale, tremurând de frig, povestind, visând, chinuindu-ne să râdem în șoaptă, auzind, din când în când, vocile iritate ale părinților care ne trimiteau la culcare.

Nu am fost o prietenă prea bună, în multe momente din anii aceștia. Învățasem, cu mult chin și suferință, că iubirea merge mână în mână cu abuzul, intoleranța, critica, sarcasmul, triumful voinței altuia asupra propriei voințe. Ea învățase la fel, doar că dezvoltaserăm mecanisme de apărare diferite: eu atacam ca să nu fiu atactă, eram aia dură, critică, neiertătore, puternică la suprafață, eu știam toate răspunsurile la toate întrebările și inspiram teamă, plângeam mai mult pe ascuns și îmi consumam dramele în tăcere, singură, să nu vadă careva cât de sensibilă eram, de fapt; așa învățasem că trebuie să fiu ca să scap de durere, să nu mă las rănită; și așa învățasem că e normal să arăți iubire altora, că doar viața nu era ușoară și roz și se impunea să ne obișnuim cu greul, cu lupta ; ea era invers: nu riposta aproape niciodată, credea că era mereu vina ei pentru orice nu ieșea, că nu făcea suficient, că nu era un om suficient de bun, de aceea era în regulă ca oamenii care o iubeau să o critice, să îi arate mereu ce nu e în regulă, să încerece să o schimbe; iar eu o iubeam mult, din nefericire pentru ea, în multe momente; ea plângea pe față, atunci când îi venea, spunea tot ce îi trecea prin minte și își masca suferința cu umor și râs; stătea răbdătoare și îmi asculta predicile, iar eu, exersam pe ea ce nu eram în stare să fac, cu adevărat, cu proprii mei călăi exteriori sau interiori: să iau atitudine, să îmi afirm independența de ei și să cred în propria mea valoare. Eram două adolescente speriate, vulnerabile, care, în spatele aparențelor diferite, aveau sentimente asemănătoare, frici asemănătoare și care, ulterior, au devenit adulți la fel de vulnerabili.. Nu a știut multă vreme că eu nu eram așa puternică precum voiam să par, că eram paralizată de sentimentul de a nu fi nciododată de ajuns (de bună, de deșteaptă, de frumoasă, de… etc.), indiferent ce aș fi făcut, că mă simțeam rușinată de propria mea mască și de faptul că eram măcinată de neîncredere în mine și în ceilalți, încât nu puteam să mi-o dau jos în fața nimănui, nici măcar în fața ei, oricât de mult mi-aș fi dorit și oricât de mult mi-ar fi dovedit ea că merită să mă vadă așa cum eram și că nu mă va lovi niciodată unde mă doare.

Mi-am dat seama, acum câțiva ani, când procesul meu de vindecare și lucru cu mine însămi a început, că ea este primul dintre oamenii dinspre care am simțit compasiune, răbdare, acceptare și, mai ales, iubire necondiționată. Toate aceste lucruri pe care eu le-am îngropat adânc și apoi m-am străduit să învăț să le accesez în mine pentru a le putea oferi altora, ei îi vin absolut natural, fără efort. Ea este genul de persoană despre care se spune că îți dă și haina de pe ea. Și mi-a dat și haine, și timp, și suflet și tot ce a avut ea mai bun. Cu ea m-am simțit cu adevărat în siguranță, fiind singura persoană din lumea mea pe care știam că nu o pot pierde, că mă iubește cu adevărat, chiar și când eram nașpa. Este un sentiment pe care nu l-am avut, multă vreme, nici față de părinții mei. Ea nu mă iubea dacă….. Ea mă iubea și atât, exact așa cum eram. A fost mereu omul care a crezut în mine, în binele din mine și care a văzut, cumva, nu știu cum, că n-a fost ușor, dincolo de masca mea.

Vio este unul dintre cei mai nebuni, la modul frumos, oameni pe care îi cunosc. Iubesc dezinvoltura ei, creativitatea ei, modul în care a reușit să rămână mereu în contact cu copilul ei interior. Mult timp, aceste lucruri mi se păreau bizare, de neînțeles, de nefăcut. Ea chiar spunea tot ce îi trecea prin minte, făcea asocieri surprinzătoare de idei, care, de multe ori, mă înnebuneau pentru că nu le înțelegeam, avea o naivitate de care vedeam că multă lume profită și mă revoltam când o vedeam că suferă. Târziu am înțeles că ea avea un curaj pe care eu nu l-am avut multă vreme și pe care multă lume nu îl are: acela de a se arăta lumii așa cum este ea, fără mască, autentică, curajul de a se juca într-o lume a adulților, de a se lăsa văzută, chiar dacă asta însemna să se lase rănită. Am realizat că nu e rolul meu să îi fur experiențele încercând să le influențez și am încetat să îi mai spun ce ar trebui să schimbe pentru ca lumea să o accepte; am început să o observ, să mă minunez și să învăț de la ea, despre copilul din mine. Adevărul e că nu are de ce să schimbe ceva ca lumea să o accepte. Lumea e mai frumoasă pentru că ea, prietena mea, este exact așa cum este.

Am crescut împreună. Am devenit adulți, dar ne-am și reconectat cu copiii din noi. Am început să ne reparăm, acum ceva vreme, să ne uităm altfel la noi și una la cealaltă Am învățat, să mergem pe bicicletă și să înotăm la 30 de ani, să ne afirmăm pozițiile, să ne urmărim visele, să iubim, să trăim fără să ne fie mereu frică de câte ceva, să lăsăm vocile părinților, care s-au transformat în critici interiori, în urmă. Mai avem de lucru, dar drumul pe care am pornit este o nouă etapă în care ne descoperim una pe alta iar, cu surprindere și bucurie. Realizez acum că ea a fost pentru mine ce a fost tata pentru mama (povestea aici), acel sprijin blând, necondiționat, câteodată prea tăcut și prea soft, dar neprețuit, în același timp.

Ea îmi mulțumește pentru felul în care i-am fost alături în toți acești ani, eu îi cer iertare. Și acum, suntem tot la poluri opuse, cumva. Ea spune că am făcut și am însemnat enorm pentru ea, eu o rog să mă ierte pentru toate momentele în care am fost rea cu ea din suferință și neștiință. Știu că m-a iertat deja, de atunci; cu asta se ocupă ea, cu iubirea, cu iertarea. Cred că, de fapt, eu trebuie să mă iert pe mine, pentru timpul în care nu am înțeles cât de benefică și vindecătoare este prezența unui astfel de om în viața mea și nu am știut să o apreciez. Acum știu și sunt foarte, foarte recunoscătoare că nu e prea târziu. Îi spun des că o iubesc. Are nevoie și am nevoie. Am mulți ani de recuperat, ani în care, în timp ce eu eram sigură de iubirea și devotamentul ei, ea, cel mai probabil, s-a îndoit de ale mele și s-a simțit în nesiguranță. Nu a fost niciodată în pericol să mă piardă, dar nu a știut asta. Acum știe. Acum știm. Mulțumesc!

Ziua iertării

1 august 2014

Aveam șapte ani. Era o zi însorită, eram afară, în fața blocului, la joacă. Mama a ieșit din scara blocului, îmbrăcată în negru, cu batic negru pe cap. Murise bunica, mama tatălui meu, iar ea purta doliu. M-a luat de mână și mi-a spus că trebuie să meargă la doctor. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ea sau vreau să rămân afară. Policlinica era aproape, nu urma să lipsească mult, iar eu, oricum stăteam afară toată ziua, nu i-aș fi simțit lipsa. Am vrut să merg cu ea, așa că m-a luat de mână și am plecat.

Îmi aduc aminte coridoarele reci și întunecoase, total neprimitoare și înfricoșătoare ale clădirii în care funcționa policlinica. Mama mă ținea strâns de mână și mergea repede, prea repede pentru mine. Când am ajuns în fața cabinetului, m-a așezat pe un scaun de pe coridor și mi-a spus că nu pot intra cu ea, trebuie să rămân afară să aștept, dar va veni repede. Am rămas acolo și îmi amintesc că îmi era teamă, pentru că, în acea parte a clădirii, nu mai era nimeni, eram singură pe hol. Mama a intrat pe ușă, iar ușa a râmas întredeschisă, lucru care m-a ajutat să mă liniștesc un pic. Nu știu cât timp a trecut până am început să aud vocea ridicată a doctorului. Nu înțelegeam de ce doctorul țipă la mama și îi spune că e iresponsabilă, că are un copil de crescut (avea doi, dar cred că el nu știa decât că are un copil mic în fața ușii, probabil îi spusese mama asta, rugându-l să nu închidă ușa ca să nu îmi fie teamă), că lucrurile sunt grave și că e inconștientă că a așteptat atât. Vocea mamei se auzea mai slab, dar mi-am dat seama că începuse să plângă. Așteptam, cu frică, pe holul întunecat și rece să iasă de acolo… Mama nu plângea niciodată, doar copiii plângeau, așa știam eu. Într-un final, mama și doctorul au apărut la ușă. El încetase să mai țipe, vorbea mai calm și împăciuitor, se uita când la mine, când la ea (nu îmi amintesc ce spunea), iar mama încerca să se liniștească și să vorbească normal. M-a luat apoi de mână și am plecat. Nu am înțeles mare lucru atunci. Nu am înțeles că, de atunci, viața mea, viața noastră de familie, nu avea să mai fie la fel.

Anii care au urmat au fost plini de suferințe, de incertitudini, marcați de frica zilei de mâine. Au urmat mulți doctori, în Brașov, la Cluj, medicamente, chimioterapie, o operație care i-a mutilat mamei corpul, dar și sufletul, mai ales sufletul, la numai 38 de ani. Tratamentele agresive i-au distrus corpul imunitatea, transfuziile cu sânge, netestat, i-au introdus în corp alți viruși, teribilei boli descoperite atunci adăugându-i-se altele, în lanț, încă una, încă una, mereu câte una nouă. Iar ea suferea pentru fiecare diagnostic care părea încă o codamnare, pentru fiecare tratament pe care se duceau ultimii noștri bani, fără certitudinea ameliorării stării ei de sănătate. Și mai suferea de fiecare dată când se dezbrăca și își vedea corpul incomplet și pentru fiecare privire pe care alții o aruncau în direcția infirmității ei, pe care se străduia atât de mult să o ascundă, crezând tot timpul că nu reușea și simțindu-se, mereu, dezbrăcată de toți ochii străini, judecată, etichetată, biciuită și anulată ca femeie.

În copilărie și adolescență, nu m-am înțeles mai deloc cu mama. Pe fondul problemelor de sănătate, era mereu nervoasă, supărată, nimic din ce făceam nu era destul de bine, eram un copil rău, care îi făcea rău și ei, așa îmi zicea. „Mă bagi în pământ!”, îmi zicea. Iar eu sufeream teribil, pentru că nu voiam ca mama să moară (chiar am trăit o perioadă cu spaima asta, pentru că era mereu bolnavă), cu atât mai mult , să moară din cauza mea. Însă nu o puteam convinge și pe ea că nu îi doresc răul, nu mă credea. Nu mă asculta, nu stătea de vorbă cu mine, nu îmi explica de ce îmi cere anumite lucruri și nu prea îmi spunea lucrurile bune pe care le făceam, doar pe cele rele, așa cum vedea ea toate acțiunile mele care nu coincideau cu ce își dorea de la/ pentru mine. Pentru fiecare lucru pe care mi l-am dorit, am dus adevărate lupte, o mare parte a vieții mele și nu erau lucruri mari, erau mici, prostii poate, dar care reprezentau lumea mea atunci și care îmi afirmau independența, identitatea proprie, diferită de a lor, a părinților. Iar pe tata, l-am învinuit multă vreme că a fost prea moale, că i-a fost teamă de mama, că nu a făcut mai niciodată ceva pentru el, ci numai ce i s-a spus, ce i s-a impus. Tata nu mi-a luat niciodată apărarea în fața mamei, nici când m-a certat, nici când mi-a aruncat vorbe grele, prea grele pentru ca un copil să le poată duce, nici când m-a lovit. Eram singură, lupta era numai și numai a mea. Am învățat să răspund vorbelor grele cu alte vorbe grele, neîncrederii cu neîncredere, dar și cu justificări, argumente și raționalizări, încercărilor de a mă supune cu rebeliune vehementă. Am învățat să atac prima, ca să nu fiu atacată, să fiu mereu în gardă și să îmi ascund gândurile, sentimentele, pentru că simțeam că nu aș fi fost înțeleasă dacă le-aș fi exprimat și că nu ar fi contat oricum. Adulții aveau planurile lor, ale mele nu contau, urmau să conteze când aveam să fiu mare, la casa mea, cum zicea mama atunci. Puținele momente în care simțeam că sunt mândrii de mine, că văd că exist, că le pasă, erau cele când aveam reușite școlare. Așa că am învățat bine, m-am chinuit să fiu printre cei mai buni, chiar cea mai bună unde puteam. Aici aveau încredere în mine, motiv pentru care m-au lăsat să aleg liceul la care am vrut să merg, apoi facultatea, fără să mă influențeze în vreun fel, așa cum era cazul tuturor celorlalte aspecte ale vieții mele. Pentru asta am fost recunoscătoare, pentru că aveam prieteni mult mai puțin norocoși din acest punct de vedere.

Treptat, lucrurile între mine și mama s-au calmat. Ne-am acceptat reciproc, în timp, chiar dacă nu ne-am și înțeles una pe alta. Apoi eu m-am mutat de acasă, iar lucrurile s-au îmbunătățit și mai mult, iar mama m-a ajutat cum a putut ea, cu mâncare, cu curățenie, cu plata facturilor și cu multe alte lucruri pecare eu nu știam sau nu voiam să le fac. Cred că a fost felul ei de a se revanșa față de mine.

Dar tot ajutorul ei de după plecarea mea de acasă nu m-a făcut să o iert. Nici pe ea, nici pe tata. I-am învinuit pentru că nu au știut să fie mai buni cu mine, mai atenți la mine, mai implicați în relația cu mine, copilul lor, pe care l-au plănuit și l-au dorit. I-am învinuit pentru că nu au părut niciodată interesați să mă cunoască, să știe mai mult decât ce fac și nu au părut să își dorească să știe că simt, ce gândesc, ce vise am, ce mă doare. I-am învinuit că nu mi-au spus niciodată că mă iubesc și că a trebuit să deduc eu, după ce m-am luptat cu îndoieli sfâșietoare. I-am învinuit pentru că mi-au minimizat mereu suferințele și bucuriile și mi-au arătat „adevăratele” greutăți ale vieții, când nu eram pregătită, nici dornică, nici datoare să le văd. I-am învinuit pentru că nu au văzut că mi-am trăit viața ascunsă de ei, pentru a nu le da ocazia să mă critice sau să mă ignore, ceea ce durea mai tare. I-am învinuit că nu m-au pregătit, în niciun fel, pentru relațiile cu alte persoane. I-am învinuit pentru toate mecanismele de apărare împotriva lor pe care mi le-am creat și care mi-au dăunat în relațiile cu alții. I-am învinuit pentru că m-au încadrat în șabloane, că mi-au spus ce „trebuie” să fac și cum „trebuie” să fiu, doar pentru că așa face și așa este toată lumea, nu contează dacă mi se potrivește mie sau nu. I-am învinuit pentru multe.

De la un moment dat, când am început să lucrez mai mult la mine și cu mine, fiecare motiv pentru care îi învinuaim mă durea. Mă durea pentru că știam că am devenit adult și că este responsabilitatea mea să îmi rezolv problemele. Că au greșit, da, dar nu se mai poate schimba nimic din trecut și că, pentru a putea merge mai departe și pentru a mă vindeca, era necesar să îi iert. Iar eu nu puteam să îi iert, deși îmi doream din tot sufletul. Rațional, îmi era totul clar: făcuseră tot ce putuseră, ce știuseră ei. Amândoi au trecut prin multe, de tineri, când nici ei nu erau pregătiți. Nici pe ei nu i-a învățat nimeni cum să crească un copil în condiții normale, darămite atunci când te mai și lupți cu boli, cu probleme financiare, cu nesiguranța zilei de mâine, chiar cu moartea. Făcuseră tot ce putuseră. Iar eu înțelegeam că m-au iubit, chiar dacă nu au spus-o și că iubesc și adultul care am devenit. Amândoi, fuseseră lângă mine, așa cum au putut și au știut ei, când mi-am dat cele mai grele lupte din viața. Rațional, aveam toate motivele pentru a-i ierta. Emoțional, însă, ceva spunea „nu, nu încă; încerci tu, dar încă nu!” Iar acest „nu” mă ținea închisă într-un trecut pe care îmi datoram să îl depășesc.

Acum două săptămâni am fost cu treabă, în Brașov și am stat la ei. Eram într-un moment greu pentru mine, mă simțeam extrem de rău, așteptasem cu multă nerăbdare să ajung acasă, să mă închid în cameră și să sufăr acolo, în liniște, singură, fără să mă mai prefac că sunt bine. Am intrat pe ușă și m-a întâmpinat mama. In acel moment, acolo, în fața ei, cu sufletul și trupul chircite de durere, am încetat, brusc, să mai am aproape 33 de ani și am redevenit copil. Eram copilul neajutorat, lovit, pe care numai mama îl poate îngriji și ajuta să se facă bine. Am întins mîinile spre ea și am rugat-o să nu mă întrebe nimic, doar să mă ia în brațe și să mă țină așa. Și m-a luat. M-a strâns în brațe, iar eu am început să plâng în hohote, cu nu mai plânsesem de multă vreme. Apoi m-a așezat pe pat, cu capul în poala ei și m-a mângâiat pe păr, minute în șir, fără să spună nimic, exact cum o rugasem. Mama mea, care nu tăcea niciodată, stătea acum, în liniște, îmi asculta plânsul și mă mângâia pe păr. Nu i se citea pe față nici curiozitate, nici teamă că s-a întâmplat vreo tragedie, nici dorința de a-mi da vreun sfat, vreo soluție, ci doar liniște și acceptare. Apoi, când am dorit să mă retrag în camera mea, m-a lăsat să merg, fără să mă întrebe nimic. Exact cum aveam nevoie. Apoi a venit acasă tata, care, cum a intrat pe ușă, a vut să vină să mă vadă, însă mama l-a oprit. „Nu se simte bine, m-a rugat să nu o întreb nimic, să o las. Nu intra, dacă are nevoie de ceva, va veni ea și ne va cere, așa mi-a spus.” Așa spusesem. Și tata nu a intrat.

Nu sunt părinte și nu pot să știu ce este în sufletul unui părinte care își vede copilul plângând, în hohote, chiar și la 33 de ani sau poate, mai ales la o astfel de vârstă. Însă îmi imaginez că nu le-a fost ușor să mă vadă chinuindu-mă și să stea deoparte. Dar au făcut-o, pentru că așa îi rugasem. Și au făcut-o fără să se simtă atacați, fără să se victimizeze sau să se simtă nedreptățiți, cum era de obicei. Am simțit, pentru prima oară, că părinții mei mă înțeleseseră, în sfârșit.

I-am văzut a doua zi dimineață. Erau altfel. Mama mi-a apărut ca o femeie puternică, o supraviețuitoare. Era femeia care răsturnase o masă peste doctorița care îi spusese, cu nonșalanță și ironie, că nu mai are ce face, va muri oricum și decisese că acel lucru nu avea să se întămple. Era femeia pe care bolile, pensionarea la numai 38 de ani, fricile, sutele de nopți nedormite nu o dărâmaseră, ci o făcuseră mai puternică. Era femeia care, în sânul familiei, se simțise suficient de în siguranță încât să își permită să cadă, să își arate vulnerabilitatea și să se lasă văzută, cu bune și cu rele, așa cum știuse ea, pentru că familia era singurul loc în care simțea că poate fi ea însăși, fără teamă. Era mama mea, care învinsese moartea pentru a-mi râmâne alături. Pe fața ei nu se citea nicio urmă de încrâncenare sau răutate, așa cum văzusem atâția ani. Era o față un pic obosită, cu trăsături încă frumoase și simple, care emana bunătate și grijă. Iar tata mi-a apărut calm și răbdător, iar aceste trăsături nu îl mai făceau să pară moale și fără voință ca până atunci, ci cald, bun și iubitor. Am înțeles atunci că tăcerile lui, supunerea lui, compromisurile făcute de el, pasivitatea lui din anumite momente erau dovezile lui de iubire pentru mama. Acela fusese modul lui de a o face să se simtă în siguranță, de a-i lăsa controlul în sigurul context unde putea să îl aibă, de a-i oferi mediul de care avea nevoie pentru a-și da luptele, de a lupta alături de ea.

Mi-am dat seama că am avut exact părinții pe care trebuia să îi am, iar ceea ce am trăit era parte din drumul meu, drum care m-a făcut să fiu ce sunt. M-am uitat din nou, în sufletul meu și mi-am dat seama că îi iertasem.