Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

Courage and fear

Am avut și mai am încă multe frici. Unele apar contextual, pe altele le duc cu mine, în fiecare zi, aproape oriunde merg și orice fac. De-a lungul timpului, am încercat diferite strategii pentru a scăpa de ele: am încercat să mă conving, rațional, că nu îmi e frică sau că nu are de ce să îmi fie frică, deci ar trebui să îmi bag mințile în cap. Nu a mers. Am încercat să ignor frica, să o vâr sub preș și să acționez de ca și cum nu ar exista. N-a mers nici așa, a scos capul imediat și m-a sabotat. Am încercat să mă las pradă fricii și să mă las dusă unde a vrut ea. Nu a mers nici strategia asta pentru că am sfârșit prin a-mi strica  relația cu mine însămi, deja controversată și dificilă. Așa că mi-a rămas o singură variantă, cea de care, ghici ce, îmi era cel mai tare, ei bine… frică: să mă uit la frică, la fiecare dintre ele, pe rând, să văd ce e cu ea, ce vrea de la mine și cum putem trăi fericite, și eu, și ea/ ele. Era clar că niciuna dintre noi nu renunța, iar lupta devenise inutilă și obositoare.

Cum ar fi dacă relația noastră cu frica ar fi una de colaborare, nu de luptă și competiție? Aceasta este întrebarea la care am ajuns, în final, încercând să îmi rezolv într-un mod favorabil mie, conflictele interioare.

Frica este modul în care creierul nostru ne avertizează că ne pândește un pericol și ar fi cazul că facem ceva pentru a ne proteja (fight or flight), toată energia noastră concentrându-se în direcția eliminării pericolului și salvarea propriei vieți. Aceasta este, explicată foarte pe scurt, partea bună a fricii, motivul pentru care ea există. Partea mai puțin bună este că creierul nostru nu distinge între amenințările reale, venite din afară, care ne pot face să ne pierdem viața (accidente, atacuri violente, calamități etc.) și amenințările din interiorul nostru proiectate în exterior cum ar fi: părerile altora despre noi și valoarea noastră, impactul pe care îl poate avea o schimbare, de orice fel, în viața noastră (schimbarea locului de muncă, începerea sau încheierea unei relații, dispariția unui om drag, schimbarea locuinței etc.), abaterea de la normele pe care le-am învățat ca fiind bune și corecte, situația financiară și așa mai departe. Toate sunt văzute de creier ca fiind potențial fatale, motiv pentru care apare frica și avem reacții puternice și asemănătoare la evenimentele din ambele categorii.

Frica poate să apară rapid și să dispară la fel de rapid, atunci când percepem o amenințare fulger pe care o eliminăm la fel de repede precum a apărut. Mai există și fobiile, care se manifestă în anumite situații și care dispar când omul nu se mai găsește în situația respectivă (agorafobie, arahnofobie, acrofobie etc.). Situația se complică, însă, atunci când frica nu trece, ci este de durată, când ne afectează mai multe arii ale vieții, când ne blochează de la acțiuni care ne-ar fi de folos și ne ține captivi într-un loc în care ni se pare că suntem în siguranță, chiar dacă nu ne e neapărat confortabil, chiar dacă nu suntem fericiți așa. Fricile  de durată, rulează în background-ul gândurilor noastre constant, ținându-ne într-o permanentă stare de alertă, gata să luptăm sau să o luăm la fugă în orice moment. Ajungem să ne obișnuim atât de mult cu ele, cu această stare și cu reacțiile, acțiunile și inacțiunile care derivă de aici, încât nu le mai vedem, nu mai știm cum este altfel și ni se pare că aceasta este singura realitate posibilă.  Câteva exemple de astfel de frici ar fi: frica de fi judecat, de a nu fi destul de bun (frumos, deștept, interesant etc.), frica de a nu fi iubit, acceptat, frica de eșec, frica de angajamente, frica de vulnerabilitate, frica de necunoscut, frica de schimbare, cele patru frici fundamentale: frica de moarte, frica de singurătate, frica de libertate, frica de lipsa de sens. Astfel de frici stau în spatele deciziilor noastre de a face anumite lucruri care nu ne ajută sau nu face anumite lucruri pe care ni le dorim, de a pleca sau de a rămâne în relații, la locuri de muncă, de a încerca sau nu încerca să schimbăm aspectele vieții noastre care nu ne plac.

Întrebam cum ar fi dacă am avea o relație de colaborare, nu de luptă, cu fricile noastre, oricare ar fi ele. Această întrebare stârnește mirare și, inițial, mi s-a părut ciudată și mie. Cum să colaborez cu ceva care nu îmi place, de care vreau să scap? De ce aș vrea să fac asta? Păi, în primul rând, pentru că frica nu dispare doar pentru că vrem noi să dispară, așa cum ziceam mai sus. Și poate nici nu ar trebui să vrem asta, oricum. Am văzut deja, că frica are un rol pozitiv, acela de a ne apăra atunci când suntem în pericol. Ce cred că e interesant și important de înțeles faptul că antonimul fricii nu este curajul, ci inconștiența. Curajul, e altceva și e legat de frcă: reprezintă puterea de a acționa fiind conștienți de faptul că ne e frică și asumându-ne totuși riscul.

Când avem de a face cu una sau mai multe frici care ne afectează întreaga viață, stima de sine, încrederea în sine, atunci curajul înseamnă să fim deschiși și să ne permitem să o simțim fără să ne judecăm, să ne-o apropiem, să o analizăm, să înțelegem ce vrea să ne transmită. Singuri cu noi înșine sau cu ajutorul altcuiva (coach, terapeut, prieten etc.), este de folos să fim curioși cu privire la frică. Cum? Iată un exemplu de cum am putea începe:

  1. să admitem că ne este frică – este primul pas pentru a o putea cuprinde și depăși; acest pas este și, poate, cel mai dificil și, odată parcurs, drumul deja devine mai ușor, pentru că scăpăm de o mare greutate pe care o ducem cu noi;
  2. să numim frica, să o descriem, să ne-o imaginăm – aceste mecanisme ne-o fac cunoscută, o aduc în concret și o fac să fie mai puțin debilitantă; astfel, frica devine diferită de noi, nu ne mai identificăm cu ea;
  3. să ne întrebăm cum ne afectează frica identificată; ce pierdem dacă rămânem în relația actuală cu frica noastră; ce am căștiga dacă am putea-o depăși; cât de important este pentru noi să schimbăm relația actuală cu frica respectivă și să dobândim curaj;
  4. să identificăm ce ne aduce bun frica respectivă – da, chiar și emoțiile și stările care nu ne plac ne aduc ceva bun, ceva de câștigat, altfel nu ar exista; identificând nevoia pozitivă din spatele fricii, putem eplora mai departe pentru a identifica modalități alternative de a îndeplini acea nevoie;
  5. să începem să acționăm, cu pași mici, deși ne e frică, pentru a vedea ce se întâmplă; dobândirea curajului este un proces, care se întâmplă în timp, cu perseverență și exercițiu, cu mici succese, cu obstacole din depășirea cărora învățăm lecții valoroase;
  6. să acceptăm că frica este parte din noi și să avem încredere că putem coabita cu ea, fără a o lăsa să ne controleze; să fim toleranți cu noi înșine atunci când nu ne iese și ne lăsăm acaparați și să ne dăm șansa de a o lua de la început, din nou, până ne iese.

Pentru mine, a mă conecta cu fricile mele, a le explora și a fi curioasă cu privire la ele a fost singurul mecanism care a dat roade evidente și de lungă durată. Nu am reușit singură din prima, am avut neovie de ajutor inițial, iar una dintre fricile mele a fost aceea de a-l cere. Însă dorința de a fi bine cu mine m-a făcut să am curaj. Încă sunt pe drum, mai am pași de parcurs, iar fricile își mai fac de cap cu mine din când în când. Însă, când mă gândesc la ele ca la niște prieteni care îmi vor binele și vor să îmi ofere ajutor, dar care, câteodată exagerează încercând să mi-l bage pe gât, așa cum fac și unii oameni, bine intenționați de altfel :), încetez să mă identific cu ele și le aduc cumva în afara mea, unde le pot gestiona.

***

De ce ți-e cel mai frică? Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? De fapt, ce ai face dacă, deși ți-e frică, ai alege să ai curaj? Dacă primul implus este să spui „nu știu”, „nu am idee cum e să nu îți fie frică sau să ai curaj”, „degeaba spun, că tot nu ajută”, te invit să ai răbdare cu tine, să te uiți în sufletul tău și să cauți acolo răspunsul. S-ar putea să te uimească. Pe mine, m-au uimit, de multe ori, atât răspunsurile pe care mi le-am oferit mie însămi atunci când m-am întrebat, cât și răspunsurile pe care și le-au oferit, în prezența mea, alți oameni cărora le-am adresat întrebarea în coaching sau în diverse discuții. Desigur, a răspunde la întrebare nu înseamnă rezolvarea definitivă a relației cu frica, însă reprezintă un pas din proces, a arunca un ochi către ce ar putea fi, către resursele pe care le avem în interiorul nostru și de care ne putem folosi.

Mai jos, am pus câteva dintre răspunsurile mele sau primite de mine de la alții la această întrebare. Ele arată puterea extraordinară pe care o avem în noi și pe care o putem elibera dacă învățăm să ne împrietenim cu fricile noastre și să alegem să ne folosim de forța lor în sens pozitiv, pentru a merge în direcția de a obține ce ne dorim, în loc de a fugi de ce nu vrem să ni se întâmple.

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Ce ai face dacă ai avea curaj?

  1. Aș spune mai des ce gândesc și ce simt celor din jurul meu.
  2. Aș pleca într-o călătorie, în jurul lumii, singur.
  3. Aș avea încredere mai multă în oamenii din jurul meu.
  4. I-aș spune mai des partenerei mele că o iubesc.
  5. Mi-aș cumpăra lenjerie sexy și aș purta-o pentru partenerul meu.
  6. Aș aplica pentru job-urile care îmi plac, fără să mă consider nepregătit și fără să îmi fie teamă de respingere.
  7. Mi-aș face din pasiunea mea o afacere din care să pot trăi.
  8. M-aș duce la terapie pentru a-mi vindeca sufletul, la fel cum merg la doctor când mă doare o parte a corpului.
  9. Mi-aș da demisia de la jobul pe care nu mi-l doresc, chiar dacă nu aș avea alt job să mă aștepte.
  10. Mi-aș lua un an de pauză de la muncă și aș călători din economiile pe care le am. Apoi, m-aș descurca eu.
  11. Aș cere-o în căsătorie pe iubita mea.
  12. Aș îndrăzni să ies din tipare.
  13. Le-aș cere iertare oamenilor cărora le-am greșit.
  14. Aș ierta fără să îmi fie teamă că voi fi rănit din nou.
  15. Aș face primul pas pentru a-mi salva relația.
  16. Aș spune mai des „NU”.
  17. Aș renunța la control și aș fi mai spontan.
  18. Aș trăi în prezent și aș planifica mai puțin.
  19. Mi-aș face mai puține gânduri și scenarii apocaliptice.
  20. Aș avea încredere în partenerul meu și în iubirea lui.
  21. Mi-aș da voie să fiu tristă și să plâng.
  22. Aș lăsa logica la o parte și aș avea mai mare încredere în intuiție.
  23. Mi-aș da voie să greșesc și m-aș iubi oricum.
  24. Aș renunța la orgoliu, la dorința de a avea dreptate și i-aș asculta pe ceilalți.
  25. Aș lăsa mai mulți oameni să se apropie de mine și să mă cunoască.
  26. Aș lua inițiativa, din punct de vedere sexual, cu partenerul meu.
  27. Aș spune mai des „nu știu” și „nu pot”. Aș cere ajutor.
  28. Aș sări cu parașuta.
  29. Mi-aș lăsa copilul să facă propriile alegeri, chiar dacă ar fi diferite de cele pe care le-aș face eu.
  30. Le-aș arăta mai mult oamenilor din jurul meu, ce apreciez la ei.
  31. I-aș spune tatălui meu că nu îmi mai e frică de el.
  32. M-aș împăca cu ideea că, la un moment dat, voi muri și aș decide să trăiesc așa cum vreau, acum.
  33. Aș avea încredere în ideea mea, chiar dacă aș fi singur în fața lumii întregi.
  34. Aș înceta să mai bârfesc, chiar dacă asta m-ar face nepopulară.
  35. L-aș înfrunta pe șeful meu.
  36. M-aș duce iar la școală.
  37. Mi-aș lua timp pentru mine, fără să mă simt vinovat.
  38. Aș ieși în stradă pentru a susține cauzele în care cred.
  39. Aș da în judecată instituția care mi-a încălcat drepturile.
  40. Aș apăra oamenii de care se face mișto.
  41. Aș pleca în Africa, să fac voluntariat.
  42. M-aș trata ca pe cel mai bun prieten pe care îl am.
  43. Aș investi timp, energie și bani în pasiunile mele.
  44. Mi-aș face o casă verde, eco, în pădure și m-aș muta acolo.
  45. Le-aș spune părinților mei că sunt gay.
  46. Aș rămâne în relații și atunci când aș da de greu. Nu aș mai fugi.
  47. M-aș duce la mama și i-aș spune că am nevoie de ea.
  48. M-aș confrunta cu dependența mea și aș învinge-o.
  49. Aș înlătura zidurile din jurul meu și m-aș lăsa iubită.
  50. M-aș împrieteni cu frica, să văd ce vrea de la mine.
  51. M-aș pune pe locul doi și l-aș lăsa pe el să „câștige”, atunci când are nevoie.
  52. Aș răspunde răului, cu bine. Aș opri răul la mine.
  53. Aș fi mai altruist.
  54. Mi-aș lua viața de la capăt.
  55. Aș cere ajutor pentru a ști cum să îi fiu alături partenerului meu bolnav.
  56. Mi-aș trăi doliul pentru pierderea copilului meu.
  57. Aș face ce îmi vine fără să îmi fie teamă că lumea din jur mă judecă.
  58. Aș zâmbi necunoscuților și le-aș înmâna mesaje optimiste.
  59. Aș căuta argumente pentru care lucrurile pot să meargă, în locul argumentelor pentru care ar putea să nu meargă.
  60. I-aș cere iertare copilului meu pentru că l-am lovit.

 

Poveste pentru adulții-copii

Stătea, în fața mea, uitându-se în gol. Înghițea, din când în când, în sec. Prima lacrimă i s-a rostogolit ușor, pe obzazul încins. A deschis calea pentru celelalte, care i-au inundat fața aproape instantaneu, înnodându-i-se în barbă. Parcă așteptaseră, prea mult, să se dezlănțuie, să fie lăsate să curgă. Continua să stea dreaptă, de parcă plângea altcineva, nu ea; ea doar asista, semeață și rece, rămânea fermă, pe poziție, doar nu era ușor de doborât , nu? Continua să se uite în gol, străină de lacrimile care deja îi udaseră bluza și care continuau să curgă. Tăceam, amândouă, de minute bune. Știa că sunt acolo, oricând voia să se întoarcă. Încet, spatele a început să i se încovoaie. Privirea, încă absentă parcă, se îndrepta ușor în jos. Lacrimile curgeau, nestăvilite, în tăcere absolută. Încrâncenarea ceda, făcând treptat, un loc binemeritat și mult așteptat, unei emoții pe care se străduise ani de zile să o ascundă, în străfundurile sufletului și să o încuie acolo, dar care acum ieșea, cu forță și hotărâre, la suprafață. A pus coatele pe masă și și-a sprijinit fruntea în mâini. Lacrimile îi picurau în limonada, un pic prea acră, de care abia se atinsese. Era tristă. Nu furioasă, nu veselă și zâmbitoare, nu încrâncentaă, îndărjită, competitivă, energică, așa cum era în fiecare zi; doar tristă. Nu știa să fie tristă, să permită tristeții să preia, o perioadă „controlul”. Nu mai făcuse asta niciodată. Încerca încă să lupte, dar devenea tot mai greu. Când a închis ochii, ultimele semne de luptă s-au disipat. A lăsat capul pe masă și a întins mâna spre a mea. M-a strâns și a rămas o perioadă așa. Trupul i se zguduia din toate încheieturile. Plângea cu suspine, plângea cu tot corpul și cu sufletul.

Fetița era mică, firavă,  îmbrăcată  într-o rochiță murdară, desculță, cu părul încâlcit. Avea cam cinci-șase ani. Stătea ghemuită, într-un colț, pe podeaua rece a unei încăperi ce părea a fi pivnița unei clădiri pustii, părăsite, în paragină, gata să se prăbușească. Un lanț gros îi lega piciorușul drept de perete, împiedicând-o să plece; urmele adânci pe care lanțul le săpase în pielea sa albă erau pe vindecate, semn că era ceva timp de când nu mai încercase să scape. Avea fața tristă și resemnată, ochii stinși, uscați parcă. Nu mai plângea. Înțelesese de ceva vreme că nu ajuta la nimic. Uneori, parcă auzea voci îndepărtate, venind de undeva de sus, chemând-o la joacă. Alteori, vocea dură și strictă, a unei femei adulte, care țipa. Mereu țipa. Niciodată nu vedea, însă, pe nimeni. Nimeni nu cobora în temnița ei. Nu înțelegi că e momentul să pleci, să mergi mai departe? Mișcă-te odată!, urla vocea.  Nu înțelegea. Cum era să se ducă? Nu vedea că nu poate, că e legată?  Unde să meargă? Acolo unde merg copiii când nu mai sunt copii și nu mai e nevoie de ei! Voise și ea să dispară, dar nu se putea. Țipase cât țipase, plânsese cât plânsese, se rugase, cât se rugase, dar renunțase. Nimic nu funcționa. Neputința se învață, la fel ca orice altceva.

Imaginea fetiței îi apărea alb-negru. O simțea și fizic, în stomac. Era ca un ghem mare, gri, care o împiedica să respire, să simtă nevoia de a se hrăni, să funcționeze normal. O ducea cu ea, mereu, simțindu-se grea, obosită, lipsită de energie, de parcă ghemul i-o sorbea, încet, pe toată, până avea să o termine, iar ea avea să se prăbușească. Fetița avea să câștige. Ce? Nu era clar.

Era prima dată când se întâlneau, prima dată când avea curajul să se întoarcă și să se uite, în pivnița sufletului său, unde sechestrase, cu mulți ani în urmă, copilul său interior, care îi rămăsese mic și îi devenise incomod. Adulții sunt serioși, i se spusese. Trebuie să fii un om responsabil, să termini cu prostiile!, auzise. Visele nu țin de foame, bagă-ți mințile în cap și nu te mai uita pe pereți! Și lasă creionul ăla din mână, toată ziua mâzgălești, ce-s toate maimuțele alea pe care le tot desenezi? N-o să iasă nimic din tine dacă nu pui mâna serios pe carte și nu îți găsești un loc de muncă sigur. Din ce vrei să trăiești, din mâzgăleli? Și de ce desenezi maimuțele alea îmbrăcate în halul ăla, alea sunt rochii? Tu vezi pe cineva îmbrăcat așa? Ajunsese să internalizeze vocile din afară și, când ele tăceau, își spunea singură: visele tale nu înseamnă nimic, sunt total lipsite de valoare! Nu ești deloc realistă, nu vezi? Nu ai pic de talent, mâzgălelile nu sunt artă. Și, chiar dacă ar fi, arta e o joacă, nu e ceva serios. Nu e de tine, tu ești mai mult de atât. Vocea care îți tot spune să iei creioanele în mână, nu laptopul, este cea care te va duce la sapă de lemn; e vocea slăbiciunii, vocea lenii, vocea fricii de a-ți asuma faptul că acum ești adult. Ai crescut, gata cu joaca, pricepi? Plângi ca proasta! Numai copiii plâng. Când o să înțelegi că perioada copilăriei s-a dus? Pusese lanțul în jurul gleznei fetiței cu sete și ură, de parcă își întemnițase cel mai mare dușman. Nu vrei să dipari, mă tot ții pe loc și îmi umplii capul cu prostii? Aici vei putrezi! Închisese ușa cu zgomot și se întorsese la birou, furioasă. Așa rămăsese, ani de zile. Și nu mai plânsese niciodată de atunci. Până acum.

Când a ridicat ochii, deja umflați și roșii de la plâns, o sclipire i-a luminat fața. Dacă nu era o luptă, de fapt și fetița nu căuta să câștige ceva? Copiii nu sunt dornici de luptă, nu-i așa? Ce vor ei, de fapt? Păi, să vedem. Vor să fie iubiți. Vor să aibă voie să fie copii, să se joace, să fie autentici; să fie ok așa cum sunt. Vor să fie în siguranță, ocrotiți. Vor să fie iubiți. Am mai spus asta, știu. Dar repet, pentru că totul se rezumă la iubire pentru copii. Și nu numai pentru ei, pentru noi toți. Iubire orice ar fi, orice ar face. Se hrănesc cu iubire. Vor să conteze. Orice om vrea să conteze, să i se legitimeze existența. Vor să li se respecte independența. Copiii au propriul plan, știi? Nu e ok să li-l impui pe al tău. Da, vor să fie iubiți, necondiționat. La naiba, fără asta, nimic altceva nu contează. Ura e cealaltă față a iubirii, nu? E umbra iubirii, formează un întreg cu iubirea. Nu pot avea în mine ură, fără să am iubire. Ura e tot iubire. Oau!

Plânge continuu. Deja e jos, în pivniță. Desface, cu grijă și teamă, lanțul din jurul piciorului fetiței. Fetița dă să se retragă, pare că nu o recunoaște, dar în ochii ei se citește o urmă de curiozitate. Ar vrea să o ia în brațe, dar încă nu e momentul. Îi întinde niște creioane colorate și un caiet cu foi goale. Ochii fetiței sclipesc, dar nu întinde mâna să le ia. I le pune jos, pe podea și se îndepărtează. Fetița o studiază, întâi pe ea, apoi rechizitele. Se mișcă, se întinde, se dezmorțește. Se uită către ușa pivniței, acum larg deschisă, pe care intră, razele soarelui, calde și orbitoare. Afară, lumea e frumoasă. Se ridică, ia creioanele și caietul și o ia la fugă, cu picioarele mici și goale, pe scările pivniței, în sus, spre soare. Se oprește în prag și se întoace un pic, către femeia rămasă perplexă, zâmbind ștrengărește, parcă chemând-o. Inima femeii bate puternic, aproape îi sparge pieptul. Se îndreaptă bulversată către scări, se împiedică de prima treaptă, aproape cade, neputându-și lua ochi de la fetița care, în lumina puternică, seamănă cu un înger. Când ajunge aproape de ea și întinde mâna să o atingă, fetița o zbughește mai departe, afară. În fața clădirii se află un parc mare, cu multă iarbă verde și flori de mac. Micul înger aleargă până în mijlocul  întinderii de verde cu roșu și șe așează turcește în iarbă, cu caietul deschis, în față. Mânuța mică, încă prăfuită, așterne forme și culori pe foaie cu o ușurință fantastică, de parcă vieți întregi n-ar fi făcut decât să deseneze și să coloreze. Femeia se apropie și se așează lângă ea. Inima își recapătă, treptat, ritmul firesc, de parcă lucrurile s-ar așeza, în sfârșit, la locul lor.

Mă uit, cu uimire și admirație la femeia din fața mea, care râde și plânge, în același timp. Pe caietul pe care, cu o săptămână înainte, scrisese despre valori și ce e important pentru ea, mâinile ei aleargă, conduse de o forță magică, atemporală. Pe foaie apar, pe rând, o fetiță, stând turcește în iarbă, cu un caiet în mână, desenând și râzând, cu un halou de înger în jurul trupui ei mic. În spatele său, întinsă pe o parte, cu capul sprijnit în cot, apare o femeie, care plânge și râde în același timp, trăgând, parcă, cu ochiul la desenul fetiței, veghind protector asupra ei, ca o mamă, ieșită cu copilul în parc. Apare apoi un soare, cu raze lungi, ochi mari și gură deschisă într-un zâmbet larg. Într-un colț, iese la iveală schița mică a unei clădiri dărăpănate, cu ușa deschisă spre un întuneric pe care își datorează să nu îl uite.

Din când în când, ia câte o înghițitură din limonada un pic prea acră, sorbind, în același timp și lacrimile care îi căzuseră în ea. Probabil acesta era exact balsamul de care avea nevoie, deoarece, după ce a terminat desenul și limonada, și-a șters lacrimile și a exprimat, pe un ton jovial, total nou pentru mine: Mi-e al naibii de foame!

desen

Coaching – drumul către sine

Se vorbește mult, în ultima vreme, despre dezvoltare personală, despre ce putem face pentru a deveni mai buni, mai fericiți, mai bogați (spiritual, dar și financiar), mai împăcați cu noi înșine, mai de succes, mai aproape de potențialul nostru maxim, mai, mai, mai… Vine vorba și despre coaching, ca unealtă care poate fi folosită pentru a atinge unul sau mai multe dintre obiectivele de mai sus. Există multe articole pe Internet despre coaching, multe definiții, detalii despre istoria coaching-ului, tipuri de coaching etc. Nu le voi detalia și eu aici, ci voi împărtăși relația mea cu coaching-ul și viziunea mea despre ce înseamnă el.

Pentru mine, coaching-ul este mai mult decât o noțiune sau o unealtă pentru a atinge un scop;  dincolo de tehnici, întrebări, teorii și școli, coaching-ul este întreg climatul care se formează în jurul coach-ului și al coachee-ului, relația profundă care se stabilește între ei, drumul pe care cei doi merg împreună, cu tot ce presupune el, până la atingerea obiectivului, transformările prin care trec amândoi în urma parcurgerii acestui drum (da, și coach-ul se transformă, nu doar coachee-ul), bucuria descoperirii potențialului uriaș al coachee-ului și, nu în ultimul rând, energia nouă pe care acesta o aduce în lume, atingându-i și pe cei din jurul său. Este o călătorie, de cele mai multe ori intensă și surprinzătoare, de la cine știu că sunt în momentul de față, până la cine vreau să fiu și nu știu, în plan conștient, că deja sunt, cel puțin într-o oarecare măsură.

Coach-ul este un partener de drum, un ghid, un deschizător de uși către perspective, pe care coachee-ul le explorează, în deplină siguranță, o oglindă în care coachee-ul se vede și se auto-analizează, un explorator care conduce coachee-ul, atât cât acesta dorește și permite, în cele mai misterioase colțuri ale sufletului său, ale gândirii sale pentru a-l ajuta să scoată la lumină resursele de care are nevoie pentru a-și atinge obiectivul, oricare ar fi el. Coach-ul nu are răspunsuri, soluții, strategii, nu este un expert în „problema” clientului, are numai întrebări, uneori plăcute, alteori incomode, prin care îl ajută pe omul din fața sa să se conecteze, cu adevărat, cu locul de unde vin toate răspunsurile, soluțiile și strategiile: el însuși. Și mai are ceva: încredere totală că omul din fața sa are tot ce îi trebuie pentru a-și rezolva singur dilemele și că o va face, exact la timpul potrivit.

Există mai multe abilități, extrem de importante, pe care un coach este necesar să le aibă, pentru ca efectul să fie cel dorit. În topul listei mele se află abilitatea de a nu judeca omul din fața sa, de a nu emite păreri despre el și/ sau problema lui, de a nu pune etichete și, în aceeași măsură, de a nu se identifica cu omul din fața sa sau cu problema lui, deviind procesul de la coachee, către el însuși. Această abilitate merge mână în mână cu starea de prezență, mai exact cu capacitatea de a-și concentra atenția numai și numai la coachee, la ce spune acesta, atât verbal, cât și paraverbal și nonverbal și de a lăsa în afară orice interferență, fie că este vorba de zgomote din mediul exterior sau din propria sa minte. Apoi, mai contează capacitatea de a empatiza cu persoana din fața sa, fără a o influența într-o direcție sau alta, ci doar de a fi acolo pentru ea atât și așa cum aceasta are nevoie, respectându-I ritmul. Desigur, lista de competențe de care are nevoie un coach este mai lungă, conținâd și alte lucruri ca ascultarea activă, abilitatea de a pune întrebările potrivite, crearea unui climat de încredere, atenția la felul în care coachee-ul își stabilește obiectivele, care este necesare să fie cât mai specifice și mai clare, precum și planul de acțiune și modul de măsurare al progresului la care se angajează etc. Însă toate acestea se învață mult mai ușor, dacă cel care are rolul de coach posedă deja capacitatea de a accepta că oamenii sunt diferiți și acest lucru nu este bun sau rău, ci doar real, capacitatea de a pune, pentru durata sesiunii de coaching, pe altcineva pe primul loc și de a-i acorda atenție totală, precum și capacitatea de a sta alături de altă persoană, acolo unde se află ea, de a-i fi alături, fără vreo așteptare personală.

Până aici am scris despre perspectiva mea de coach. Din perspectivă de coachee, pentru mine cel mai important lucru a fost să știu că persoana pe care am ales-o să îmi fie ghid, a fost de partea mea, necondiționat, chiar și atunci sau în special atunci când eu nu eram și nici nu consideram că aș merita. A contat enorm că puteam vorbi fără să aud replici de genul „a, dar stai să vezi ce am pățit eu, ce spui tu e nimic”, „mai știu pe cineva care are exact aceeași problemă și a făcut ….”, „a, vai, ce nasol e ce ți s-a întâmplat, dar lasă, măcar ești sănătoasă”, „da, într-adevăr, trebuie să faci ceva urgent să schimbi asta” sau alte astfel de lucruri care, din păcate, sunt foarte prezente în conversațiile noastre de zi cu zi. Puteam să aleg să tac dacă voiam, aveam dreptul să nu fiu pregătită să abordez anumite subiecte sau să fac anumite schimbări, chiar dacă mi le doream, aveam dreptul să fiu și tristă, și furioasă, nu doar zâmbitoare și veselă, aveam dreptul să fiu eu însămi, să mă descopăr, fără (in)validare sau judecăți de valoare. Desigur că au contat și cunoștințele coach-ului, tehnicile folosite și întrebările adresate, însă doar indirect, ele fiind transparente pentru mine. Am rămas cu felul în care m-am simțit, cu resursele pe care le-am descoperit, cu obiectivele pe care le-am atins.

Desigur că există și critici la adresa coaching-ului. Acum ceva vreme, am citit un articol în care erau expuse așa-zisele pericole ale coaching-ului, care ar fi făcut de oameni fără pregătire în domeniul psihologiei sau psihoterapiei și care se joacă cu viețile altor oameni, vânzând iluzia unei videcări rapide, rezolvării rapide a oricărei probleme, riscând să facă mai mult rău, deschizând răni și actualizând traume cărora omul să nu le poată face față apoi. Legat de asta, pot spune următoarele lucruri: în primul rând, sigur că, în fiecare domeniu, există oameni care își fac treaba foarte bine, bine sau mai puțin bine, iar coaching-ul nu face excepție, la fel cum nu face nici psihoterapia. A găsi coach-ul potrivit este foarte important, ajută documentare prealabilă, recomandarea unei persoane de încredere etc.; mai este nevoie să existe o „chimie”, pe care atât coachee-ul cât și coach-ul o simt sau nu, iar dacă ea nu există, ar fi mai bine ca relația să nu continue. Experiența mea de până acum în ceea ce privește lucrul cu oamenii, mi-a arătat că avem niște radare interioare foarte bine dezvoltate care ne ajută să detectăm relațiile nocive și bullshit-urile, deci să ne ferim, natural, de ceea ce nu ne e de ajutor. În al doilea rând, coaching-ul nu este terapie și nu are ca scop vindecarea oamenilor de afecțiuni de natură psihică, nu scormonește în trecutul omului pentru a vedea de unde îi vin anumite comportamente, idei, viziuni asupra vieții etc., ci se concentrează pe prezent și viitor. Un coach prezent, empatic și cu ceva experiență, va realiza când clientul său are nevoie mai degrabă de terapie decât de coaching și îi va reflecta acest lucru, urmând ca acesta să decidă dacă dorește să meargă la terapie sau nu. În al treilea rând, dacă un eveniment,o rană, o traumă, vine în prim plan, iar coachee-ul vrea să discute despre ea, înseamnă că este pregătit să facă față. Suntem mult mai puternici decât credem. Dacă, totuși, rana este foarte adâncă și este nevoie de altfel de ajutor, se aplică punctul anterior. Și, în final, mai vreau să spun faptul că toți oamenii pe care îi cunosc eu și practică coaching-ul, colegii mei de la școala de coaching sau oameni pe care i-am cunoscut în alte circumstanțe, sunt extrem de preocupați de educația lor în domeniu, au parcurs formări și nu au făcut-o doar la bifă, pentru a obține o diplomă, ci fiind implicați, curioși, atenți și dedicați, citesc extrem de mult, inclusiv cărți de psihologie, din proprie inițiativă, fără să le ceară cineva de la facultate, master sau alte forme de învățământ, au o orientare sinceră și naturală către oameni și, poate cel mai important, au pacurs ei înșiși drumuri lungi și dificile către cunoașterea și acceptarea de sine. Evident că, pentru cei care cred, mai degrabă în eficiența psihoterapiei decât a coaching-ului, rămâne această variantă și este foarte bine și așa; orice ne aduce mai aproape de noi înșine și ne ajută să ajungem acolo unde ne dorim, fără a face rău altora, este foarte ok.