Gânduri de final de decembrie

falling

Se încheie unul dintre cei mai provocatori, dificili, dar și interesanți ani din viața mea. Dacă nu chiar cel mai dintre toți.  Aș vrea să spun că a fost și unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea, dacă nu chiar cel mai, dar nu pot încă. Simt că nu am procesat și integrat cu totul tot ce am trăit anul acesta. Mai am ceva gânduri de așezat, ceva tipare de schimbat, ceva certitudini de demontat. Câteodată, adevărata frumusețe nu e vizibilă cu ochiul liber, din avion, ci iese la iveală după ce trece furtuna care a remodelat peisajul și totul se așează, natural, la locul lui. Știu că frumusețea e acolo; se va arăta ea, cu totul când îi va fi vremea.

Știu că timpul e o convenție, că un sfârșit de an și un început de alt an nu sunt decât niște zile, ca toate celelalte. Nu sunt omul sărbătorilor, sărbătoririlor, petrecerilor, rezoluțiilor făcute la miez de noapte, pe 1 ianuarie; cred în marcarea modestă și liniștită a momentelor care contează, indiferent de data din calendar și cam atât. Nu sunt nici omul planurilor, bilanțurilor și check list-urilor, cred mai degrabă în stabilirea unor intenții clare și în a lăsa drumul către împlinirea lor să șerpuiască, fără să îi știu eu fiecare cotitură.  Cred că totul se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple și că, în fiecare moment, facem tot ce putem; apoi învățăm și facem mai bine data viitoare. Iar dacă nu învățăm, vom primi aceeași lecție, din nou și din nou, aceeași oportunitate de a învăța ce avem de învățat până, în sfârșit, o facem.

Dar simt că i-aș face lui 2016, așa convenție cum e el, o mare nedreptate dacă nu aș marca în niciun fel câteva dintre lucrurile pe care mi le-a adus în prim plan, pentru că prea au fost transformatoare. Așa că o fac, un pic, aici, azi, când nu e nici 31 decembrie, nici 1 ianuarie, ci o dimineață liniștită de iarnă, în care simt să o fac.

Așa că astăzi sunt recunoscătoare și mulțumesc:

Pentru toți oamenii care m-au invitat sau m-au primit în viețile lor, care mi-au împărtășit poveștilor lor, care au călătorit sau mai călătoresc încă spre ei înșiși, spre cea mai autentică versiune a lor, cu mine lângă ei. Alături de ei, m-am transformat și eu și m-am apropiat, mai mult decât oricând, de cea mai autentică versiune a mea. Sunt onorată! Mulțumesc!

Pentru că mi-am ascultat sufletul și am început să scriu; n-am făcut-o cât de des aș fi vrut și cu fiecare ocazie cu care aș fi avut ceva de scris; mai am de lucru aici; însă am depășit o mare barieră, care m-a oprit ani buni, iar asta, pentru mine, e ceva.

Pentru toate gândurile bune pe care le-am primit în legătură cu ce am scris, așa puțin cum a fost; pentru fiecare om, cunoscut sau necunoscut, care mi-a parcurs părțile din minte și din suflet așternute pe paginile virtuale și care și-a luat timp să îmi spună ceva, orice; așa am înțeles că există mai multe moduri în care poți ajunge la oameni și îi poți însoți în călătoriile lor și că, uneori, misiunea se trăiește și se îndeplinește de la distanță, iar totul ajunge exact unde trebuie.

Pentru că am reușit, în sfârșit, să înțeleg și să simt cum stă treaba cu iubirea; am înțeles cât de pe bune este ce am tot citit, și anume faptul că nu pot iubi pe altcineva până nu mă iubesc pe mine. Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu mă iert și nu mă accept cu toate cele, bune și rele Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu îi iert pe cei care mi-au greșit, până nu las trecutul în urmă și până nu internalizez cu adevărat ideea că nimeni nu face rău intenționat, că toți cei care mi-au greșit sunt la fel ca mine, imperfecți, dornici să fie fericiți, acceptați, înțeleși, iubiți și că, la fel ca mine, câteodată nu știu cum să facă să obțină toate astea și îi afectează pe cei din jur. Că oamenii care rănesc cel mai tare sunt cei mai răniți și au cea mai mare nevoie de iubire. Că iubirea autentică, fie ea romantică sau nu, înseamnă extinderea propriilor limite, ieșirea din zona de confort, disciplina de a vedea mereu binele din ceilalți și a crede în el cu tot sufletul, cu scopul de a contribui la binele și la creșterea spirituală proprie și a oamenilor iubiți. Că iubirea autentică nu cere nimic în schimb, nu ține scoruri, doar este, independent de orice răspuns ar primi. Că iubirea nu e mereu ușoară și că poate exista și este necesar să existe și în suferință. Că nu toți oamenii știu să primească iubire, dar că ăsta nu e un motiv să nu li se mai ofere. Că am învățat să aud, deși nu a fost ușor, în spatele unor vorbe urâte,  jignitoare, strigăte de ajutor și dorința de conexiune, acceptare, iubire.

Pentru că am înțeles, deși încă nu am acceptat în totalitate, faptul că nu pot salva alți oameni, oricât de mult i-aș iubi. Că există oameni care suferă de lipsă cronică de iubire, care au adevărate prăpăstii în suflete, pe care nimic din afara lor nu le poate umple și care nu pot fi salvați fără voia lor. Că nu am dreptul să intervin în experiențele cuiva fără să mi se ceară, că ajutorul nesolicitat poate face mai rău decât lipsa lui. Că toate suferințele au sensul lor și că, deși mi se rupe sufletul, sunt contexte în care trebuie să stau deoparte și să las oamenii de lângă mine să își dea luptele singuri. Că tot ce pot face este să fiu acolo, în eventualitatea în care e nevoie de mine. Că, în unele momente, nu este nevoie de mine deloc. Că nu e rolul meu să judec sau să decid când lupta altuia a durat destul. Încă nu reușesc mereu, sau, atunci când îmi iese totuși și mă țin la distanță, durerea celuilalt mă doare foarte tare și pe mine. Este una dintre lecțiile la care încă mai am de lucru.

Pentru că am acceptat faptul că oamenii iubiți nu îmi pot fi mereu alături așa cum am sau cred că am nevoie. Că oricât și-ar dori ei și oricât mi-aș dori eu, sunt lucruri pe care ei nu le pot înțelege, nu le pot face sau nu doresc să le facă și că, la rândul meu, am multe părți din călătoria mea prin viață pe care trebuie să le parcurg singură. Că nimeni nu mă poate salva nici pe mine. Dar că acest lucru nu înseamnă că cei din jur sunt răi și nepăsători și că nu ar mai trebui să cer niciodată ajutor. Dimpotrivă, am învățat că e bine să cer ajutor oricum și să am încredere că, deși el poate să nu vină exact așa cum l-am cerut, vine exact așa cum am nevoie de el, indiferent dacă știu eu asta atunci sau nu.

Pentru că am înțeles, deși încă mi-e greu să accept cu totul, faptul că nu pot schimba ceva fără să pierd altceva. Că pierderea e parte din viață și că nu poate fi evitată. Că atunci când mă schimb, mă pierd pe mine, cea care am fost și asta poate să mă deruteze, să mă doară, să mă facă să nu mă mai recunosc, să mă îndoiesc de mine și să îmi doresc să revin la starea inițială, chiar dacă nu îmi era bine. Că atunci când îmi schimb viziunea asupra vieții sau când decid să mă uit în locuri din mine în care nu m-am uitat cu adevărat niciodată și mă transform pot pierde (și am pierdut) oameni care mi-au fost alături peste 20 de ani. Și asta doare. Că murim și renaștem în multe feluri, că a trăi cu adevărat în prezent însemnă pierderea trecutului, că tristețea, de multe ori necesară și de neevitat, înseamnă pierderea bucuriei și a liniștii, că totul trece și vine altceva în loc, că nu le putem avea pe toate și că nu totul depinde de noi.

Pentru că mi-am dat seama că mai sunt contexte în viața mea în care acționez din frică, nu din încredere, dar că frica nu dispare doar pentru că vreau eu. Că nu ajută să o neg sau să mă chinui să o bag sub preș. Că este necesar să o cunosc, să stau față în față cu ea, să înțeleg ce vrea, să accept că e parte din mine și abia apoi să găsesc metode de a merge mai departe fără a o lăsa să mă saboteze. Și aici mai am de lucru.

Pentru că știu acum că unul dintre cei mai mari dușmani ai flexibilității și creșterii sunt certitudinile. Că am înțeles că lucrurile pe care le știm a fi într-un anumit fel și de adevărul absolut al cărora ținem cu dinții, ne pot face să vedem realitatea prin gaura cheii și că, uitându-ne așa, pierdem cea mai mare parte din peisaj. Că certitudinile duc la intoleranță, la dispute, de multe ori inutile, la aroganță și adoptarea unei poziții de superioritate a celui care le deține față de cel care are alt punct de vedere, la ruperea conexiunii. Că ele, deși ne pot da iluzia siguranței și pot părea a ține de identitatea noastră, ne țin pe loc, într-o realitate confortabilă, dar îngustă și, de multe ori, distorsionată. Că eliberarea de ele poate fi înălțătoare și că a fi flexibil, deschis, gata de a fi surprins de necunoscut și de a crește este în sine o componentă a identității proprii.

Pentru că am acceptat cu adevărat că nu pot să fac ce ar fi mai bine pentru mine mereu, deși mi-ar plăcea.  Că am înțeles că există momente când ceea ce fac, deși poate nu este suficient și poate nu mă ajută pe termen lung, chiar este tot ce pot să fac atunci și că este necesar să fiu blândă cu mine, să îmi respect ritmul, să am încredere în resursele mele și în faptul că nu va fi mereu așa, că mă voi ridica, așa cum am făcut de fiecare dată. Că și din neputință învăț multe despre mine și că asta, cândva, îmi va folosi. Că e necesar să mă iert și pentru asta.

8 thoughts on “Gânduri de final de decembrie

  1. Vali says:

    Am citit ca si cum erau gandurile mele. Stiu ca asa e, exact cum zici tu. Totusi, uneori e greu sa accepti lucrurile asa cum sunt si te crezi intr-un mare echilibru, cand de fapt asa multe mai sunt de lucrat. Cel putin, asta descopar eu la mine.

    Like

    • Oh, da, așa este, Vali! Cred că avem de lucrat tot timpul, pentru că ne descoperim, ne schimbăm și avem mereu ceva nou de acceptat și de procesat. Iar echilibrul, cred eu, e o chestiune de disciplină, într-un fel, de a ne aminti mereu să ne conectăm cu noi înșine, cu busola noastră internă, iar asta nu e deloc ușor și nici definitiv.

      Like

  2. Cristina says:

    Bun gasit !
    M-am identificat cu toate gandurile tale , parca imi spuneam eu cuiva gandurile si temerile. Oof , apropii 49 de ani si simt ca la 20 si am adunat in toti anii astia experienta de viata pe cqre incerc sa o depun la indemana celor mai tineri si descopar cu mirare ca e mai bine ca fiecare sa trauasca in felul lui succesele , esecurile , bucuriile , implinirile dar si caderile.

    Mi-a placut ce am citit aici.
    Multumesc.

    Like

  3. Catalin Sipos says:

    Ce lectie frumoasa de acceptare si de blandete cu propria persoana! Multumesc! Este exact ce aveam nevoie, pentru ca nu cu multe zile in urma am aflat ca sunt mult mai putin tolerant si intelegator cu propria-mi persoana decat cu cei din jurul meu. Ca sunt cel mai aprig critic pe care il am. Ca de multe ori am nevoie de ceilalti ca sa ma ajute sa vad toate realizarile pe care le-am avut, sa fac switch-ul de pe ce nu am reusit sa fac/facem inca, pe ceea ce am facut deja excelent… Moment de constientizare… oare cat de mult ma iubesc?

    Multumesc! Sarbatori fericite!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s