De ce e în regulă să ceri ajutor

PsihoterapieVăd în jurul meu foarte mulți oameni care se străduiesc să obțină diferite lucruri, oameni care suferă și nu știu ce să facă, oameni care au depresii de multă vreme și trăiesc realități sumbre, oameni care au relații tensionate, disfuncționale cu cei dragi, oameni nervoși și nemulțumiți mereu, pe oricine și orice, oameni care se luptă cu dependențe sau, mai grav, care ignoră că le au și se amorțesc zilnic în diverse feluri, oameni care se compară neîncetat cu alți oameni și se simt mereu pierzători, oameni care îi tratează rău pe cei din jur, îi micesc, îi umilesc, în încercarea disperată de a-și afirma propria valoare în ochii altora, dar mai ales în proprii ochi, oameni care evită adevărurile care nu le plac, care (se) mint, fug, amână, oameni care, părinți fiind, dau mai departe neajunsurile pe care le simt copiilor lor, nu din răutate, ci din neputință, din neștiința de a face altfel. Mai văd și oameni care sunt bine per total, dar care ar vrea să facă sau să fie mai mult și le lipsește curajul să încerce, determinarea de a face primul pas în direcția visului lor; sau oameni care par a le avea pe toate, famile, casă, mașină, loc de muncă mișto, bine plătit, dar care simt că le lipsește ceva, care ar vrea să își găsească sensul, misiunea și nu știu de unde s-o apuce.

Văd în jurul meu oameni, în toată complexitatea lor, iar eu sunt unul dintre ei. A fi om nu înseamnă a fi perfect, a fi mereu mulțumit, satisfăcut, fericit, a le ști mereu pe toate, ci înseamnă a avea și emoții negative, și greutăți, și situații care nu ne plac, înseamnă și a face și alegeri nepotrivite, a greși, a regreta, a simți durere sau confuzie. Nu putem evita tot ce nu ne place și resimțim ca fiind neplăcut sau de-a dreptul devastator, însă problemele apar atunci când stările negative sunt baza, când ele nu trec așa cum ar fi natural să se întâmple dacă viața noastră este în echilibru, ci ne acaparează întreaga existență, iar momentele frumoase și liniștite, momentele de bucurie și fericire sunt sporadice și de scurtă durată sau lipsesc cu desăvărșire pe perioade lungi de timp.

Scriu acest articol pentru că, din proprie experiență, știu cât de greu poate fi, pentru cel care trăiește unul sau mai multe dintre scenariile menționate mai sus, să conștientizeze că se poate și altfel și să ceară ajutor profesionist. Mie mi-a fost greu, mi-am zis multă vreme că trebuie să mă descurc singură, m-am întrebat cine aș fi eu dacă n-aș putea să îmi gestionez singură dificultățile și am nevoie de un străin să mă ajute, fie el chiar și psihoterapeut sau coach și mi-am răspuns că, probabil, aș fi un om foarte greșit. Știu mulți oameni care au nevoie de ajutor și evită să îl ceară pentru că se simt greșiți dacă nu se pot descurca singuri. Aflându-mă, de-a lungul timpului, în toate posturile, cea a celui care nu știe că are nevoie de ajutor și crede că viața e grea și e normal să fie așa, cea a celui care știe că are nevoie de ajutor, dar nu îl poate cere, cea a celui care a cerut, într-un final, ajutorul și s-a bucurat de efectele lui și, apoi, cea a celui care oferă, la rândul lui, ajutor altora, simt să împărtășesc perspectiva mea cu privire la motivele pentru care este foarte în regulă ca, atunci când avem momente în care nu mai putem, să apelăm la sprijin profesionist.

În primul rând, oricât de mult ți-ai dori, nu îți poți rezolva toate problemele singur. Și asta nu e pentru că nu ești destul de bun, pentru că nu ți-a plăcut cartea, cum se mai zice pe la noi, sau pentru că nu ai destulă voință. Este pur și simplu pentru că nu te poți vedea și dinăuntru și dinafară în același timp; nu poți să îți spui povestea, să te descompui, să suferi și, în același timp să îți fii și alături, să te și asculți, să îți oglindești ție însuți propriile tipare, să vezi ansamblul și, mai presus de toate, să îți oferi acceptare totală și compasiune, adică ingredientele de care ai cea mai mare nevoie atunci când ești vulnerabil. Creierul omului efectiv nu este capabil de așa ceva în momentele de criză. În momentele de criză, frâiele sunt preluate de partea limbică a creierului, responsabilă cu emoțiile, în corp se eliberează multă adrenalină și cortizol pentru a pregăti omul pentru luptă sau fugă (amygdala highjack), senzația este aceea că însăși viața persoanei în cauză este amenințată, prin urmare, partea logică, rațională este redusă la tăcere pentru a conserva energia. Așa că, deși îți dorești să ai suficientă claritate pentru a te descurca singur, atunci când ți-e rău, pur și simplu nu o poți avea. Desigur, există soluții pentru a reduce stresul și a gestiona situațiile pentru a nu ajunge în extrema descrisă mai sus, însă ele nu pot fi integrate de pe o zi pe alta, ci țin de schimbarea profundă a modului de a vedea lucrurile, schimbare care are loc în timp. Așa că este foarte important să ai lângă tine un om pregătit, care îți poate conține emoțiile, care poate vedea legăturile și ți le poate arăta și, cel mai important, care te poate ajuta să te simți nejudecat și în siguranță, pentru a putea face schimbările de care ai nevoie.

În al doilea rând, și dacă ai avea posibilitatea să rămâi rațional și lucid în timp ce te simți rău, tot ar ajuta să te însoțească cineva pregătit pentru a parcurge drumul vindecării, pentru că altfel nu prea ai de unde să știi ce să faci și pe unde să o iei. Nu toți suntem psihiatri, psihologi, psihoterapeuți, coachi, la fel cum nu toți suntem electricieni, aviatori, programatori, oameni de știință sau alți oameni prestează pentru noi servicii pe care nu le putem presta singuri sau creează lucruri pe care le folosim, dar nu le putem crea noi. În plus, dacă toată viața ai acționat în anumite feluri, ai crezut anumite lucruri despre tine și despre lume, te-ai raportat la ce ți s-a întâmplat în anumite feluri, chiar dacă îți dai seama că toate acestea nu te mai ajută, este foarte dificil să faci ceva diferit pentru că, de cele mai multe ori, nu ai alte repere. Sau și dacă le ai, pentru că îi vezi pe alții făcând altfel, tot s-ar putea să nu ajute pentru că situația ta e unică, e diferită, poate să îți fie frică să abandonezi ceva ce știi, în favoarea a ceva ce nu știi etc. Este nerealist să te aștepți că poți vedea, dintr-o dată, lucrurile altfel decât le-ai văzut toată viața și că asta îți va aduce starea dorită, oricare ar fi ea.  E cum spunea Einstein: nu putem rezolva o problemă folosind același mod de gândire cu care am creat-o. O persoană care are în spate sute de ore de pregătire teoretică și practică, plus propriul proces de autocunoaștere parcurs, știe cum să te însoțească în afara zonei tale de confort și cunoaștere, să te provoace când e necesar, fără să te critice, ci rămânând de partea ta și deschizându-ți uși despre existența cărora nici nu știai. Desigur, de tine depinde dacă și pe ce uși intri, însă faptul că ai mai multe variante e un câștig uriaș.

În al treilea rând, starea psihică, emoțională este la fel de importantă precum starea fizică. Dacă pentru probleme fizice, apelăm la doctori, deci la specialiști, de ce nu am face la fel atunci când avem dificultăți emoționale? Știu că sunt printre noi și oameni care fac pe doctorii și se tratează singuri, după ureche în unele cazuri, însă fac asta cu câte o răceală, cu câte o durere minoră, nu atunci când e ceva serios. Dacă, de exemplu, ai o criză de apendicită, nu te orepezi singur, ci mergi la un chirurg. Același lucru ar trebui să fie valabil și în ceea ce privește dificultățile emoționale și psihice. Da, e în regulă să nu mergi la psihoterapeut imediat ce ești un pic trist sau furios, e normal să avem toată gama de emoții și, în multe contexte,  emoțiile negative au efecte pozitive, ne ajută să acționăm, ne dau energie, ne pot scoate din impasuri sau ne ajută să ne descărcăm. Însă dacă ești furios mereu, din orice, dacă ești trist și tristețea nu mai trece, dacă ești apatic și lipsit de energie săptămâni sau luni în șir, cum scriam și mai sus, atunci deja e altceva. Depresia, de exemplu, nu este un moft, nu este un lux al celor care n-au probleme mai serioase în viață, nu este un semn al lipsei de voință sau o stare plictiseală, ci o boală cruntă, gravă, tot mai răspândită în toate mediile și categoriile de vârstă, boală care, netratată, poate duce la consecințe grave, inclusiv la sinucidere. Anxietatea, fobiile, atacurile de panică, hipervigilența, tulburările obsesiv-compulsive, teama exacerbată că la orice pas pândește un pericol, timiditatea excesivă etc. nu sunt capricii, semne de slăbiciune, motive de rușine, la fel cum nu sunt nici stări cu care trebuie să trăim, stări normale, pe principiul „așa sunt eu, așa am fost mereu”.  Toate sunt tratabile.  Aici sunt statistici și informații despre incidența bolilor psihice în SUA, aici câteva detalii despre depresie la nivel mondial, iar aici câteva detalii despre depresie în România. La o simplă căutare pe google se găsesc mult mai multe informații decât dau eu aici, toate arătând amploarea și seriozitatea fenomenului. Este clar că nu poate fi vorba de atâția oameni delăsători și mofturoși care nu știu să aibă grijă de ei și ar trebui să termine cu prostiile, ci e vorba de lucruri care, de cele mai multe ori, nu pot fi rezolvate pe cont propriu. Dacă nu ai de la tine așteptarea să te poți vindeca, doar cu puterea voinței, de apendicită, de diabet, de cancer, atunci de ce ai avea așteptarea să te poți vindeca de depresie sau de orice altă problemă de ordin psihologic? La fel ca bolile fizice, și cele psihice evoluează, se agravează se extind. Ca să nu mai vorbim de faptul că este o chestiune de timp până când problemele emoționale netratate sunt somatizate, proces care duce la îmbolnăvirea corpului. Ajungem în situații în care ne tratăm pentru efecte resimțite în corp, fără a umbla la cauza psihologică din spate, lucru care incetinește vindecarea sau chiar o face imposibilă.

Una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit cu privire la ce însemană lupta cu boala psihică, ce efect are asupra vieții celui care o duce, precum și ce se poate și ce nu se poate face odată ce boala se instalează este ”The Center Cannot Hold: My Journey Through Madness”, scrisă de Elyn Saks (în românește tradusă „Centrul nu se mai poate susține”). Este povestea reală a autoarei, de la primele semne ale schizofreniei și până la acceptarea bolii și găsirea modalităților de a trăi cu sens și de a se bucura de viață chiar dacă boala ei nu are vindecare. Extrem de inteligentă, profesoară universitară cu vaste cunoștințe de drept, psihologie, psihiatrie, Elyn încearcă, în repetate rânduri să învingă teribila boală prin puterea voinței, renunțând de multe ori la medicamente, în ciuda sfaturilor medicilor și terapeuților cu care lucra și fiind sigură mereu că de data aceasta va reuși. Oricât de instruită, de conștientă de sine, de dornică să reușească a fost, niciodată strategia ei nu a funcționat, episoadele psihotice întorcându-se mereu. Soluția a fost acceptarea situației și a ajutorului, iar o parte extrem de importantă din proces a fost psihoterapia, relațiile stabilite cu psihoterapeuții cu care a lucrat de-a lungul anilor, faptul că putea fi ea însăși în cabinet, că putea spune tot ce gândește, fiind acceptată și înțeleasă.

Un alt motiv pentru care este de folos ajutorul unui specialist, chiar dacă nu ai o boală psihică atât de gravă precum schizofrenia, însă te regăsești în alte scenarii care fac viața ta să fie grea, umbrită, neplăcută, este faptul că este vindecător și extrem de reconfortant să îți spui povestea, oricare ar fi ea, în fața unui om pregătit să te asculte, să te însoțească, să îți ofere compasiune, să te accepte așa cum ești și să te considere complet și capabil să faci ceea ce e necesar pentru a ieși la lumină; practic, să te dezbraci de toate straturile de rușine cu care te-ai acoperit, de toate convingerile limitative, de toate principiile de viață care nu sunt ale tale, să te descoperi așa cum ești cu adevărat, să te doară, apoi să te bucure și să trăiești toate astea în prezența cuiva care este de nedezamăgit și care se află mereu de partea ta. Sunt extrem de puține situațiile în care poți primi un asemena tratament, oricâți oameni ai avea în jur (prieteni, familie). Poate e chiar prima dată în viață când ai parte de o astfel de relație cu cineva. De ce? Pentru că cei mai mulți oameni sunt și ei răniți în diverse moduri și nu știu sau nu pot să asculte, pentru că nu i-a învățat nimeni, nu știu ce să spună când văd pe alți suferind sau nu știu când să nu spună nimic, pentru că sunt fie prea aproape de problemă pentru a putea rămâne în afara ei și o preiau și ei amplificând-o, fie sunt prea departe să se implice cu adevărat, judecă sau se văd pe ei înșiși în suferința celui din fața lor și fug, critică, lovesc. Majoritatea oamenilor suferă deja și ei și nu prea știu cum să fie acolo, cu adevărat, pentru altă persoană, fără să (se) compare, fără să vrea să își spună propria poveste în timp ce tu le-o spui pe a ta, fără să interpreteze sau să sfătuiască după propriile repere. Asta nu înseamnă că sunt răi, ci doar că s-ar putea să fie în alt punct al vieții lor decât ai avea nevoie să fie atunci când ți-e cel mai rău și vrei pe cineva detașat și lucid lângă tine. Desigur, este foarte în regulă, chiar recomandat să vorbești despre ce trăiești cu oamenii iubiți, cu prietenii și familia, asta ține de comunicare, de autenticitate, ce spun doar este că, de cele mai multe ori, oamenii pe care îi iubim și care ne iubesc cel mai mult, nu ne pot ajuta în totalitate. Prezența lor e importantă, intimitatea cu ei e importantă și aduce conexiune, iubire, siguranță, însă sunt lucruri pe care este necesar ca fiecare dintre noi să le facă în afara acestor relații, exclusiv în relația cu sine. Iar relația cu sine poate fi prea tumultoasă și complicată pentru a o duce singur.

Dacă reticența de a apela la ajutor specializat ține de partea financiară, atunci poate este necesară o regândire a priorităților. Desigur, nu mă refer aici la situațiile disperate de sărăcie, în care nu sunt îndeplinite nevoi de bază, cum ar fi aceea de hană, adăpost, îmbrăcăminte. Mă refer la situații normale de trai, în care oamenii au unde să locuiască, au o sursă de venit, mașini, telefoane etc. A investi în tine este crucial, deoarece asta te ajută mai departe în orice întreprinzi; te ajută să știi mai clar cine ești și ce vrei, să iei decizii mai informate, în toate ariile vieții tale, de la cele mari precum a alege o carieră, a cumpăra o propietate, a te căsători cu o persoană, a face un copil și până la altele mai mici cum ar fi unde mergi în vacanțe, cum îți tratezi corpul sau ce decizi să faci seara cu timpul liber. Nimic nu merită mai multă investiție decât propria persoană, iar acest lucru nu este unul egoist, ci unul cât se poate de responsabil și chiar altruist. Dacă ești bine cu tine, dacă te cunoști, dacă te vindeci acolo unde e cazul, dacă îți găsești sensul și îți iei energie din el, atunci tot ce îți trece prin mână înflorește, toți cei din jur au de câștigat, inclusiv sau mai ales, acei oameni cărora le cumperi cadouri costisitoare de ziua lor, de Crăciun sau fără nicio ocazie, cei cărora le faci cinste la câte o ieșire în oraș, sau cei pe care, fiind familia ta, îi susții sau întreții, dar cu care, poate, nu știi cum să comunici cu adevărat sau în prezența cărora ești frustrat, irascibil sau indisponibil emoțional. Iar în ceea ce privește investițiile în propria persoană, poate în loc de încă trei bluze, de ultimul model de telefon în fiecare an, de o casă mai mare sau de o mașină mai puternică, alegi alt fel de investiție, cea în tine ca om, pentru a-ți da seama cine ești și  ce vrei de fapt. Apoi, după acest proces, dacă vei dori acele lucruri, e ok să ți le iei pentru că o vei face fiind conștient de motive și fără a încerca să compensezi cu ele lispuri de altă natură.

Chiar dacă nu ai traume de vindecat sau tulburări emoționale grave, meriți oricum să îți cauți și să îți găsești sensul, să îți manifești tot potențialul, să îți fii cel mai bun prieten, să ai încredere în tine și în faptul că ești bun și valoros chiar și atunci când greșești, să ai curajul să faci schimbări, să îți asumi riscuri și să îți asculți sufletul. Iar un proces de terapie sau de coaching îți poate face drumul către aceste lucruri accesibil și ceva mai ușor și mai rapid decât ar fi dacă te-ai aventura pe el singur.

Nu cred că terapia și coaching-ul sunt singurele forme de ajutor pe care le poate accesa un om, însă la primă mână, doar despre ele pot vorbi eu pentru că le-am experimentat.  Voi încerca să expun, foarte pe scurt, când ajută una și când ajută cealaltă.

Când alegi psihoterapia? Atunci când ai de vindecat răni și traume din trecut care au impact în viața prezentă, când ești în depresie, când ai gânduri sinucigașe, când totul e negru, când nu poți acționa cum îți dorești și simți că te ține ceva mai puternic decât tine, când nu îți mai poți trăi viața în echilibru, la calitatea pe care ți-o dorești, cu alte cuvinte, când ai ceva de vindecat ca să poți fi bine în prezent și în viitor. Coaching-ul e un pic diferit; în coaching nu se lucrează cu trecutul, ci cu prezentul, cu momentul în care este omul aici și acum și cu felul în care poate ajunge acolo unde își dorește. De exemplu, în coaching pot fi abordate teme precum următorul pas în carieră, care este misiunea mea, cum ajung să aflu și apoi să acționez, cum pot trece peste o anumită teamă, cum să am relații mai bune cu familia, cu colegii, cu prietenii, cum să capăt mai multă încredere în mine, cum să îmi găsesc resursele și puterea să acționez într-o anumită situație etc.. Toate aceste subiecte pot fi adresate și în psihoterapie și probabil apar și acolo. Diferența e că în coaching nu se caută vindecarea trecutului, cauza pentru care omul a ajuns să își dorească ce își dorește acum sau să nu își mai dorească ce are, ci construirea viitorului dorit. Desigur că cele două se întrepătrund, iar dacă un client de coaching ajunge, în timpul procesului, la traume trecute care poate nu au fost în prim plan atunci când a decis să lucreze sau la potențiale afecțiuni psihice care necesită alt fel de intervenție, atunci coach-ul are datoria să recomande terapia. Despre ce este și ce nu este coaching-ul, voi reveni, cel mai probabil într-un alt articol separat.

Cum îți găsești terapeutul sau coach-ul potrivit? Sunt mai multe metode. Poți cere recomandări de la oameni în care ai încredere, care au beneficiat de serviciile unui terapeut sau ale unui coach. Poți căuta informații despre terapeuți și coachi pe internet, pe facebook; vezi dacă au site-uri personale sau blog-uri, vezi dacă rezonezi cu abordarea lor, cu ce scriu și postează, informează-te cu privire la tipul de abordare pe care o aplică în munca lor. Apoi întâlnește-te cu persoana aleasă, live sau online, depinde  de natura problemei, de cum preferi și  de cum lucrează și persoana respectivă și vezi dacă simți că rezonezi cu ea; e important să existe chimie, acea conexiune care să îți permită să te deschizi cu totul. Dacă nu există, mai caută, până găsești exact persoana de care ai nevoie. Există extrem de mulți oameni faini care practică aceste profesii, este imposibil să nu găsești unul cu care să rezonezi.

Visez la o lume în care lucrul cu sine, procesele de terapie recurente vor fi ceva normal, nu ceva ce fac doar nebunii sau cei slabi, cum încă se mai crede acum. Visez la o lume mai informată în ceea ce privește propriul psihic și propriile emoții, o lume  în care psihoterapia va fi accesibilă oricui, oriunde ar fi, gratuit, cu implicarea autorităților, care vor fi recunoscut nevoia ca populațiile să fie bine psihologic pentru a prospera material și financiar. Visez la o lume în care școlile de parenting vor fi ceva normal, disponibile în toate comunitățile, oricât de sărace ar fi, iar părinții, viitori și actuali vor putea să învețe despre psihologia copilului, despre cum să crească copii independenți, siguri pe ei și plini de compasiune, fiind, în același timp, ei înșisi așa, fără a-și pune propria satisfacție în sarcina copiilor. Visez la o lume în care educația emoțională va începe din grădinițe și va continua până în facultate, cu toate resursele la îndemână, în unitățile de învățământ și în programele școlare. Visez la o lume în care în toate corporațiile vor exista coachi care să lucreze cu angajații, de pe toate nivelurile ierarhice, fără a urmări agenda organizației, ci având ca singur scop starea de bine și împlinirea fiecărui individ, orice ar însemna asta și încrederea totală că asta va aduce prosperitate și organizației, ca efect. Visez la o lume în care cei care aleg să lucreze cu sufletele oamenilor, să fie cu adevărat integri, responsabili, plini de compasiune, mai puțin motivați de câștiguri financiare mari în timp scurt și mai mult motivați de dorința de a servi și de a face bine.

Utopie știu, suntem foarte departe. Avem probleme mai mari decât asta, poate vor fi voci care vor spune. Și da, e adevărat, avem probleme mari. Dar dacă ne uităm în spatele problemelor mari pe care le avem (războaie, foamete, boli, corupție, sărăcie, răutate, ură etc.), vom găsi aceleași lucruri pe care le găsim în spatele problemelor individuale: orgolii, răni emoționale, traume, boli psihice, lipsa compasiunii, copii deveniți adulți doar în buletin, nu și psihologic, oameni deconectați de sine, scindați, goi. Iar oamenii răniți, rănesc; dacă au și putere formală, fac adevărate ravagii în jurul lor.

Lumea în care trăim ține de fiecare dintre noi și e problema fiecăruia dintre noi. Nu putem, individual, să oprim războaie sau să eradicăm foametea la nivel mondial. Dar putem face lumea un pic mai frumoasă și mai bună pentru noi și în jurul nostru. Și asta contează enorm. Cu fiecare om care alege să se uite cu sinceritate și deschidere la el însuși, să se cunoască, să se vindece, să își urmeze visele,  să crească un copil sănătos emoțional, să aibă curaj, pentru că autocunoașterea este un act de curaj, cu fiecare poveste rescrisă, convingere limitativă căzută, tipar nociv schimbat suntem mai aproape de o lume mai conștientă, mai trează, mai fericită.

Spirale

20171230_215514În bucătăria apartamentului în care am crescut se lasă o liniște încărcată și nefirească după fiecare frază pe care o spune vreunul dintre noi. Eu am terminat de mâncat ceva ce mi-a pregătit mama (mereu îmi dă să mănânc ceva când merg în vizită). Ei spun că au mâncat mai devreme, așa că stau amândoi în picioare și se uită mai mult în jos. Părinții mei nu prea stau pe scaune în bucătărie, de regulă sunt în mișcare, fac mereu câte ceva, vorbesc, gesticulează, nu simt nevoia să se așeze. Acum nu fac nimic, doar stau, dar tot nu se așază. Tata îmi spune că se simte tânăr și că nu s-a gândit niciodată că ar putea muri. Ce să facă cu gândul ăsta acum? Nu se poate gândi la nimic altceva. Îi e frică, iar frica îl macină. Nu poate dormi, îl mai liniștește câte un Sedatif PC, dar pe termen scurt și nu de tot, niciodată de tot. Mama îmi spune, ca un copil care îl pârăște pe altul părintelui: „da, nu doarme, să știi; numai la asta se gândește, e mereu stresat.” Tata nu a vorbit niciodată cu mine așa, vulnerabil, deschis, despre ce simte. Își camufla mereu sentimentele, le ascundea sub o droaie de întrebări despre detalii nesemnificative ale vreunei povești, sub tăceri stânjenite, sub evitări. Acum îmi vorbea de frică, de moarte, despre subiectele grele, așa, dintr-o dată. De posibilitatea de a merge la psiholog pentru a putea face față. Mama confirma: da, ar fi ajutat-o și pe ea să fi mers la psiholog. Dar erau alte vremuri atunci.

Anul 2017 a fost și greu și frumos și lin și dureros, le-a avut pe toate. Dar dintre toate poveștile pe care le-aș putea spune despre acest an, cred că cea mai semnificativă este povestea unei boli care, deși nu a fost a mea, a adus cu sine o vindecare nesperată pentru mine, de care aveam mare nevoie, fără să știu măcar.

Am scris acum ceva vreme, aici, despre cum, atunci când eram copil, mama s-a îmbolnăvit, lucru care a schimbat cu totul viața noastră de familie, tot ce a urmat diagnosticului inițial marcându-mă profund. Am crescut cu și în teamă constantă, cu privire la siguranța zilei de mâine din punct de vedere al sănătății și al banilor, am fost învățată să las capul jos în fața celor mai puternici decât mine (și cam toată lumea așa părea), să trec neobservată, să mă conformez, să fac ce trebuie să duc o viață decentă, să tac din gură și să las de la mine, să mă supun regulilor, indiferent dacă au sens sau nu, să nu îi deranjez pe alții. Uneori am făcut toate astea, alteori am făcut exact pe dos, ca să îmi afirm identitatea proprie. Poate toate aceste lucruri s-ar fi întâmplat și dacă mama nu s-ar fi îmbolnăvit, pentru că generația părinților mei cam așa știa că se educă un copil. Însă atunci când viața îți este amenințată, când după ce treci, cu mult chin, un prag dificil vine mereu altul și altul, modului disfuncțional în care ai crescut tu și pe care l-ai adoptat pentru a crește propriul copil pentru că asta e tot ce știi, i se mai adaugă și extrem de mult stres, multă frică, multă furie, multă tristețe și neputință, care te fac să nu mai vezi lucrurile așa cum sunt ele, ci distorsionat, să vezi amenințări peste tot, inclusiv în propriul copil, pentru care nu mai ai energie, empatie, iubire așa cum, poate, ai vrea. Iar când nu știi, nu poți, „nu se cuvine” să ceri ajutorul unui psihoterapeut pentru că numai nebunii fac asta, atunci nu reușești nici să îți gestionez emoțiile puternice, să le oprești la tine, să nu le proiectezi în jur. Nu ai cum, efectiv nu ai reperele necesare, așa că te reverși pe ceilalți; iar dacă ceilalți sunt copii, nu prea se pot apăra. Îi doare, îi mutilează.

Evident, tot ce trăim în copilărie ne tranformă în adulții care suntem. După cum am mai scris, eu m-am luptat cu urme serioase ale copilăriei mele și, cu siguranță, încă mai am de lucru. Însă capitolul cu părinții mei și relația mea cu ei, lucrat și răs-lucrat, părea încheiat. Am exprimat în terapie, am explorat, am înțeles, am integrat, am iertat. Așa am crezut. Așa a și fost, doar că parțial, se pare. Ce a ieșit din mine anul acesta, probabil nu avea cum să iasă în terapie, ci a avut nevoie de același context în care, cu 29 de ani în urmă, îmi terminam, într-un fel, copilăria.

No one laughs at god in the hospital, no one laughs at god in a war… îmi cântă în minte Regina Spektor. În cele mai multe momente, am în suflet o liniște care minții mele îi pare extrem de suspectă cu privire la tata și la starea lui. Nu am niciun argument rațional, niciunul, dar simt că nu e ăsta sfărșitul, că e altceva la mijloc, iar tata va fi bine. Nu știu ce altceva, dar știu că acest „va fi bine” nu e doar o dorință disperată de-ale mele, este altceva, dincolo de asta. Am zile în care mă întreb dacă sunt în toate mințile. Tata are cancer. Tata nu a fost niciodată bolnav, niciodată. Mă întreb dacă nu cumva sunt în stare de negare, dacă nu cumva nu am înțeles cum stă treaba, iar „va fi bine” e de fapt doar un truism. Cancer. Operația este neapărat necesară. Apoi tratament, radioterapie. Ba da, înțeleg cum stă treaba. Părinții mei vor veni la mine și la prietenul meu acasă, la București, tata se va interna, va fi operat, mama va fi lângă el, vor sta la noi cât e nevoie. Vom fi și noi acolo, la spital, vom ajuta cu ce putem, îi vom sprijini, mai ales moral. Liniște. Tata va fi bine. Nu știu de unde știu, dar știu. E un „va fi bine” fără pic de disperare atașată. E certitudine. Am deja la activ vreo 130 de zile consecutive de meditație, din cele 365 pe care mi le-am propus, cu intenția de a cultiva equanimity (termen despre care nu știu să aibă corespondent fidel în limba română, dar care înseamnă The quality of being calm and even-tempered; composure, calitatea de a rămâne calm indiferent de situație). De la asta s-o trage liniștea asta suspectă? Nu sunt obișnuită să nu intru în panică, să nu mă stresez. Nu sunt obișnuită să fiu capabilă să stau în prezent, să mă uit doar la ce știu că pot face acum.

Tatei îi e frică, iar eu stau de vorbă cu el. Adevărul e că nu știu cu adevărat prin ce trece, așa că mai mult ascult și îi spun că sunt acolo, că voi fi acolo pentru orice are nevoie. Mă conectez cu ideea propriei mele morți. Nu mi-e clar în totalitate ce simt despre asta, dar îi spun că eu cred că e normal să îi fie frică și că nu e singur, ne are pe noi, orice ar fi. Când e mai liniștit, îi explic cum pot că un rol important în lupta cu orice boală este jucat de oprirea ruminării și de încrederea în reușită, că există studii pe tema asta și încerc să îi deturnez mintea de la gândurile care îl țin treaz nopți în șir. Nu reușesc decât pentru scurt timp. Nu crede în bine decât după ce îl vede și atunci e totuși suspicios că poate dispărea, în rest, pune răul înainte. Dar îl văd că ar vrea să creadă, acum mai mult decât oricând. N-am idee dacă fac bine ce fac. Lucrez mult cu oameni și știu aproape mereu ce să fac sau să nu fac, dar când e vorba de cineva atât de important pentru mine, nu mai sunt sigură. Îmi urmez intuiția și îi spun ce simt să spun, având încredere că el va lua ce îi trebuie și că mă va simți acolo.

No one’s laughing at god when they’re starving, or freezing, or so very poor…continuă, imperturbabilă, Regina. Rațional, în ciuda sentimentului meu de nestrămutat că totul va fi bine, mă gândesc că tata s-ar putea să nu mai fie, că ceva poate merge rău, că, poate, cancerul s-a extins și operația nu va fi suficientă. Parcă vreau să îmi zic, hai cu panica, hai, fii om normal, acum să te văd, ce te faci dacă lucrurile nu ies cum simți tu? Dar mama, ce se face mama? Mă trece un fior rece. Nu vreau să moară tata. Vreau să trăiască. Îmi dau lacrimile. Îmi dau seama că tata s-ar putea să nu știe că îl iubesc, la noi în familie nu se vorbesc astfel de lucruri. Partea suspectă din mine își face din nou apariția și îmi calmează mintea, culmea, fără eforturi. Dacă nu știe, îi voi spune, iar apoi lucrurile se vor întâmpla așa cum se vor întâmpla, nu am control eu asupra lor, eu pot să fac doar ce ține de mine. Fac ce ține de mine? Da. Atunci, cam asta e. Damn, am vrut equanimity, iată equanimity. Asta o fi?

Asta o fi, doar că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple, oricât de zen-uit ai fi, nu că aș fi eu prea departe pe drumul ăsta. Partea calmă, adunată, adultă din mine clar există și, clar, pe lângă tot ce am făcut până acum pentru a mă cunoaște și a mă vindeca, meditația zilnică mă ajută enorm. Doar că, pe lângă adultul din mine, mai există cineva: copilul. Iar în cazul copilului, boala tatei a scos la iveală o cu totul altă poveste.

Prezența fizică a părinților mei la mine acasă, înainte de operație și după, în perioada de recuperare, a scos la iveală copilul din mine, copilul speriat care am fost acum aproape 30 de ani la internarea mamei într-un spital aflat la 270 de kilometri distanță, eu neavând acces la ea, copilul ignorat de părinții speriați de diagnosticul de atunci, copilul lăsat cu bunica sau cu fratele mai mare, copilul certat și lovit din anii care au urmat, copilul furios care acum s-a trezit, aproape 30 de ani mai târziu, în mod absurd, în aceeași situație: aceea ce a risca să își piardă un părinte, lucru de neînțeles, de neconceput, de nesuportat. Aceeași situație și totuși alta, cu rolurile oarecum inversate, de parcă acum părinții mei erau copiii care aveau nevoie de ajutor, iar eu trebuia să fiu adultul care să li-l ofere. Partea adultă din mine a simțit cum regresez și nu a putut interveni pentru a opri acest proces. Așa că am scris în jurmal despre asta, încercând să fac ordine. Scrisul mereu mă ajută.

Fragmente din jurnal – iunie 2017

Ceea ce voi scrie poate fi dovada faptului că sunt un om rău; așa poate părea, dar eu nu cred asta, cred doar că sunt foarte rănită și descopăr straturi de suferință noi. Cotele furiei mele cresc, pe zi ce trece. Sunt foarte furioasă pe părinții mei, pe faptul că sunt neputincioși și au nevoie de ajutor. Și au nevoie să îi tratez bine. Ei nu m-au tratat niciodată bine când eram copil și aveam nevoie de ei. Copilul din mine e încă rănit, e frustrat, e supărat, e încă nemângâiat. Și nu i se pare corect ca acum să aibă grijă de ei […]. Așa neștiutori, neputincioși și speriați cum sunt. Îmi vine să o iau la fugă, să mă îndepărtez de ei, să nu îi mai văd o perioadă. Sunt foarte furioasă că ei au devenit copii acum. Nu e corect. Eu nu îi voi lua la bătaie, nu le voi turui cuvinte grele, critici, nu îi voi ignora când suferă, nu voi spune că problemele lor sunt mici și „îți trece până te măriți”, așa cum au făcut ei cu mine. Oamenii ăștia care m-au făcut și m-au trimis în lume handicapată emoțional acum au nevoie de mine întreagă. Ei bine, nu sunt întreagă!

[…]Plâng pentru că, de fapt, nu îi pot urî, că de fapt îi iubesc și i-am înțeles și iertat deja, chiar cred asta. Plâng pentru că nu m-am iertat și nu mă iubesc pe mine. Plâng pentru că nu știu să vindec copilul rănit care sunt, pentru că sunt un adult zilnic micit de copilul ăsta care își cere drepturile. Pentru că are dreptul să fie iubit necondiționat, protejat, mângâiat, sprijinit și că nu a primit lucrurile astea prea multă vreme. Sunt tristă și furioasă că trebuie să mă descurc singură, când tot ce îmi vine să fac e să mă arunc în brațele cuiva și să îmi fie permis să fiu copil, să plâng și să mi se spună că e în regulă, că am voie. Să plâng și să mi se spună că e ok să greșești, să nu fii perfect și că sunt un om valoros și iubit. Să fiu ținută în brațe, pupată pe frunte și mângâiată pe păr. Să fiu acceptată așa cum sunt. Să nu am grijă de nimeni și de nimic. O perioadă. Să se liniștească copilașul. Apoi să fiu adult, să învăț să fiu. Nu cred că pot trece mai departe până nu fac ceva cu copilul ăsta.

[…]Știu că eu am de mers mai departe pe drumul ăsta, oricât de incorect ar fi el. Știu că părinții mei mă iubesc, mă adoră, în felul lor. Ștu că au făcut și fac tot ce pot. Știu că au nevoie de mine și voi fi acolo pentru ei. Știu că voi fi bine la un moment dat. Acum a ieșit la suprafață o durere veche, neexprimată, netrăită atunci, acum aproape 30 de ani, când s-a îmbolnăvit mama. Poate a fost nevoie de boala lui tata și pentru mine, să pot să intru în contact cu durerea de atunci, să o gestionez, să o vindec.

 Spuneam că partea adultă din mine nu a reușit să oprească regresia. Mă bucur că nu a făcut-o. Aveam nevoie să ajung în locurile adânci din mine în care am ajuns, să iau contact cu furia încă nevindecată, cu emoțiile încă neadmise și nespuse, să le scot în afara mea, să mă uit la ele, să le onorez și apoi să le pun de-o parte.

Copilul a ieșit la iveală și direct în relația cu părinții mei, pe perioada recuperării și-a arătat o parte din durere, lucru care i-a speriat. Însă eu, adultul, am reușit să le explic ce se întâmplă, să le cer iertare pentru derapajele mele imediat ce se produceau, să le spun că ce trăiesc acum nu este din vina lor, că mă bucur că le sunt alături și că mă bucur că îi am alături de mine, că înțeleg cât le e de greu și că eu pot avea grijă de mine, iar ei se pot concentra pe ale lor.

Deși, calendaristic, nu a trecut mult timp de când scriam fragmentele de mai sus în jurnal, acum mă uit la ele și mă gândesc la mine, cea care le scria, cu compasiune și iubire. La fel și la părinții mei, pe care îi văd schimbați enorm în urma experienței. Îmi dau seama că, deși, aparent, am ajuns în același punct în care am fost acum aproape 30 de ani, și eu și ei, în același loc al bolii, al apropierii de moarte, al dorinței de a găsi o soluție, de fapt nici eu, nici ei, nu ne-am învărtit în cerc pur și simplu, ci am parcurs, mai degrabă, niște spirale ascendente. Am ajuns în același loc și totuși în altul, undeva mai sus pe spiralele evoluțiilor noastre, iar încercarea prin care am trecut împreună, din nou, ne-a găsit ceva mai înțelepți, ceva mai autentici, ceva mai maturi (și nu mă refer doar la vărstă), mai în contact cu vulnerabilitatea noastră, dar și cu imensa noastră putere interioară. Am înțeles și că drumul greu al mamei din acești ani a avut sens și ne-a pregătit cumva, deși nu am știut și nu am ales, pentru prezent.

În ceea ce mă privește, am realizat, încă o data, dacă mai era nevoie, cât de important este să fiu în contact cu mine, să îmi pot vedea și accepta emoțiile, să înțeleg de unde vin, să îmi dau seama care parte din mine se manifestă în momentele de cumpănă și de ce am nevoie, să îmi caut puterea să opresc răul la mine și să mă întorc către ceilalți cu toată compasiunea de care sunt în stare, iar atunci când nu sunt în stare de ea, să mă las văzută și înțeleasă, să spun ce simt, chiar dacă nu e frumos și roz, în loc să întorc spatele sau să agresez; iar dacă nu pot face bine, măcar să nu fac rău. Am realizat, de asemenea, din nou, cât de important a fost  să fi căutat să mă vindec, să fi cerut ajutor, să fi lucrat cu mine înainte de a trece prin această experiență, din nou, ca adult. Nu știu unde aș fi fost dacă nu aș fi făcut-o, nu știu cum aș fi gestionat rana veche și dureroasă care s-a reactivat, cum mi-aș fi tratat părinții și ce impact aș fi avut asupra lor în acele momente grele pentru ei, în care se bazau pe mine. Nici nu vreau să mă gândesc; din fericire, nici nu mai contează, sunt exact unde am ales să fiu.

În ceea ce îi privește pe ei, acum, după toate confirmările primite de la mai mulți doctori și în urma multor analize că totul e bine, îi văd mai liniștiți, mai calmi, mai răbdători, mai calzi, mai blânzi cu ei înșiși. Acum curățenia zilnică mai poate aștepta, acum am voie să intru încălțată când merg în vizită la ei, acum sunt permise momente în care amândoi să stea și să nu facă nimic (lucru care era inacceptabil), acum e voie să spună „nu” sau „n-am chef”. Acum timpul are răbdare. Acum nu mai e rușine să ne pupăm, să ne luăm în brațe, să ne spunem că ne iubim, acum ne bucurăm de toate astea, nu ni se urcă la cap. Acum nu mai așteptăm nimic unii de la alții, nu ne mai datorăm nimic, ne luăm așa cum suntem. Din când în când, mama mă mângâie pe păr, până îi obosește mâna, apoi mă pune la punct pe ton glumeț: „gata, ți-ajunge!” Cred că abia acum, cu adevărat, mi-am recuperat părinții.

But god can be funny, when told he’ll give you money if you just pray the right way… se încăpățânează Regina să îmi cânte în minte, în timp ce scriu. Sunt o persoană spirituală, fără a fi religioasă. Cred în faptul că suntem interconectați în mult mai multe feluri decât putem explora cu simțurile și putem înțelege rațional. Cred că nu e întâmplător că mama mea i-a spus, într-o doară, lui tata că ar fi bine să își facă un control, chiar dacă nu se simte rău în niciun fel, deși era prima dată când spunea asta în toată viața lor și a făcut-o exact când a trebuit pentru a prinde boala la timp. S-a dovedit ulterior că, la cât de rapid a evoluat după ce a fost descoperită, orice întârziere putea fi fatală.  Cred că nu e întâmplător că m-am apucat de meditat cu ceva timp înainte de toată povestea asta, încât să pot fi acolo, ceva mai prezentă și ceva mai pregătită decât aș fi fost fără. Cred că nimic din ce am trăit până am ajuns aici nu e întâmplător, că totul are sens, că ne ajutăm și ne influențăm unii pe alții în feluri magice, pe care nu le putem cuprinde. Cred că nu e întâmplător, că am simțit, în toată ființa mea, în fiecare moment, că va fi bine. Cu recunoștință, constat că este bine. Suntem vii, suntem bine, suntem mai vindecați, fizic și emoțional. Dacă asta s-a putut, cred că se poate orice.

Așa că, dragă 2018, sunt pregătită.

Meditație, yoga și collateral beauty

Wonders-of-MeditationSunt un om care trăiește sentimentele foarte intens, atât pe cele pozitive, cât și, mai ales, pe cele negative. Sau, mai bine zis, așa eram, pentru că, de ceva vreme, lucrurile au început să se schimbe, dar ajungem și acolo imediat. Durerile mele, neputințele, furiile obișnuiau să acapareze întreaga mea existență și toate aspectele ei; dacă ceva mergea rău la serviciu, se simțea asta și în relațiile mele cu apropiații și în relația mea de cuplu. Dacă ceva mergea rău în cuplu, nu mai eram în stare de mare lucru în niciun alt domeniu. Tristețile mele, atunci când apăreau, erau mereu copleșitoare, acaparatoare și mă făceau să funcționez la maximum un sfert din capacitățile mele, indiferent ce întreprindeam; nu mai aveam poftă de mâncare, corpul meu intrând într-un soi de hibernare, simțurile îmi erau amorțite, mintea încețoșată, de parcă eram pururi obosită sau mahmură, era necesar să fac mari eforturi să mă concentrez la orice altceva decât cauza nefericirii mele și reușeam doar pe termen scurt, iar sufletul parcă era o rană deschisă, extrem de dureroasă. Tendința mea de introvertă era să mă retrag, departe de lume și să stau până îmi trece, apoi să reapar. De-a lungul timpului, uitându-mă la și în mine, mergând la terapie, citind pe tema asta, am reușit să scad considerabil numărul perioadelor atât de încărcate emotional, reducând drastic mulțimea de cauze care mă aduceau în aceste stări și, de asemenea, le-am scăzut foarte mult durata. Viața mea s-a îmbunătățit semnificativ, însă ceva tot rămânea: nu reușeam să le scad intensitatea și nici să scap de faptul că o trăire sau emoție negativă, chiar și de scurtă durată, îmi acapara toate aspectele vieții.

Am început să meditez și să fac yoga acum câțiva ani, însă nu m-am putut ține de aceste practici mai mult de două-trei săptămâni. După această perioadă, făceam pauze lungi, apoi iar reluam câteva săptămâni și tot așa. În ceea ce privește yoga, desi cu greu aveam răbdare pentru exerciții, îmi plăcea mult senzația de după, dar în cele mai multe zile, nu reușeam să mă apuc (nu am fost niciodată o fire prea sportiva, știu, rational, că sănătatea e mișcare, dar nu prea mi-a plăcut ideea asta). În meditație, de cele mai multe ori, fie simțeam frustrare pentru că nu reușeam să îmi opresc gândurile, fie adormeam pentru că alegeam să meditez când eram prea obosită. Mi se părea că nu fac ce trebuie, că nu sunt destul de spirituală și de pregătită pentru asta și nu îmi mai venea să încerc. La finalul anului trecut, am citit o carte care a avut un impact asupra mea, într-un mod subtil (adică fără revelații majore), dar profund:  ”Into the Magic Shop: A Neurosurgeon’s Quest to Discover the Mysteries of the Brain and the Secrets of the Heart” a neurochirurgului James Doty, în care explică felul în care a învățat să mediteze în copilărie, modul magic în care acest lucru l-a ajutat în viața lui, precum și ce se întâmplă în creier atunci când medităm. Cred că am citit cartea exact în momentul vieții mele în care am fost pregătită pentru mesajul ei, pentru că nici nu am apucat să o termin, că m-am și apucat de meditat și am meditat zilnic, de atunci, fără niciun pic de efort, chin sau frustrare. Sunt deja câteva luni de când meditez zilnic și fac yoga, în medie, de 3-4 ori pe săptămână, iar beneficiile pe care le văd deja sunt atât de clare și de uimitoare pentru mine, încât mi se pare că am descoperit Sfântul Graal al echilibrului interior și nu pot să nu îi împărtășesc beneficiile. Da, știu, m-am trezit și eu la niște mii de ani după ce orientalii au început să practice meditație, yoga, într-un cuvânt mindfulness, dar decât să nu mă fi trezit deloc, e bine și așa, zic.

S-au scris multe despre beneficiile meditației. O parte dintre beneficii, cu studii aferente legate de felul în care s-au schimbat viețile oamenilor care meditează recurent, inclusiv felul în care se schimbă structura creierului, se găsesc aici. Prin acest articol, eu îmi propun să împărtășesc experiența mea personală, dincolo de studii, ceea ce am observat eu că  s-a schimbat în mine în urma faptului că am început să practic recurent meditație și yoga, precum și instrumentele care mă ajută (pentru că, deocamdată, am nevoie de ajutor) să mă țin de acest drum foarte mișto pe care am pornit. Poate informațiile vor fi de folos și altora.

În primul rând, întâi în meditație, stând liniștită, apoi în timpul mișcărilor de yoga, am învățat să respir și am fost surprinsă să realizez cât de puțin și superficial respiram până de curând. Poate părea ciudată ideea de a învăța să respiri, că doar respirația e ceva instinctiv, nu ai cum să nu respiri, corect? Ei bine, am descoperit că una e să respir ca să supraviețuiesc, fără niciun fel de implicare conștientă și alta e să respir pentru a-mi hrăni fiecare celulă a corpului cu oxigen și cu energie. Am ajuns în punctul în care îmi pot urmări respirația de când aerul îmi intră pe nări, îmi trece prin plămâni și prin fiecare parte a corpului, până în creștetul capului și în vârful degetelor de la picioare, până îmi iese înapoi pe nări, cu tot cu tensiunea din corpul meu. Respirând conștient și fiind atentă la fiecare senzație din corpul meu, am ajuns să îmi pot relaxa, cu ușurință, fiecare parte a corpului. Iar corpul formează un întreg cu mintea și sufletul, motiv pentru care relaxarea și energia se transmit și în starea de spirit aproape instantaneu. De asemenea, am învățat să fac mișcările de yoga în ritmul respirației, lucru care le face mult mai ușroare, mai plăcute și mai naturale decât le percepeam înainte, când nu numai că nu le coordonam cu respirația, dar chiar mai „uitam” să respir și mă trezeam încordată, tremurând din toate încheieturile în niște poziții care mă chinuiau.

Principalul avantaj al concentrării pe respirație și pe senzațiile din corp, atât în meditație, cât și în yoga, este că nu mai este loc pentru altceva. Adică tot dialogul interior, șirul de gânduri produse încontinuu de minte, ruminatul, analizatul ajung să nu se mai producă. Nu iese din prima, la început, gândurile sunt obișnuite să apară, iar atenția zboară la ele; când mi-e lumea mai dragă și mă găsesc în poziția triunghiului, copacului, cobrei etc. sau încerc să îmi relaxez mușchii și să mă concentrez pe respirație, de exemplu, îmi apare în minte câte un om de la serviciu pe care l-am văzut mai supărat și încep să mă întreb de la ce o fi, că nu am apucat să verific dacă are nevoie de ceva, gândul că nu mai știu dacă am încuiat ușa, ideea că ar trebui să o sun pe mama mai des sau că (panică!) am uitat să cumpăr și azi mâncare pentru pisică și mai are foarte puțină, deci mâine e obligatoriu să îmi amintesc, altfel, crapă animalul de foame și îl voi avea pe conștiință și tot așa. Însă am văzut că, de fiecare dată când îmi întorc atenția înapoi la respirație și corp, ea rămâne mai mult timp acolo decât înainte, zboară tot mai rar la altceva, până când reușesc să am sesiuni întregi în care să fiu total concentrată pe ce fac, să rămân în prezent. Partea și mai bună este că această abilitate de a-mi concentra atenția pe respirație este transferabilă și în alte activități; mă pot concentra mai ușor și pe perioade mai lungi de timp, inclusiv la acțiuni care nu îmi plac neapărat. Starea de prezență și atenția concentrată conștient îmi aduc în cap o binemeritată liniște. Pentru mine, este incredibil câte efecte benefice poate avea această liniște!

Cel mai important lucru care am observat că s-a schimbat la mine, foarte rapid după ce am început să meditez zilnic, să respir și să îmi concentrez atenția acolo unde aleg conștient, este legat de ce am scris la început: sentimentele și emoțiile neplăcute, chiar și când sunt intense, nu îmi mai acaparează toate aspectele vieții, ci rămân în contextul în care au apărut. Am descoperit că pot fi supărată pe ceva și bucuroasă pentru altceva, că, deși sunt tristă în urma unei discuții tensionate, de exemplu, pot să mă concentrez la altă activitate, fără să mai reiau, de zeci de ori, în mintea mea, respectiva discuție; corpul meu nu mai intră în hibernare, pot mânca și mă pot bucura de gustul mâncării, pot dormi mai bine și, chiar dacă mă mai trezesc noaptea cu gânduri intense și anxietate, respir adânc, mă concentrez pe respirație și îmi liniștesc mintea mult mai ușor și rapid, pot să râd din tot sufletul, chiar dacă, cu jumătate de oră înainte am plâns din toate încheieturile.

Un alt aspect care s-a schimbat foarte mult este felul în care mă văd, capacitatea de a-mi observa acțiunile, sentimentele, butoanele sensibile pe care le am și care îmi mai sunt apăsate în diverse contexte, gândurile care îmi trec prin minte și efectul pe care îl au asupra felului în care mă simt și mă comport. Meditația mi-a adus o claritate asupra sinelui pe care nu am mai avut-o până acum; este ca și cum, în timp ce trăiesc ca și până acum, mă pot și privi din afară, cu ochi calmi și neafectați de orice tumult din interiorul meu. Așa am reușit să îmi înțeleg conflictele interioare pe care încă le mai am, să observ lupta dintre tiparele vechi pe care vreau să le las în urmă, dar care încă mai apar și noul sine pe care mi-l descopăr de ceva vreme și să o las să decurgă natural, știindu-i, cumva, deznodământul; am intrat în contact cu colțuri întunecate ale sufletului meu în care nu am ajuns nici în terapie și nu numai că nu m-a cuprins disperarea, cum s-ar fi întâmplat acum ceva vreme, ci am devenit curioasă să le văd, să le accept și să le înțeleg. Observ cum această claritate contribuie vizibil la creșterea stimei mele de sine și încrederii în propriile forțe, creștere idependentă de orice context exterior. Îmi ofer tot mai multă înțelegere și acceptare, lucruri care nu mă determină să devin pasivă și autosuficientă, ci care, dimpotrivă, mă ajută să mă îndrept către ce îmi doresc tot mai hotărât și cu tot mai puține bruiaje date de frici, nesiguranțe, alți oameni, realități care se schimbă fără controlul meu etc.

Și, pentru că tot am menționat controlul, și aici s-a schimbat ceva: nevoia mea de a controla lucrurile în jurul meu, de a ști tot, de a fi mereu vigilentă și de a avea scenarii pentru orice posibilitate s-a diminuat considerabil. Și nu am devenit mai ruptă de realitate și mai nepregătită pentru a-i face față, cum îmi era teamă că s-ar putea întâmpla, ci, dimpotrivă, am descoperit că am devenit, în mod natural și fără efort mult mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu, că atât intuiția mea, cât și rațiunea mă ajută mult mai rapid și mai eficient să găsesc soluții atunci când este necesar. Nevoia de control îmi instala un soi de tunnel vision, iar odată diminuată, observ mai multe drumuri câtre o destinație, mai multe moduri de a face un lucru sau de a atinge un scop și sunt mult mai liberă să merg în direcția care mi se potrivește cel mai bine. Tot diminuarea nevoii de control mă ajută și să mă conectez mai natural și mai autentic cu alți oameni și să le fiu aproape când, cum și dacă au nevoie, fără să fiu atașată de vreun rezultat de pe agenda mea.

Am văzut de curând Collateral Beauty, un film care mi-a plăcut enorm, care m-a atins și  mi-a conturat și mai clar în minte efectele pe care mindfulness-ul le are asupra mea și câștigul enorm pe care mi-l aduce: capacitatea de a vedea frumosul și binele, din și dincolo de orice situație dificilă prin care trec, de a înțelege că toate experiențele au sensul lor și mă fac cine sunt, că lucrurile care trebuie să se întâmple se descurcă ele să se întâmple exact cum e necesar și când le vine momentul, că răspunsurile la cele mai grele întrebări vin, de multe ori, din alte locuri decât rațiunea, așa cum am fost învățată să cred. Asta nu înseamnă a gândi pozitiv forțat și a îngropa ce nu îmi place sau ce mă doare, ci înțelegerea unor lucruri precum faptul că în niciun context nu există doar rău, că răul, oricât de mare ar fi, nu e permanent și că felul în care aleg să mă raportez la ce trăiesc ține numai și numai de mine.

Am tot scris despre cum mă ajută meditația în ceea ce privește situațiile dificile și încărcate de emoții grele. Însă resimt efectele și în momentele de bucurie, de fericire, de acalmie. Aici, cel mai important este faptul că, spre deosebire de trecut, învăț să mă bucur de aceste perioade fără a mă atașa de ele cu intenția de a le permanentiza. Toate momentele, și cele rele și cele bune, vin și trec, alternează, iar o mare sursă a nefericirii mele era efemeritatea momentelor fericite. Capacitatea de a mă concentra pe prezent pe care mi-o dezvolt zilnic prin meditație, mă ajută să mă bucur fără să mă mai gândesc ce voi face după ce nu voi mai avea motivul respectiv de bucurie și fără să caut soluții pentru a evita pierderea bucuriei, lucruri pe care când le făceam, îmi umbreau chiar acea bucurie.

Dincolo de aceste efecte interioare, meditația și yoga îmi aduc și alte beneficii. Din punct de vedere fizic, de ani de zile am probleme cu coloana (scolioză și discopatie), iar yoga mi-a ameliorat semnificativ durerile, deși, inițial, părea să le accentueze, probabl din cauza faptului că nu eram obișnuită cu mișcările și că, până am învățat să respir și să le fac ușor, natural și în ritmul meu, mă chinuiam să le fac din prima ca la carte, deși corpul meu nu era pregătit. De asemenea, mi s-au tonifiat mușchii, mi-am îmbunățit postura, atât când stau la birou, cât și când merg, ligamentele și încheieturile mi-au devenit mai elastice, mi-am îmbunătățit echilibrul, mi-a crescut forța în mâini.

Din punct de vedere al relației cu ceilalți, dincolo de ce am scris deja la modul general despre capacitatea de conectare mai autentică și fără un scop anume, tot datorită meditației m-am reconectat cu o prietenă foarte dragă, care se află și departe, la capătul lumii, cu care, în urmă cu mai bine de un an încheiasem relația într-un mod tensionat și cu care nu am mai vorbit de atunci. Fără niciun motiv rațional și fără să mă fi gândit la ea de ceva vreme, mi-a apărut pur și simplu într-una dintre meditațiile pe care le-am făcut pe tema iertării (de sine și a celorlalți), iar eu am decis să nu dau la o parte imaginea sau să o raționalizez, cum aș fi făcut în trecut; așa că, după ce am terminat meditația, i-am scris, fără a avea vreo așteptare, fără a-i cere ceva, doar ca să îi spun că m-am gândit la ea, că sper că îi e bine. După câteva zile mi-a scris, apoi ne-am văzut pe Skype și am descoperit nu doar că ne-am reconectat exact când aveam amândouă nevoie una de cealaltă, dar și că amândouă ne aflam în cu totul alte etape ale vieților noastre decât atunci când am încetat să ne vorbim; am (re)descoperit un om cald, empatic, tolerant pe care l-am primt înapoi în viața mea cu mare bucurie. Îmi este foarte clar că doar pe cale rațională nu aș fi ajuns aici, pentru că am fost absolut convinsă că drumurile noastre s-au despărțit cu motive întemeiate și că reconcilierea nu poate fi atât de simplă. Surpriză!

Ce am mai sesizat este că intențiile pe care mi le stabilesc în meditație devin mult mai ușor realitate, decât obiectivele pe care mi le stabilesc rațional, cu pixul în mână sau cu Excel-ul în față. Și aici nu mă refer doar la intenții abstracte, de exemplu, să fiu mai fericită, ci la unele cât se poate de concrete, cum ar fi să am o anumită sumă de bani până la data X, să găsesc loc de parcare acolo unde am nevoie, să găsesc exact persoana pe care o caut pentru un anumit rol pe care recrutez, să am X clienți la coaching etc.

Pentru că poate fi greu să știi de unde să o iei dacă ești nou în ale mindfulness-ului, împărtășesc aici câteva instrumente care m-au ajutat pe mine, pe lângă cartea despre care am scris mai sus:

  • aplicația Insight Timer, disponibilă atât pe Android, cât și pe IOS – mie îmi place foarte mult din mai multe motive: în primul rând, conține meditații ghidate pe foarte multe teme, lucru care ajută, mai ales la început, când nu prea știi cum să începi singur; permite și pornirea unui cronometru pentru meditație neasistată, pentru cei care doresc asta și pune pe mut toate celelalte alerte de pe telefon, pentru a nu permite întreruperi; toate sesiunile sunt stocate pentru ca utilizatorul să își poată monitoriza progresul (se pot înregistra aici și sesiunile de yoga, walking meditation, thai chi etc., dacă vrei să le ai pe toate în același loc, cum vreau eu, de exemplu) și să vadă grafice legate de activitatea sa; aplicația oferă și niște steluțe, de diferite culori, pentru atingerea anumitor praguri (număr de zile de meditație consecutive, număr de praguri atinse etc.), lucru care poate contribui, mai ales la început, până meditația devine deprindere, la păstrarea motivației de a reveni zilnic; în al doilea rând, în aplicație te poți împrieteni cu alți oameni, cunoscuți sau nu, pentru a vedea pe ce teme meditează și ei, de exemplu.; există și grupuri pe care se discută diverse teme de interes comun (de exemplu, eu am intrat într-un grup numit 365 Days Together, în care sunt mii de oameni din toată lumea care și-au propus să mediteze, în fiecare zi, timp de un an, oameni care se încurajează extrem de frumos între ei atunci când mai sar peste o zi, când le zboară gândurile, când se descurajează); în al treilea rând, un lucru care îmi place foarte mult este că pot vedea câți oameni din toată lumea, utilizatori ai aplicației, meditează fix în momentul în care sunt eu în aplicație și, apoi, după ce termin eu meditația, văd câți oameni au meditat în același timp cu mine și pot selecta din rândul lor, persoane cărorla le pot trimite, un mesaj, ”Thanks for meditating with me”; am fost extrem de plăcut surprinsă să primesc și eu astfel de mesaje, am simțit că nu sunt sigură, chiar dacă oamenii aceia sunt necunoscuți pentru mine;
  • pentru meditații ghidate, canalul de YouTube al lui Jason Stephenson este extrem de util pentru mine; în primul rând, omul are o voce extrem de caldă și liniștitoare, foarte potrivită pentru a ghida în meditație; în plus, are meditații ghidate și exerciții de vizualizare pe foarte multe teme, de exemplu: formularea de intenții, relaxare pentru somn liniștit, iertare, iubire de sine, eliberare de anxietate și stres;
  • pentru yoga, există acum multe locuri unde se poate merge și practica împreună cu un antrenor; eu nu sunt fan al mersului la sală, plus că nu îmi place să depind de un program fix al cuiva, ci să fac în ritmul meu (dimineața, seara, în week-end, atunci când simt), așa că am decis să fac acasă; pentru asta, am găsit și îmi place foarte mult canalul de YouTube Yoga with Adriene; Adriene Mishler este o tipă foarte carismatică și zen, care mie îmi transmite energie pozitivă; are multe filmulețe, atât pentru începători, cât și pentru avansați, are și serii de câte 30 de zile de yoga, cu câte o practică pentru fiecare zi, are și clipuri cu yoga pentru diverse părți ale corpului, pentru slăbit etc. – în principiu oricine poate găsi ceva ce poate folosi aici; ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că motto-ul ei este ”find what feels good” și emană foarte multă toleranță și acceptare (de sine) la care îi invită și pe cei care o urmăresc; invită mereu la răbdare și acceptarea propriului ritm, la găsirea mișcărilor care se potrivesc cel mai bine fiecăruia, explică faptul că nu e important ca figurile să iasă perfect, ci să îți asculți corpul care îți spune exact ce, cum și cât poate și i se potrivește, pe principiul ”honor where you are at today” (onorează locul/situația în care ești acum).

Atât în aplicație, cât și pe canalele de YouTube, există comunități de oameni interesați de mindfulness și ce este absolut minunat este faptul că acești oameni nu sunt în competiție, nu simt nevoia să arate cum sunt ei mai șmecheri decât alții pentru că meditează mai mult, mai des, că le ies mai bine posturi de yoga dificile etc. Dimpotrivă, sunt foart încurajatori, deschiși și colaborativi și este o senzație foarte liniștitoare să vezi că, dacă cumva când decizi să te apuci să meditezi și să faci yoga devii un soi de ciudățenie excentrică în rândul cunoștințelor tale, există totuși mulți oameni la fel ca tine și că ciudățenia e un cuvânt și atât. Treptat, beneficiile devin vizibile și intrumentele de genul celor de mai sus nu mai sunt neapărat necesare. Deja pot medita și fără ghidaj, fie doar cu muzică ambientală, fie în liniște totală.

Câteodată, mă uit în mine și văd că, acolo unde era fie dramă, fie fericire maximă este acum liniște. Mă uit și văd cum vechiul meu EU mă duce către tipare vechi de gândire și acțiune și cum, chiar dacă temporar câștigă, liniștea aceea este mereu și ea acolo și revin ușor înapoi la echilibru. Mintea mea se întreabă, din când în când, dacă e normal să fie așa liniște, să nu mă mai supere atâtea lucruri, să trec atât de repede peste evenimente neplăcute, să nu mai simt golul pierderii după o mare fericire; se întreabă dacă nu cumva liniștea e amorțirea simțurilor, iar drama este dovada că sunt vie. Îmi trece prin cap și gândul că, a vedea frumusețea și binele în ciuda răului sau chiar din el poate însemna o fugă de realitate, nu o dovadă de echilibru. Apoi îmi amintesc că ăsta e rolul minții: să analizeze, să facă scenarii, să intre în detalii, să se aștepte la catastrofe ca să fie pregătită pentru orice. Dar intuiția răspunde că totul e exact așa cum e menit să fie. Și aleg să o cred.

Disclaimer: prin acest articol, nu îmi doresc să transmit faptul că, în câteva luni de meditație și yoga orice problemă emoțională și fizică va dispărea sau că am ajuns eu să fiu perfectă și acum îi învăț și pe alții cum să facă. Efectele despre care am scris și pe care le simt foarte clar la mine în urma acestor luni de practică, nu li se datorează doar lor; procesul meu de autocunoaștere și evoluție a început cu ani în urmă și a cuprins și mai cuprinde și alte lucruri precum terapia, coaching-ul, cititul de cărți pe temele la care mai am de lucru la mine, o alimentație cât mai potrivită cu corpul și cu principiile mele, implicarea mea în activități care corespund valorilor și misiunii mele. Beneficiile mindfulness-ului se așează peste o bază pe care deja am început să o clădesc, iar drumul evoluției personale, vindecării și vieții cu sens este unul care nu se termină niciodată și pentru parcurgerea căruia nu există rețete predefinite ale succesului. Așa că, find what feels good!

Gânduri de final de decembrie

falling

Se încheie unul dintre cei mai provocatori, dificili, dar și interesanți ani din viața mea. Dacă nu chiar cel mai dintre toți.  Aș vrea să spun că a fost și unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea, dacă nu chiar cel mai, dar nu pot încă. Simt că nu am procesat și integrat cu totul tot ce am trăit anul acesta. Mai am ceva gânduri de așezat, ceva tipare de schimbat, ceva certitudini de demontat. Câteodată, adevărata frumusețe nu e vizibilă cu ochiul liber, din avion, ci iese la iveală după ce trece furtuna care a remodelat peisajul și totul se așează, natural, la locul lui. Știu că frumusețea e acolo; se va arăta ea, cu totul când îi va fi vremea.

Știu că timpul e o convenție, că un sfârșit de an și un început de alt an nu sunt decât niște zile, ca toate celelalte. Nu sunt omul sărbătorilor, sărbătoririlor, petrecerilor, rezoluțiilor făcute la miez de noapte, pe 1 ianuarie; cred în marcarea modestă și liniștită a momentelor care contează, indiferent de data din calendar și cam atât. Nu sunt nici omul planurilor, bilanțurilor și check list-urilor, cred mai degrabă în stabilirea unor intenții clare și în a lăsa drumul către împlinirea lor să șerpuiască, fără să îi știu eu fiecare cotitură.  Cred că totul se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple și că, în fiecare moment, facem tot ce putem; apoi învățăm și facem mai bine data viitoare. Iar dacă nu învățăm, vom primi aceeași lecție, din nou și din nou, aceeași oportunitate de a învăța ce avem de învățat până, în sfârșit, o facem.

Dar simt că i-aș face lui 2016, așa convenție cum e el, o mare nedreptate dacă nu aș marca în niciun fel câteva dintre lucrurile pe care mi le-a adus în prim plan, pentru că prea au fost transformatoare. Așa că o fac, un pic, aici, azi, când nu e nici 31 decembrie, nici 1 ianuarie, ci o dimineață liniștită de iarnă, în care simt să o fac.

Așa că astăzi sunt recunoscătoare și mulțumesc:

Pentru toți oamenii care m-au invitat sau m-au primit în viețile lor, care mi-au împărtășit poveștilor lor, care au călătorit sau mai călătoresc încă spre ei înșiși, spre cea mai autentică versiune a lor, cu mine lângă ei. Alături de ei, m-am transformat și eu și m-am apropiat, mai mult decât oricând, de cea mai autentică versiune a mea. Sunt onorată! Mulțumesc!

Pentru că mi-am ascultat sufletul și am început să scriu; n-am făcut-o cât de des aș fi vrut și cu fiecare ocazie cu care aș fi avut ceva de scris; mai am de lucru aici; însă am depășit o mare barieră, care m-a oprit ani buni, iar asta, pentru mine, e ceva.

Pentru toate gândurile bune pe care le-am primit în legătură cu ce am scris, așa puțin cum a fost; pentru fiecare om, cunoscut sau necunoscut, care mi-a parcurs părțile din minte și din suflet așternute pe paginile virtuale și care și-a luat timp să îmi spună ceva, orice; așa am înțeles că există mai multe moduri în care poți ajunge la oameni și îi poți însoți în călătoriile lor și că, uneori, misiunea se trăiește și se îndeplinește de la distanță, iar totul ajunge exact unde trebuie.

Pentru că am reușit, în sfârșit, să înțeleg și să simt cum stă treaba cu iubirea; am înțeles cât de pe bune este ce am tot citit, și anume faptul că nu pot iubi pe altcineva până nu mă iubesc pe mine. Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu mă iert și nu mă accept cu toate cele, bune și rele Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu îi iert pe cei care mi-au greșit, până nu las trecutul în urmă și până nu internalizez cu adevărat ideea că nimeni nu face rău intenționat, că toți cei care mi-au greșit sunt la fel ca mine, imperfecți, dornici să fie fericiți, acceptați, înțeleși, iubiți și că, la fel ca mine, câteodată nu știu cum să facă să obțină toate astea și îi afectează pe cei din jur. Că oamenii care rănesc cel mai tare sunt cei mai răniți și au cea mai mare nevoie de iubire. Că iubirea autentică, fie ea romantică sau nu, înseamnă extinderea propriilor limite, ieșirea din zona de confort, disciplina de a vedea mereu binele din ceilalți și a crede în el cu tot sufletul, cu scopul de a contribui la binele și la creșterea spirituală proprie și a oamenilor iubiți. Că iubirea autentică nu cere nimic în schimb, nu ține scoruri, doar este, independent de orice răspuns ar primi. Că iubirea nu e mereu ușoară și că poate exista și este necesar să existe și în suferință. Că nu toți oamenii știu să primească iubire, dar că ăsta nu e un motiv să nu li se mai ofere. Că am învățat să aud, deși nu a fost ușor, în spatele unor vorbe urâte,  jignitoare, strigăte de ajutor și dorința de conexiune, acceptare, iubire.

Pentru că am înțeles, deși încă nu am acceptat în totalitate, faptul că nu pot salva alți oameni, oricât de mult i-aș iubi. Că există oameni care suferă de lipsă cronică de iubire, care au adevărate prăpăstii în suflete, pe care nimic din afara lor nu le poate umple și care nu pot fi salvați fără voia lor. Că nu am dreptul să intervin în experiențele cuiva fără să mi se ceară, că ajutorul nesolicitat poate face mai rău decât lipsa lui. Că toate suferințele au sensul lor și că, deși mi se rupe sufletul, sunt contexte în care trebuie să stau deoparte și să las oamenii de lângă mine să își dea luptele singuri. Că tot ce pot face este să fiu acolo, în eventualitatea în care e nevoie de mine. Că, în unele momente, nu este nevoie de mine deloc. Că nu e rolul meu să judec sau să decid când lupta altuia a durat destul. Încă nu reușesc mereu, sau, atunci când îmi iese totuși și mă țin la distanță, durerea celuilalt mă doare foarte tare și pe mine. Este una dintre lecțiile la care încă mai am de lucru.

Pentru că am acceptat faptul că oamenii iubiți nu îmi pot fi mereu alături așa cum am sau cred că am nevoie. Că oricât și-ar dori ei și oricât mi-aș dori eu, sunt lucruri pe care ei nu le pot înțelege, nu le pot face sau nu doresc să le facă și că, la rândul meu, am multe părți din călătoria mea prin viață pe care trebuie să le parcurg singură. Că nimeni nu mă poate salva nici pe mine. Dar că acest lucru nu înseamnă că cei din jur sunt răi și nepăsători și că nu ar mai trebui să cer niciodată ajutor. Dimpotrivă, am învățat că e bine să cer ajutor oricum și să am încredere că, deși el poate să nu vină exact așa cum l-am cerut, vine exact așa cum am nevoie de el, indiferent dacă știu eu asta atunci sau nu.

Pentru că am înțeles, deși încă mi-e greu să accept cu totul, faptul că nu pot schimba ceva fără să pierd altceva. Că pierderea e parte din viață și că nu poate fi evitată. Că atunci când mă schimb, mă pierd pe mine, cea care am fost și asta poate să mă deruteze, să mă doară, să mă facă să nu mă mai recunosc, să mă îndoiesc de mine și să îmi doresc să revin la starea inițială, chiar dacă nu îmi era bine. Că atunci când îmi schimb viziunea asupra vieții sau când decid să mă uit în locuri din mine în care nu m-am uitat cu adevărat niciodată și mă transform pot pierde (și am pierdut) oameni care mi-au fost alături peste 20 de ani. Și asta doare. Că murim și renaștem în multe feluri, că a trăi cu adevărat în prezent însemnă pierderea trecutului, că tristețea, de multe ori necesară și de neevitat, înseamnă pierderea bucuriei și a liniștii, că totul trece și vine altceva în loc, că nu le putem avea pe toate și că nu totul depinde de noi.

Pentru că mi-am dat seama că mai sunt contexte în viața mea în care acționez din frică, nu din încredere, dar că frica nu dispare doar pentru că vreau eu. Că nu ajută să o neg sau să mă chinui să o bag sub preș. Că este necesar să o cunosc, să stau față în față cu ea, să înțeleg ce vrea, să accept că e parte din mine și abia apoi să găsesc metode de a merge mai departe fără a o lăsa să mă saboteze. Și aici mai am de lucru.

Pentru că știu acum că unul dintre cei mai mari dușmani ai flexibilității și creșterii sunt certitudinile. Că am înțeles că lucrurile pe care le știm a fi într-un anumit fel și de adevărul absolut al cărora ținem cu dinții, ne pot face să vedem realitatea prin gaura cheii și că, uitându-ne așa, pierdem cea mai mare parte din peisaj. Că certitudinile duc la intoleranță, la dispute, de multe ori inutile, la aroganță și adoptarea unei poziții de superioritate a celui care le deține față de cel care are alt punct de vedere, la ruperea conexiunii. Că ele, deși ne pot da iluzia siguranței și pot părea a ține de identitatea noastră, ne țin pe loc, într-o realitate confortabilă, dar îngustă și, de multe ori, distorsionată. Că eliberarea de ele poate fi înălțătoare și că a fi flexibil, deschis, gata de a fi surprins de necunoscut și de a crește este în sine o componentă a identității proprii.

Pentru că am acceptat cu adevărat că nu pot să fac ce ar fi mai bine pentru mine mereu, deși mi-ar plăcea.  Că am înțeles că există momente când ceea ce fac, deși poate nu este suficient și poate nu mă ajută pe termen lung, chiar este tot ce pot să fac atunci și că este necesar să fiu blândă cu mine, să îmi respect ritmul, să am încredere în resursele mele și în faptul că nu va fi mereu așa, că mă voi ridica, așa cum am făcut de fiecare dată. Că și din neputință învăț multe despre mine și că asta, cândva, îmi va folosi. Că e necesar să mă iert și pentru asta.

Despre iubire – dincolo de endorfine

soulmateCând ne îndrăgostim, persoana iubită ne pare perfectă. Este întruchiparea tuturor dorințelor și viselor noastre. Vrem să petrecem cât mai mult timp în preajma sa, ne simțim speciali, universul nostru gravitează cu viteză în jurul relației noastre, putem supraviețui doar cu săruturi, atingeri, sex, dormim puțin și agitat dacă nu este cu noi, așteptăm să treacă repede orice altceva suntem nevoiți să facem și care ne ține departe de ea. Este perioada în care ne simțim atât de bine, deoarece creierul nostru înoată în endorfine, iar cortexul prefrontal, responsabil cu lucruri plictisitoare precum rațiunea sau logica se află în vacanță, undeva departe. Este perioada în care, fără să ne dăm seama, proiectăm propriile noastre gânduri, sentimente, emoții și idealuri asupra persoanei iubite, perioada în care ea nu poate greși, în care tot ce face e fantastic și reprezintă dovada minunăției care este și a iubirii imense pe care ne-o poartă. Ne place cum vorbește, cum tace, cum mănâncă, cum respiră, cum se îmbracă, totul. Ni se pare că abia atunci începem să trăim.

Când suntem îndrăgostiți, se spune că suntem orbi și pe bună dreptate. Avem impresia că persoana de care ne-am îndrăgostit e perfectă. Așa că, fie ignorăm anumite lucruri din comportamentul său care, în alt context, la alți oameni sau chiar la noi înșine nu ne-ar plăcea, fie le justificăm în sens pozitiv, de exemplu: e gelos pentru că mă iubește, țipă pentru că e pasională, deci se implică și îi pasă, bea pentru că se simte bine și în largul lui cu mine sau trist când e fără mine, înjură și face mișto de orice și oricine pentru că este foarte spiritual, dezinhibat și inteligent, cheltuie tot ce prinde pentru că se face frumoasă pentru mine, n-are nicio idee ce vrea să facă azi, mâine, peste o săptămână, o lună, un an, pentru că e rebelă și liberă, deci foarte mișto, nu el umblă după alte femei, ele umblă după el pentru că e atât de fain, evită să discute despre anumite subiecte pentru că este foarte sensibil etc. Totul e frumos, orice obstacol se poate depăși, vorba cântecului: all we need is love.

Doar că perioada boemă, plină de endorfine trece destul de rapid și creierul nostru se reîntregește, așa cum e normal să se întâmple. Odată cu revenirea funcțiilor cortexului prefrontal, ne revine capacitatea de a gândi rațional, însă ne revin și tiparele de a acționa și reacționa pe care le folosim de ani de zile, ideile noastre despre viață, convingerile și principiile după care trăim, valorile care ne reprezintă. La fel se întâmplă și partenerului. Intrăm în relații cu toată istoria noastră, cu poveștile noastre de viață, cu traumele noastre, acolo unde sunt, cu înțelegerea noastră despre ce înseamnă iubirea și cuplul, pe care am căpătat-o din copilările, din familie, inițial și pe care am completat-o apoi cu experiențe proprii și cu informații despre experiențele altora, la care am avut acces într-un fel sau altul. Avem un imens bagaj pe care îl aducem cu noi, iar persoana iubită îl are și ea pe al său.

După perioada oarbă, ne „trezim” la realitate și realizăm că avem în fața noastră un om complex, cu bune și rele. Începem să vedem luptele partenerului și continuăm să le dăm pe ale noastre. Realizăm că partenerul nu este un super om, cu puteri nelimitate, ci un om și atât, cu toată gama de sentimente, de la iubire până la furie și, câteodată ură, cu punctele lui forte, dar și cu neputințele sale, cu defectele sale. În multe relații, aici apare ruptura: partenerii se simt înșelați, deziluzionați, se uită la omul din fața lor și li se pare că nu îl recunosc, mitul este spulberat. În realitate, abia acum partenerii se văd unul pe altul, așa cum sunt. Iubirea se poate termina aici. Însă, de asemenea, tot aici, pentru acei oameni dispuși să se uite cu sinceritate la ei înșiși și la omul drag de lângă ei, pentru cei dispuși să lucreze cu ei înșiși pentru a schimba tiparele care nu le mai sunt de folos, iubirea abia începe.

Este ușor să fim fericiți într-o relație și să simțim că iubim atunci când totul e roz și frumos, când sunt evidente doar părțile bune. Doar că avem nevoie de iubire, cel mai mult și mai mult atunci când lucrurile nu sunt roz, când ne îndoim de noi înșine, când plângem, când suntem răi, furioși, triști, când ne descoperim neputincioși, când suntem vulnerabili. Adică în toate contextele în care, din păcate, am fost învățați că nu e în regulă ce simțim și cine suntem și că, dacă nu schimbăm rapid ceva, iubirea dispare, ea fiind condiționată de anumite moduri „corecte” și „bune” de a fi.

Ne arătăm cel mai mult vulnerabilitatea în relațiile cu oamenii pe care îi iubim cel mai mult. Până devenim conștienți de noi înșine și începem să lucrăm cu noi,  în cuplu retrăim legăturile cu oamenii pe care i-am iubit sau admirat cel mai mult în trecutul nostru; pe rând, partenerii noștri devin, fără voia lor, mamele noastre, tații noștri, frații, profesorii și alte figuri, importante pentru noi, care ne-au marcat existența, care s-au purtat într-un anumit fel cu noi și cu care noi ne-am simțit în anumite feluri și am învățat să ne comportăm în anumite feluri, în funcție de dinamica relației dintre noi și ei. Avem multe ancore legate de momente, trăiri și oameni importanți din viețile noastre, ancore care se declanșează extrem de rapid din te miri ce și care ne duc, cu viteza luminii, în momente din trecut în care ne regăsim cum eram atunci, cu aceleași sentimente, trăiri, reacții, interpretări pe care ni le oferim nouă înșine; regresăm, uneori, la stadiul de copii, adolescenți, doar că nu ne și dăm seama de asta, ci ni se pare că reacționăm la situații noi, din prezent. Câteodată, cele mai neînsemnate gesturi ale omului iubit apasă în noi butoane sensibile, ating răni nevindecate și declanșează sentimente și reacții nedorite, pentru care apoi îl învinovățim pe el, însă care sunt învățate și exersate pe parcursul multor ani, alături de alți oameni pe care i-am iubit și care au știut sau nu să ne arate iubirea lor și să se conecteze cu noi.

Pentru a ilustra acest mecanism, mă voi folosi de exemplul personal. Când eram copil, mama s-a îmbolnăvit. Am trăit toată copilăria și adolescența cu teama că o pot pierde oricând, că voi rămâne singură, că poate muri din cauza mea, dacă sunt rea și o supăr. În același timp, mama a fost foarte autoritară și critică cu mine, cu tata și cu fratele meu, arunca cuvinte grele și amenințări și își masca fricile și neputința încercând să ne controleze pe noi, familia ei. Tata a fost mereu tăcut și supus și i-a lăsat spațiul să se desfășoare, renunțând la ce voia el pentru a face ceea ce voia ea. Deşi i-am înțeles şi i-am iertat, aceste lucruri m-au marcat în moduri pe care le-am înțeles numai în ultimii ani, în urma multor ședințe de terapie, coaching și lucru cu mine. Am realizat că, pe baza lucrurilor învățate în copilărie, mi-am ales relațiile, mi-am construit imaginea despre cuplu și rolul meu în el și mi-am definit rolul pe care partenerul „trebuie” să îl joace. Am realizat că am trăit de când mă știu cu o teamă paroxistică de abandon, de care nu m-am vindecat complet nici până acum și pe care am dus-o cu mine oriunde am mers.

Cel mai periculos lucru (pentru mine și pentru relațiile mele cu ceilalți) pe care l-am învățat în dinamica din familia mea, pe fondul fricii de abandon, a fost că eu am și dacă nu am, ar trebui să am, control și influență directă asupra sentimentelor, alegerilor, comportamentelor, într-un cuvânt, asupra vieții celuilalt. Am învățat că eu pot provoca bucurie sau suferință, veselie sau tristețe, răbdare sau furie și că sunt responsabilă pentru binele sau lipsa binelui celuilalt, mai mult decât e el însuși. Dacă ceva îl doare, eu ar trebui să fac ceva să îi treacă; dacă e trist, ar trebui să fac ceva să îl înveselesc; dacă e confuz, ar trebui să vin eu cu clarificări și explicații; dacă are o problemă, ar trebui să am eu rezolvarea; dacă nu știe ce vrea, ar trebui să știu eu; dacă e supărat, sigur e și despre mine, într-un fel sau altul sau e chiar vina mea, deci am datoria de a mă implica. Pe lângă asta, am învățat să port o mască, să nu îmi arăt sentimentele, în special dacă  ele erau „rele”, să fiu mereu calculată, rațională, așteptându-mă ca cel de lângă mine să știe, să vadă cumva cine sunt și să fie acolo pentru mine așa cum voiam eu. Mi-am ales, inconștient, parteneri cu care puteam retrăi relațiile din familia mea, pentru familiaritatea pe care mi-o ofereau, iar eu am fost, pe rând, când mama mea, când tatăl meu, m-am comportat ca ei, trecând dintr-o extremă în alta, fiind când agresorul care îi dicta celuilalt cum să facă și cum să fie, când salvatorul care făcea tot ce putea pentru a rezolva orice problemlă a celuilalt, mică sau mare.

Târziu am realizat că și agresorul și salvatorul sunt două fețe ale aceleiași monede și au același efect: îi răpesc celuilalt experiențele, bune sau rele, pe care are nevoie să le trăiască în felul său pentru a evolua în urma lor, îi desconsideră ritmul, îl sufocă și îl micșorează. Din când în când apărea și victima din mine, care se simțea mereu neînțeleasă și sub-apreciată pentru toate eforturile depuse; m-am surprins chiar folosind aceleși cuvinte pe care le folosea mama când se victimiza.  Am sfârșit prin a-mi sabota relațiile și, până nu m-am uitat cu atenție la mine, la ceea ce aduc eu în relație, nu doar la ce văd de la celălalt, până nu am înțeles de unde îmi vin anumite idei și comportamente, cum mă afectează ele și faptul că puterea de a face ceva este numai și numai la mine, nu am reușit nici măcar să îmi dau seama cât de nociv era ce făceam. Despre rezolvare, nici nu putea fi vorba. Am tot crezut că am dat peste oamenii nepotriviți. Numai că oamenii aceștia, aveau cel puțin ceva în comun: pe mine. Eu puteam să fac ceva. Am decis să pornesc la drum. Încă mai am de călătorit.

Când ne arătăm vulnerabilitatea, indiferent sub ce formă, ne dorim să fim susținuți, înțeleși, acceptați, iertați pentru comportamentele și reacțiile nepotrivite, iubiți. De multe ori, ne grăbim cu judecăți la adresa omului de lângă noi, dacă el nu reacționează întocmai cum ne așteptăm sau cum ne-am dori. Uităm că și vice versa e valabilă și nici noi nu știm cum să reacționăm; și persoana de lângă noi are ancorele și butoanele sale, pe care noi le apăsăm, de cele mai multe ori, fără intenție, iar ea reacționează, așa cum a învățat, până în prezent, să o facă. Iar asta poate să ne atingă iar pe noi și intrăm într-un cerc vicios, care pune iubirea la o încercare grea. Din păcate, nu prea am fost învățați cum să fim cu adevărat prezenți în propria noastră viață și în relațiile noastre, cum să fim cu adevărat atenți la noi înșine și la cei de lângă noi, cum să fim acolo pentru celălalt fără a-i invada spațiul, cum să cerem ajutor și să îl primim fără să ne simțim de ca și cum am fi eșuat, cum să îl oferim doar când ni se cere, cum să ne construim relații sănătoase; nu am fost învățați că iubirea nu este ceva aflat total în afara noastră și a sferei noastre de influență, care există sau nu există, care vine subit și poate dispărea la fel de parcă nu ar avea legătură cu noi, ci ar fi o entitate separată; nu am învățat nici că iubirea nu este un „loc” unde facem troc, pe principiul „dacă îmi dai, îți dau, dacă nu, nu” sau „dă tu primul, să văd că pot avea încredere în tine și apoi dau și eu”. În schimb, am învățat să raționalizăm iubirea, să încercăm să o definim, să o încadrăm în șabloane și să o cuantificăm, să condiționăm oferirea ei de diferite lucruri și comportamente, să ne fixăm standarde după care să îi evaluăm pe partenerii noștri, să cerem dovezi pentru a ne simți în siguranță.

Nu am fost învățați multe lucruri, dar, adulți fiind, nu ne rămâne decât să ne luăm viața în propriile mâini și să decidem să învățăm în prezent, cu ajutor dacă este nevoie. Văd extrem de puțini oameni (în rândul cărora, recunosc, nu m-am regăsit nici eu până relativ recent) care se uită la ei înșisi și se întreabă lucruri precum ce fel de partener sunt eu? Ce aduc eu în relație? Cum pot fi eu mai bun, mai atent, mai prezent? Ce pot face eu pentru ca partenerul meu să simtă că îi sunt aproape? Care sunt convingerile mele legate de iubire și cuplu? Care dintre ele mă ajută și pe care mi-ar servi mai mult să le schimb? Cine sunt eu în relație? În schimb, cei mai mulți pot spune cu ușurință ce le place la partener sau ce nu le place și ar vrea ca acesta să schimbe, ce așteptări au într-o relație, ce ar trebui să facă celălalt pentru ca ei să se simtă bine și așa mai departe. Acest lucru plasează rezolvarea problemelor în afară propriei persoane și ne poate face să ne simțim neputincioși și fără vreun control asupra a ceea ce ni se întâmplă. Deși întrebările despre noi înșine pot aduce mult disconfort și durere inițial, pe termen lung ajută relația și iubirea mult mai mult decât așteptarea ca salvarea să vină din altă parte și dependența permanentă de ce este, face sau are altă persoană.

Nu îi putem schimba pe ceilalți, pentru a-i face așa cum vrem noi. Fiecare om se schimbă atunci când decide că își dorește și o face în felul în care i se potrivește. Nici nu putem aștepta, la nerfârșit, ca celălalt să facă ceva pentru ca relația să meargă mai bine. Putem lucra doar la noi înșine și la ce aducem noi în relația cu altă persoană. Cred că iubirea din cuplu izvorăște din iubirea de sine, dintr-o relație sănătoasă și armonioasă cu sinele. Un om împăcat cu el însuși, cu trecutul integrat și asumat, va fi un partener mai atent, mai empatic, deschis la comunicare și conexiune, cu mai puține puncte sensibile și reacții nepotrivite la comportamentele partenerului și ale altora, mai atent la ce se poate face, decât la ce nu se poate. De asemenea, un om care se iubește pe sine, își va putea iubi partenerul și în momentele în care acesta este jos, adică atunci când are cea mai mare nevoie și, se va simți la rândul lui, iubit fără a cere mereu dovezi și a testa limitele celuilalt. Iar iubirea de sine și de ceilalți se descoperă, se (re)învață, totul este să ne dorim cu adevărat.

Nimeni nu este perfect, iar lucruri de rezolvat la noi înșine vom avea mereu. Important este să fim conștienți de ele, să ni le asumăm, împreună cu drumul pe care îl avem de parcurs până la rezolvare. Să cerem ajutor atunci când avem nevoie, pentru că drumul poate fi anevoios. Și, important este să ne uităm bine de tot la noi și la celălalt înainte de a intra într-o relație, iar, apoi, când endorfinele se duc și dăm de greu, să ne uităm iar, înainte de a decide să renunțăm și să o luăm la fugă; să facem tot ce ține de noi pentru a fi ok și cu adevărat în relație cu omul pe care îl iubim. Nu toate relațiile merg, dar cred că multe pot fi salvate, transformate frumos dacă decidem să lucrăm la noi și la ele. Nu de alta dar, dacă nu o facem, oriunde ne ducem și oricâți parteneri vom schimba, ne vom întâlni mereu cu noi înșine.

De mână cu mine

Eu

Astăzi este ziua mea. Scriam anul trecut că am 365 de zile (sau 366, depinde de an 🙂), toate ale mele, nu doar una, zile în care pot să fac și să fiu tot ce vreau și aleg eu. Așa că nu fac mare tam-tam din asta, nu sărbătoresc făcând alte lucruri decât fac de obicei, e o zi cam ca oricare alta. Fac totuși, în fiecare an, de ziua mea, ceva ce mai fac și în alte zile, însă în această zi fac fără expcepție: mă uit la mine, la ce am trăit până acum, la lecțiile pe care le-am învățat, la punctele care încă mă dor și care ascund lecții pe care nu le-am învățat încă, la oamenii din jurul meu, la omul care sunt, la omul care vreau să fiu.

De data aceasta, gândindu-mă la oamenii din viața mea, la relațiile mele cu ei, la tiparele pe care le-am perpetuat de-a lungul timpului, dar și la relațiile noi cărora le-am făcut și le fac loc și care ies din tipar, am realizat că toate aceste legături sunt copii fidele ale relației pe care eu o am cu mine însămi, în diferite contexte. Deși m-am mai gândit la asta de mai multe ori, acum, astăzi și în această perioadă a vieții mele, realizez și emoțional, nu doar rațional și teoretic, faptul că relația mea cu mine însămi este singura despre care știu sigur că va dura până la finalul vieții mele, așa că este extrem de important ca ea să fie una mișto. Că, dacă este una mișto, atunci așa vor fi și cele cu alți oameni, așa voi reuși să las în trecut tot ce aparține trecutului și să merg mai departe, senină, asumată, bucurându-mă de omul care sunt și călătorind către omul care pot fi, atât pentru mine, cât și pentru cei pe care îi iubesc și pentru toți cei din jurul meu.

Pentru mine, scrisul a fost mereu terapeutic. Scriu ca să mă descarc, ca să spun povești, le scriu altora, în special atunci când nu le pot vorbi, umplu zeci de pagini cu bucăți din mine și din sufletul meu. Totuși, există o persoană căreia nu i-am scris niciodată, deși este singura care a fost cu mine în fiecare secundă, de la începuturi și care va fi cu mine, în fiecare secundă, până la final. Am decis să schimb asta astăzi și să îmi scriu o scrisoare mie însămi.

 ***

Draga mea Carmen,

Noi două nu ne-am prea înțeles, de-a lungul timpului. M-am uitat foarte mult la alții și foarte puțin la tine. Atunci când m-am uitat la tine, nu prea te-am plăcut. Atunci când te-am plăcut, nu prea ți-am arătat. Atunci când ai fost slabă, te-am judecat și te-am taxat. Când ai fost puternică, te-am ignorat. Nu ne-a învățat nimeni să vorbim una cu alta. Dar cum, totuși, a trebuit să o facem, ne-am lovit, ne-am înțepat, am comunicat cu forță, cu chin, prin conflict, prea puțin cu empatie, înțelegere, acceptare, prietenie. Iubire, nu mai zic. Până de curând, nici nu am știut ce e aia. Nici eu, nici tu.

Astăzi, la aniversarea a 35 de ani de când am pornit împreună în călătorie, aș vrea să te rog să mă lași să te iau de mână. Să îți cer iertare. Să îți mulțumesc. Pentru că sunt ce sunt datorită ție. Și, cumva, în același timp, în ciuda mea. Știu, e ciudat, ne fâstâcim, și eu, și tu. Dar e timpul. E, de multă vreme, timpul.

Te rog să mă ierți pentru că, atunci când unii dintre oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult, ți-au spus că nu poți face ceva ce ți-ai propus sau ți-ai fi dorit, că nu ești destul de bună, într-un fel sau altul, destul de harnică, destul de dezinvoltă, destul de rapidă, destul de…., i-am crezut și ți-am spus aceleași lucruri și eu, mereu, chiar și după ce vocile lor au tăcut. Te rog să mă ierți că, am fost atât de convingătoare, încât ai sfărșit prin a mă crede și tu. Ai avut de dus o luptă inegală. Îmi pare rău că n-am văzut asta și că nu am știut mai bine de atât!

Te rog să mă ierți că nu te-am apărat în niciun fel de rău, de abuzuri fizice și verbale, că n-am știut cum să mă ridic în fața răului care, și acum, după atâția ani de viață și muncă cu mine însămi, încă mă dezarmează, mă doare și mă face să mă blochez. Te rog să mă ierți pentru că, din frică și neputință, te-am învinuit tot pe tine pentru fiecare lucru rău care ți s-a făcut, te-am chinuit zi și noapte, te-am biciuit până am obosit. Știu acum că nu a fost vina ta.

Te rog să mă ierți că nu am știut că cer ajutor pentru tine, la timp, atunci când ai avut nevoie de el și te-am lăsat să te chinui, să rezolvi totul singură, plătind scump în timp, energie, vise spulberate, lacrimi și oameni. Că aproape te-am lăsat să te pierzi. Adevărul e că te-ai simțit singură toată viața, iar eu te-am încurajat să crezi că așa și ești, că oamenii nu prea au de ce să își dorească să fie lângă tine, că nu ai mare lucru să le oferi, iar dacă cineva te alege, ar trebui să te bucuri de asta, oricum ar fi. Ți-am tot spus că pe tine, nu te poate ajuta nimeni, ești iremediabil distrusă. Te-am lăsat să cazi, ba chiar te-am lovit și eu și ți-am aruncat vorbe grele. Îmi pare tare rău! Nu meritai asta. Nimeni nu merită asta.

Te rog să mă ierți că nu am fost aproape niciodată de partea ta! Ți-am fost părinte, critic, profesor, călău, dușman, sabotor, te-am văzut mereu de sus și m-am uitat la tine cu dispreț o lungă perioadă de timp. Te rog să mă ierți că te-am descoperit atât de târziu, când deja ești matură, că am ratat multe etape ale vieții tale, pe care le-ai trăit, fără mine, ascunsă de mine. Într-un fel, te înțeleg și e bine că ai făcut-o. Datorită ție, astăzi, suntem amândouă aici, iar eu, în sfârșit, te văd!

Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că te-ai uitat în ochii abisului și ai decis să nu te scufunzi în el, ci să lupți, mai departe, să crezi în tine și, prin urmare, și în mine. Că m-ai prins ferm, cu o putere pe care nu bănuiam că o ai, de mâna cu care încercam să te împing în hău și m-ai spus că mai avem mult de lucru, dar că vom reuși, împreună.

Îți mulțumesc că încerci mereu să oprești răul la tine. Răul care pe mine mă debusolează și mă blochează, ție îți acționează mecanismele de protecție și, apoi, pe cele ale iertării. Iar când mie îmi vine să lovesc înapoi, mereu mă iei de-o parte și mă rogi să mă uit la mine. Reacția mea e alegerea mea, îmi spui, nu are legătură cu cel care mă lovește. De la tine am învățat că nimeni nu mușcă, la nesfârșit, mâna care se întinde să îl mângâie și să îl hrănească, că oamenii sunt buni, că bunătatea de (re)învață și se transmite mai departe. Trebuie doar să nu renunți. Niciodată.

Îți mulțumesc pentru că ai început să te descoperi lumii așa cum ești. Când mor de frică și încerc să te opresc, îmi aduci aminte de cele de mai sus. Oamenii sunt buni. Și au nevoie să afle că e în regulă să fii vulnerabil, să nu fii perfect, să te lași văzut, să ceri ajutor, să comunici, să împărtășești, să te bucuri alături de ei. Oamenii caută conexiuni autentice cu alți oameni și ele se pot realiza doar dacă ești gata să te lași văzut. Cu totul.

Îți mulțumesc că, indiferent cum te simți, you show up! Îți faci apariția, ajuți oamenii, îți îndeplinești misiunea. Îți mulțumesc că iubești orice suflet, om sau animal, că suferința nu te lasă niciodată indiferentă, că împarți ce ai și ce ești cu cei care au nevoie.

Îți mulțumesc că mă accepți așa cum sunt, parte din tine, partea aia care încă se teme, care se revoltă, care plânge și vrea să o ia la fugă când dă de greu, care devine copil neajutorat. Că mă înveți răbdarea, încrederea că lucrurile se așează exact așa cum  și când trebuie, lăsându-mă totuși să am locul meu și să mă manifest.

Mă uit la tine cu uimire, cu stânjeneală, cu teamă, cu admirație. Cu un amalgam de trăiri.  Vreau să te iau de mână și să plecăm undeva. Doar noi. Dacă ne lasă spatele să conducem. Mâine. Vii?

Te rog să mă ierți. Te iert. Mulțumesc. Te iubesc!

Poveste pentru adulții-copii

Stătea, în fața mea, uitându-se în gol. Înghițea, din când în când, în sec. Prima lacrimă i s-a rostogolit ușor, pe obzazul încins. A deschis calea pentru celelalte, care i-au inundat fața aproape instantaneu, înnodându-i-se în barbă. Parcă așteptaseră, prea mult, să se dezlănțuie, să fie lăsate să curgă. Continua să stea dreaptă, de parcă plângea altcineva, nu ea; ea doar asista, semeață și rece, rămânea fermă, pe poziție, doar nu era ușor de doborât , nu? Continua să se uite în gol, străină de lacrimile care deja îi udaseră bluza și care continuau să curgă. Tăceam, amândouă, de minute bune. Știa că sunt acolo, oricând voia să se întoarcă. Încet, spatele a început să i se încovoaie. Privirea, încă absentă parcă, se îndrepta ușor în jos. Lacrimile curgeau, nestăvilite, în tăcere absolută. Încrâncenarea ceda, făcând treptat, un loc binemeritat și mult așteptat, unei emoții pe care se străduise ani de zile să o ascundă, în străfundurile sufletului și să o încuie acolo, dar care acum ieșea, cu forță și hotărâre, la suprafață. A pus coatele pe masă și și-a sprijinit fruntea în mâini. Lacrimile îi picurau în limonada, un pic prea acră, de care abia se atinsese. Era tristă. Nu furioasă, nu veselă și zâmbitoare, nu încrâncentaă, îndărjită, competitivă, energică, așa cum era în fiecare zi; doar tristă. Nu știa să fie tristă, să permită tristeții să preia, o perioadă „controlul”. Nu mai făcuse asta niciodată. Încerca încă să lupte, dar devenea tot mai greu. Când a închis ochii, ultimele semne de luptă s-au disipat. A lăsat capul pe masă și a întins mâna spre a mea. M-a strâns și a rămas o perioadă așa. Trupul i se zguduia din toate încheieturile. Plângea cu suspine, plângea cu tot corpul și cu sufletul.

Fetița era mică, firavă,  îmbrăcată  într-o rochiță murdară, desculță, cu părul încâlcit. Avea cam cinci-șase ani. Stătea ghemuită, într-un colț, pe podeaua rece a unei încăperi ce părea a fi pivnița unei clădiri pustii, părăsite, în paragină, gata să se prăbușească. Un lanț gros îi lega piciorușul drept de perete, împiedicând-o să plece; urmele adânci pe care lanțul le săpase în pielea sa albă erau pe vindecate, semn că era ceva timp de când nu mai încercase să scape. Avea fața tristă și resemnată, ochii stinși, uscați parcă. Nu mai plângea. Înțelesese de ceva vreme că nu ajuta la nimic. Uneori, parcă auzea voci îndepărtate, venind de undeva de sus, chemând-o la joacă. Alteori, vocea dură și strictă, a unei femei adulte, care țipa. Mereu țipa. Niciodată nu vedea, însă, pe nimeni. Nimeni nu cobora în temnița ei. Nu înțelegi că e momentul să pleci, să mergi mai departe? Mișcă-te odată!, urla vocea.  Nu înțelegea. Cum era să se ducă? Nu vedea că nu poate, că e legată?  Unde să meargă? Acolo unde merg copiii când nu mai sunt copii și nu mai e nevoie de ei! Voise și ea să dispară, dar nu se putea. Țipase cât țipase, plânsese cât plânsese, se rugase, cât se rugase, dar renunțase. Nimic nu funcționa. Neputința se învață, la fel ca orice altceva.

Imaginea fetiței îi apărea alb-negru. O simțea și fizic, în stomac. Era ca un ghem mare, gri, care o împiedica să respire, să simtă nevoia de a se hrăni, să funcționeze normal. O ducea cu ea, mereu, simțindu-se grea, obosită, lipsită de energie, de parcă ghemul i-o sorbea, încet, pe toată, până avea să o termine, iar ea avea să se prăbușească. Fetița avea să câștige. Ce? Nu era clar.

Era prima dată când se întâlneau, prima dată când avea curajul să se întoarcă și să se uite, în pivnița sufletului său, unde sechestrase, cu mulți ani în urmă, copilul său interior, care îi rămăsese mic și îi devenise incomod. Adulții sunt serioși, i se spusese. Trebuie să fii un om responsabil, să termini cu prostiile!, auzise. Visele nu țin de foame, bagă-ți mințile în cap și nu te mai uita pe pereți! Și lasă creionul ăla din mână, toată ziua mâzgălești, ce-s toate maimuțele alea pe care le tot desenezi? N-o să iasă nimic din tine dacă nu pui mâna serios pe carte și nu îți găsești un loc de muncă sigur. Din ce vrei să trăiești, din mâzgăleli? Și de ce desenezi maimuțele alea îmbrăcate în halul ăla, alea sunt rochii? Tu vezi pe cineva îmbrăcat așa? Ajunsese să internalizeze vocile din afară și, când ele tăceau, își spunea singură: visele tale nu înseamnă nimic, sunt total lipsite de valoare! Nu ești deloc realistă, nu vezi? Nu ai pic de talent, mâzgălelile nu sunt artă. Și, chiar dacă ar fi, arta e o joacă, nu e ceva serios. Nu e de tine, tu ești mai mult de atât. Vocea care îți tot spune să iei creioanele în mână, nu laptopul, este cea care te va duce la sapă de lemn; e vocea slăbiciunii, vocea lenii, vocea fricii de a-ți asuma faptul că acum ești adult. Ai crescut, gata cu joaca, pricepi? Plângi ca proasta! Numai copiii plâng. Când o să înțelegi că perioada copilăriei s-a dus? Pusese lanțul în jurul gleznei fetiței cu sete și ură, de parcă își întemnițase cel mai mare dușman. Nu vrei să dipari, mă tot ții pe loc și îmi umplii capul cu prostii? Aici vei putrezi! Închisese ușa cu zgomot și se întorsese la birou, furioasă. Așa rămăsese, ani de zile. Și nu mai plânsese niciodată de atunci. Până acum.

Când a ridicat ochii, deja umflați și roșii de la plâns, o sclipire i-a luminat fața. Dacă nu era o luptă, de fapt și fetița nu căuta să câștige ceva? Copiii nu sunt dornici de luptă, nu-i așa? Ce vor ei, de fapt? Păi, să vedem. Vor să fie iubiți. Vor să aibă voie să fie copii, să se joace, să fie autentici; să fie ok așa cum sunt. Vor să fie în siguranță, ocrotiți. Vor să fie iubiți. Am mai spus asta, știu. Dar repet, pentru că totul se rezumă la iubire pentru copii. Și nu numai pentru ei, pentru noi toți. Iubire orice ar fi, orice ar face. Se hrănesc cu iubire. Vor să conteze. Orice om vrea să conteze, să i se legitimeze existența. Vor să li se respecte independența. Copiii au propriul plan, știi? Nu e ok să li-l impui pe al tău. Da, vor să fie iubiți, necondiționat. La naiba, fără asta, nimic altceva nu contează. Ura e cealaltă față a iubirii, nu? E umbra iubirii, formează un întreg cu iubirea. Nu pot avea în mine ură, fără să am iubire. Ura e tot iubire. Oau!

Plânge continuu. Deja e jos, în pivniță. Desface, cu grijă și teamă, lanțul din jurul piciorului fetiței. Fetița dă să se retragă, pare că nu o recunoaște, dar în ochii ei se citește o urmă de curiozitate. Ar vrea să o ia în brațe, dar încă nu e momentul. Îi întinde niște creioane colorate și un caiet cu foi goale. Ochii fetiței sclipesc, dar nu întinde mâna să le ia. I le pune jos, pe podea și se îndepărtează. Fetița o studiază, întâi pe ea, apoi rechizitele. Se mișcă, se întinde, se dezmorțește. Se uită către ușa pivniței, acum larg deschisă, pe care intră, razele soarelui, calde și orbitoare. Afară, lumea e frumoasă. Se ridică, ia creioanele și caietul și o ia la fugă, cu picioarele mici și goale, pe scările pivniței, în sus, spre soare. Se oprește în prag și se întoace un pic, către femeia rămasă perplexă, zâmbind ștrengărește, parcă chemând-o. Inima femeii bate puternic, aproape îi sparge pieptul. Se îndreaptă bulversată către scări, se împiedică de prima treaptă, aproape cade, neputându-și lua ochi de la fetița care, în lumina puternică, seamănă cu un înger. Când ajunge aproape de ea și întinde mâna să o atingă, fetița o zbughește mai departe, afară. În fața clădirii se află un parc mare, cu multă iarbă verde și flori de mac. Micul înger aleargă până în mijlocul  întinderii de verde cu roșu și șe așează turcește în iarbă, cu caietul deschis, în față. Mânuța mică, încă prăfuită, așterne forme și culori pe foaie cu o ușurință fantastică, de parcă vieți întregi n-ar fi făcut decât să deseneze și să coloreze. Femeia se apropie și se așează lângă ea. Inima își recapătă, treptat, ritmul firesc, de parcă lucrurile s-ar așeza, în sfârșit, la locul lor.

Mă uit, cu uimire și admirație la femeia din fața mea, care râde și plânge, în același timp. Pe caietul pe care, cu o săptămână înainte, scrisese despre valori și ce e important pentru ea, mâinile ei aleargă, conduse de o forță magică, atemporală. Pe foaie apar, pe rând, o fetiță, stând turcește în iarbă, cu un caiet în mână, desenând și râzând, cu un halou de înger în jurul trupui ei mic. În spatele său, întinsă pe o parte, cu capul sprijnit în cot, apare o femeie, care plânge și râde în același timp, trăgând, parcă, cu ochiul la desenul fetiței, veghind protector asupra ei, ca o mamă, ieșită cu copilul în parc. Apare apoi un soare, cu raze lungi, ochi mari și gură deschisă într-un zâmbet larg. Într-un colț, iese la iveală schița mică a unei clădiri dărăpănate, cu ușa deschisă spre un întuneric pe care își datorează să nu îl uite.

Din când în când, ia câte o înghițitură din limonada un pic prea acră, sorbind, în același timp și lacrimile care îi căzuseră în ea. Probabil acesta era exact balsamul de care avea nevoie, deoarece, după ce a terminat desenul și limonada, și-a șters lacrimile și a exprimat, pe un ton jovial, total nou pentru mine: Mi-e al naibii de foame!

desen