Monstrul

I'm FINE

Sursă imagine: villanuevam.ism-online.org

De multă vreme am în gând să scriu despre unul dintre cele mai grele subiecte pe care le-am trăit și abordat vreodată. N-am știut niciodată cum să o fac și am tot amânat, însă, în tot acest timp, a crescut în mine nevoia, aproape viscerală, de a mi-l smulge din suflet și a-l pune pe „hârtie”, simțind că acesta e un pas care mă aduce mai aproape de a mi-l asuma cu totul, pentru a-l integra și a merge mai departe. Nici acum nu știu cum să scriu, m-am apucat pur și simplu; rămâne să văd unde voi ajunge.

Înainte să ajung să scriu acum despre subiect, întâi nu l-am înțeles, efectiv nu am știut de prezența lui în viața mea, apoi m-am străduit să îl ignor, fără succes; într-un final, m-am luminat și l-am abordat în terapie,  în coaching, singură în jurnal și în meditație, l-am tratat cu disperare sau cu calm, plângând sau luându-l la mișto, dar niciodată nu l-am rezolvat complet, odată pentru totdeauna; mereu am tot descoperit bucăți din puzzle, le-am unit între ele, mereu am făcut pași, dar mici și cu eforturi uriașe, care m-au stors de orice urmă de energie și mi-au luat capacitatea de a mă bucura cu adevărat de rezultat. Simt că sunt mai aproape decât oricând de a face, cu adevărat, pace cu monstrul. Aproape, însă nu acolo. Încă.

Acum niște ani, prima dată când am făcut terapie, am făcut un exercițiu de vizualizare, o regresie în trecut, până la cea mai veche amintire pe care o am. M-am trezit pe întuneric, în dormitorul în care am copilărit, ținându-mă cu mâinile de niște bare. La un moment dat, ușa s-a deschis și a intrat în cameră lumina din hol. Am putut să văd că mă țineam, cu mânuțe mici, de bebe, de barele pătuțului. Eram foarte mică, știu asta pentru că grilajul pătuțului era mai înalt decât mine, iar eu eram în picioare. În cameră a venit mama, care m-a luat din pătuț, în brațe. În momentul în care această imagine mi-a venit în minte, în corp și în suflet am simțit ceea ce am descifrat apoi a fi frica copilului care eram atunci, frica de întuneric, de necunoscut, senzația de disperare și de singurătate; apoi ușurare la atingerea mamei.

Mi-am trăit copilăria mică în România comunistă, în Brașov, oraș muncitoresc, în care aveam mâcare cu rația și doar ce decideau alții că ne trebuie și în care cei mai mulți dintre oamenii de rând lucrau în fabrici, în schimburi. Părinții mei nu făceau excepție. Nu existau bone, bunicii nu erau aproape, fratele meu, cu zece ani mai mare, mergea la școală. Între plecarea la serviciu a unuia dintre părinți și sosirea celuilalt acasă erau câteva ore în care, rămâneam singură în casă. Când am fost suficient de mare să umblu prin toată casa și să înțeleg ce se întâmplă, părinții mi-au explicat despre orele în care trebuia să rămân singură, despre faptul că sunt în siguranță, dar că trebuie să nu deschid ușa nimănui, oricât ar suna, să nu umblu la aragaz, la chiuvete, la geamuri etc. Nu am deschis, nu umblam la nimic, stăteam și mă jucam. Dar îmi amintesc foarte bine și clar faptul că îmi era frică aproape mereu; de fiecare dată când suna soneria tremuram și îmi spuneam ce îmi spuseseră părinții: ușa este încuiată, nu poate intra nimeni; nu te duce la ușă, oricine ar fi, pleacă și revine altă dată. Nu mergea. Mă linișteam la o perioadă lungă după ce soneria înceta să sune. Îmi era frică și când mi se părea că trece prea mult timp și nu venea nimeni acasă. De multe ori, mă duceam  în hol, la ușă, unde mă urcam pe dulăpiorul cu pantofi să ajung să mă uit pe vizor, poate-poate, fix atunci, vedeam că vine mama sau tata, de parcă, dacă stăteam acolo, uitându-mă, veneau mai repede. De câteva ori, am adormit acolo, pe dulăpior și m-au găsit când au venit. Au povestit, amuzați, atât mie, cât și altor cunoscuți, ce frumos dormeam acolo, ce drăgălașă eram. Stăteam acolo pentru că îmi era dor de ei și teamă că nu vor mai veni niciodată. Nu știu când și cum mi-a intrat în cap faptul că nu trebuie să spun că mi-e frică, ci să par curajoasă. Niciodată nu le-am spuns alor mei că paralizam când suna cineva la ușă sau că mi-a fost tare dor de ei și că aș vrea să nu mai plece și să nu mă mai lase singură. Erau mândrii de mine, alți copii plângeau și se chinuiau mult părinții cu ei până puteau pleca de acasă, eu nu. Îmi plăcea să fie mândri de mine. Și tăceam, fericită. În ziua următoare, o luam de la capăt. Săracii, n-au știut niciodată ce a fost în sufletul meu atunci. Poate a fost  mai bine așa, pentru ei, care nu prea aveau altă soluție atunci.

Pe lângă orele în care stăteam singură, copilăria mea a mai fost presărată și cu alte lucruri care au dus, împreună, la monstrul pe care îl duc și acum cu mine. A fost boala mamei și frica mea de a o pierde (despre care am scris aici). Apoi stilul de parenting al acelor vremuri, conform căruia copilul trebuia să facă ce îi spun părinții, trebuia să nu fie lăudat ca să nu „i se urce la cap”, trebuia ținut în frâu, pedepsit,  lovit dacă era „necesar”, să știe mereu ce nu face bine ca să se îmbunătățească pentru a atinge standardere părinților și societății (care, cumva, niciodată nu puteau fi atinse decât pe termen scurt și nimeni nu spunea clar și concret care sunt măcar, ci doar generalități goale de sens, gen: să ajungi să îți câștigi o pâine, să ai o viață mai bună decât a noastră, să nu ne facem de râs și altele). S-a adăugat felul în care se desfășurau lucrurile la grădiniță și școală, unde, pe lângă competitivitatea mereu lăudată și încurajată, am prins inclusiv statul obligatoriu cu mâinile la spate, pusul de puncte negre cu stiloul pe nas și obligativitatea de a le purta câteva ore să vadă toată lumea și să râdă că făcuseși „prostii”, țipatul și jignitul elevilor, datul afară din clasă, urecheatul etc., toate sub supremația absolută a cadrului didactic, cu mult superior mucoșilor din fața lui.  Nu am fost niciodată un copil problemă, am fost cuminte, mereu de frică. Nu mi-am înțeles frica atunci, nu aveam cum. Târziu am realizat că era frica să nu îmi dezamăgesc părinții, să nu plece și să nu se mai întoarcă niciodată sau să mă dea pe mine afară, să mă alunge de acasă sau să mă „dea la țigani”. Când mi-am început perioada de rebeliune, în adolescență, am luptat cot la cot cu cei care încercau să mă supună, dar frica aia nu m-a părăsit niciodată: frica de a nu fi destul de bună și de a pierde tot ce iubesc din cauza asta. Mă revoltam pe față, apoi, în camera mea, mă rugam să nu fi stricat nimic definitiv. Doar că nu am mai arătat frica nimănui, în timp, nici măcar mie.

Monstrul, numit clasic „teamă de abandon”, m-a însoțit dintotdeauna. Probabil de atunci, din noaptea a în care m-am trezit singură în pătuț, în întuneric și disperare. Motivul pentru care nu pot să îi spun simplu „teamă de abandon”, este că, pentru mine, sintagma aceasta este doar un pistol cu apă pe o vreme toridă și nu exprimă nici a mia parte din suferința pe care mi-a provocat-o, de-a lungul anilor, acest monstru, urmărindu-mi, din umbră, fiecare pas și luând controlul vieții mele în cele mai cruciale și nepotrivite momente. Abia acum, la aproape 36 de ani, monstrul merge alături de mine, îl văd, îl cunosc, mai vorbesc cu el, știu că va mai merge cu mine o perioadă, dar deja nu mai e atât de înfricoșător. Visez să ajung să îl pot lua în brațe, să îl iert, apoi să îi dau drumul și să plec mai departe liberă.

Îmi este greu să listez, ordonat și logic efectele relației mele cu monstrul. Primul care îmi vine în minte este conformismul și incapacitatea mea de a îmi afirma clar autenticitatea și limitele. La o primă vedere, din afară, nu am părut așa, dimpotrivă, am părut, o perioadă lungă de timp, o persoană dură, rece, care face numai ce vrea, care impune clar limite stricte și care sancționează imediat orice încălcare a acelor limite. Multă vreme, așa am crezut și eu că sunt. Nu a fost deloc așa. Această mască a fost un mecanism de apărare, falimentar, pe care mi l-am dezvoltat tocmai pentru a-mi masca fragilitatea și dorința excesivă de consens. Pe de o parte, mecanismul mă ajuta să nu mă apropii cu adevărat de foarte multă lume, deci să nu risc să fiu văzută, criticată , respinsă (deznodământ evident, doar niciodată nu eram destul de bună pentru nimic, în ochii mei), deci să nu sufăr dacă pierdeam pe cineva, pe de altă parte, cu apropiații, îl foloseam doar când mă simțeam în siguranță, când frica de abandon nu exista, adică, culmea, exact când eram acceptată așa cum eram; deveneam brusc liberă să mă răzbun, cumva, pentru toate perioadele în care încapacitatea mea de a fi eu însămi, fără frică, se manifestase.

Cred că nu e greu de imaginat de ce mecanismul a fost falimentar. În primul rând, am atras în viața mea oameni plini de frici, oameni care proiectau pe mine imaginea părinților lor dominatori și abuzatori sau reci și detașați și căutau, inconștient, să retrăiască familiaritatea relației cu ei, oameni care nu își spuneau punctele de vedere, care se pierdeau în fața furiei sau răcelii mele și care aveau, exact ca mine, nevoia de a fi acceptați, plăcuți, deci făceau aproape orice pentru asta. Din fericire, deși mi-am dat seama foarte târziu de asta, am fost înzestrată cu o doză uriașă de compasiune care m-a făcut să nu profit, cel puțin nu conștient și premeditat, de oameni. Inconștient însă, am profitat din plin, mereu sperând că mă voi simți mai bine în propria piele, dacă văd doar neputințele altora, nu și pe ale mele. Nu s-a întâmplat niciodată.  În al doilea rând, am trăit în toată vremea în care am purtat acea mască, o viață dublă: dură și șmecheră în fața lumii, sensibilă, vulnerabilă și incredibil de singură, când eram doar eu cu mine. Această dualitate aproape m-a ucis, la propriu. Am ajuns să nu mai știu cine sunt, să nu mai suport suferința, să cred că nu există nicio ieșire sau șansă la o viață normală, în care să pot respira fără să mă doară sufletul.

O altă parte a conformismului și incapacității mele de a îmi afirma limitele m-a dus la a mă atașa de oameni  indisponibili emoțional sau abuzivi verbal și emoțional, cum devenisem eu și cum au fost părinții mei, oameni care conștient sau inconștient, au simțit monstrul din mine, au profitat de frica mea de a nu fi niciodată destul de bună, de a nu fi părăsită și mi-au apăsat butoanele pentru a-și lua de la mine ce voiau. De asemenea, după ce am lăsat jos masca dură, înțelegând că face mult rău, mie și celor din jur, am mers mai departe luând altă mască, una prea umilă, prea serviabilă, prea binevoitoare, prea înțelegătoare și acceptătoare de orice. A devenit aproape imposibil să spun NU cuiva apropiat, chiar și atunci când se impunea, chiar când cerința era absurdă sau când efectiv nu aveam energie. Am făcut și am spus lucruri în care nu am crezut, am băgat capul în nisip și nu am acționat în unele contexte în care conștiința îmi spunea că ar trebui să o fac, am acceptat lucruri și comportamente care m-au durut și mi-au mutilat sufletul, mi-am încălcat valorile și nevoile în mod repetat; în unele contexte, am lăsat de la mine până m-am pierdut aproape cu totul.

Monstrul m-a îndepărtat mereu de mine, de esența mea bună și plină de compasiune, pe care am considerat-o slăbiciune și de care am fugit ca dracu’ de tămâie. N-am înțeles, multă vreme, că exact acea esență m-ar fi ajutat să trăiesc iubirea și siguranța de care am atâta nevoie, nu ce făceam eu.  Am trăit cu dorința de a avea control absolut asupra a tot ce era în jurul meu, inclusiv sau în special, asupra oamenilor pe care îi iubeam. Am judecat, am interpretat, mereu negativ și amenințător, am încercat să intervin și să controlez orice tentativă a oamenilor iubiți de a se manifesta liber, de a-și lua spațiu pentru ei, fără mine, singuri sau cu alți oameni. Iubirea, nu doar cea romantică, dar în special aceea, însemna pentru mine simbioză, contopire totală, prezență permanentă, sursa mea de energie și siguranță. Orice plecare, mi se părea că poate fi definitivă, orice ceartă, un dezastru colosal, definitiv. Îmi era greu să îmi admit greșelile, să îmi cer scuze, de teamă ca nu cumva omul de lângă mine să vadă că nu sunt ok și să plece. Așa că explicam, raționalizam, negociam situații și sentimente, doar doar va trece repede criza și mă voi simți iar în siguranță. Am fost incapabilă să respect nevoia de spațiu a omului supărat, dreptul lui la supărare și m-am grăbit mereu să rezolv totul pe loc, atunci, de parcă nu ar mai fi existat nicio altă zi, niciun alt moment. Orice nu mergea așa cum credeam eu că trebuie să meargă, parcă îmi amenința însăși supraviețuirea și mă ducea, cu viteza luminii, cu ani în urmă, în pielea copilului care se uita disperat pe vizor, dorindu-și să vină părinții odată și adormea sleit de puteri, pe dulăpiorul de pantofi. Evident, pentru că nu se putea altfel, am atras în viața mea oameni care, la rândul lor au vrut să mă aibă mereu lângă ei, chiar și atunci când ei înșiși ar fi avut nevoie de timp singuri, care se simțeau amenințați de orice îmi stârnea vreun interes, oameni pe care i-am tratat rău și de prezența cărora nu m-am putut bucura pentru că vedeam în ei ce nu acceptam la mine.

Frica mea exacerbată de abandon s-a manifestat și printr-o nevoie foarte mare de a fi de folos apropiaților, de a-mi arăta utilitatea și, deci, valoarea, pentru că nimeni nu renunță la ceva de valoare, nu? O dorință sinceră, reală, de a ajuta oamenii chiar am și am avut mereu, are legătură cu compasiunea despre care scriam mai sus, dorință pe baza căreia mi-am găsit vocația, mi-am formulat misiunea în viață și mi-am ales drumul profesional. Însă ajutorul oferit din această frică a fost cu totul diferit de ajutorul oferit din starea de echilibru și din pura trăire a misiunii, fără a căuta un câștig. Din frica de a nu fi considerată o prietenă, o fiică, o iubită ratată, am oferit ajutor cu forța, fără să îmi fie solicitat, mi-am spus părerile fără să mi se ceară, m-am purtat cu condescendență și m-am supărat maxim când inițiativele mele nu au fost acceptate ca atare, simțindu-mă respinsă și suferind enorm. Da, în unele cazuri, când a fost acceptat, ajutorul meu chiar a fost de folos, dar în altele nu, ci mai degrabă a răpit omului ajutat ocazia de a face alegeri pe cont propriu, de a învăța din ele,  i-a alterat libertatea de a merge pe propriul drum. Iar mie nu mi-a folosit la nimic, nu m-am simțit mai bine în pielea mea, decât rareori și pe termen scurt. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, sub influența monstrului meu, ofeream sfaturi pe care eu însămi știam că nu le puteam urma, deși le consideram demne de urmat, ceea ce mi-a adâncit, de fiecare dată, sentimentul că sunt o impostoare, lucru devastator pentru stima mea de sine.

Eu și monstrul meu am trăit, mulți ani deconectați total de prezent. Mi-am dus viața într-un perpetuu viitor, sumbru și întunecos, în care urma să eșuez pe toate planurile și să rămân singură, pentru că toți oamenii iubiți din jurul meu vor fi văzut ce rănită și găunoasă sunt și vor fi luat-o la sănătoasa. Sau vor fi murit, eu rămânând singura supraviețuitoare, incapabilă să îmi creez alte relații. Probabil, pe fondul temerii mele vechi de a o pierde pe mama bolii, am avut și încă mai am episoade de anxietate puternică dacă un om important pentru mine pleacă cu mașina, de exemplu și nu dă semn că a ajuns cu bine sau nu răspunde la telefon o perioadă mai lungă. Mă duc cu gândul la cele mai oribile scenarii; în trecut chiar căutam știri despre potențiale accidente mortale în care persoana ar fi putut fi implicată. Acum am învățat să respir, să am răbdare, să îmi potolesc adrenalina.

Terapia, coaching-ul, formările pe care le-am făcut, cărțile pe care le-am citit, lucrul cu mine și cu alți oameni, m-au ajutat să iau contact cu monstrul, să am curaj să mă uit la el, să îi admit prezența, să îl cunosc, să aflu de unde vine. Treptat, am început să repar relații vechi, să renunț la unele care nu îmi mai erau de folos, să îmi formez relații noi, sănătoase. Am început să vorbesc despre mine, despre ce simt cu adevărat, lucru care, în trecut era de neconceput. Am învățat să accept acceptarea (poate sună ciudat, dar nu am știut să fac asta, deși mereu mi-am dorit să fiu acceptată), să primesc susținere caldă și dezinteresată fără să mă gândesc mai departe, la ce înseamnă asta despre mine, ce va fi în viitor și alte lucruri de genul acesta.Am început să mă accept, să înțeleg în primul rând eu, pentru mine, care îmi sunt limitele, ce e important pentru mine și ce nu, ce pot și vreau să fac, ce nu și de ce, ce nu pot încă, deși îmi doresc. A început să își facă loc în mintea mea convingerea că orice om merită iubire și că nu trebuie să fiu perfectă (indiferent ale cui ar fi standardele, inclusiv ale mele), pentru a merita iubire, ci e suficient să fiu sinceră, autentică, corectă cu mine și cu cei din jur, să mă arăt așa cum sunt.

E un drum lung de la primul meu contact conștient cu monstrul și până în punctul în care sunt acum. Am făcut mulți pași pentru care sunt recunoscătoare, chiar dacă mi-a fost greu. Lucrurile îmi sunt mult mai clare, văd mult mai bine mecanismele și tiparele din care acționez imediat cum îmi pierd concentrarea pe prezent, îmi înțeleg aproape mereu reacțiile, sentimentele, comportamentele care îmi vin din frică și am început să îmi pot opri o mare parte din reacții și acțuni înainte de a ajunge să le regret.

Încă nu sunt cu totul bine. Mă simt bună în ceea ce privește munca mea, misiunea mea, cred că tot ce am trăit mă face un coach mai bun, un leader mai conștient, ceea ce e un mare progres, dar în afara muncii, în unele contexte redevin copilul înfricoșat, lăsat singur pe întuneric. Încă am multe regrete, pentru ce am pierdut, neștiind să fac mai bine, să fiu mai bună, mai conștientă, mai deschisă, mai… mai…. mai…. Încă tresar când sună cineva la ușă, dacă știu clar că nu aștept pe nimeni și, încă, primul meu instinct e să mă ascund și să nu merg să văd cine e; apoi revin la realitate, realizez că nu mai sunt copil dar, în unele situații, în funcție de starea mea, încă am o strângere de inimă când mă uit pe vizor. Încă mă doare sufletul când spun NU, iar omul din fața mea se supără; încă îmi vine să spun DA. Câteodată o mai fac. Încă nu mă simt în siguranță, în toate contextele și în toate relațiile apropiate, încă mi-e frică de ideea de a pierde anumiți oameni, anumite lucruri, deși am pierdut deja mult și am supraviețuit, ba chiar am și evoluat. Încă am tendința să intevin când oamenii pe care îi iubesc suferă, pentru a-i salva. Încă mă doare fiecare copil lovit, neglijat, rănit emoțional pe care îl văd sau de care aud și mă identific cu el mai mult decât e sănătos pentru mine. Încă nu știu să repar relațiile încă prezente în viața mea, pe care frica mi le-a stricat. Dar sunt foarte hotărâtă să încerc.

În ciuda relației mele profund îmbunătățite cu părinții mei, care chiar sunt niște oameni extrem de buni și de calzi și care, în ultimii ani au învățat să îmi și arate căldura și bunătatea lor, lucru pentru care le sunt recunoscătoare, știu clar că ei nu mai au cum să vindece copilul din mine. Această sarcină îmi revine mie, oricât de dificilă ar fi. Am avut momente în care m-am înfuriat pentru că mi s-a părut incorect să mă chinui eu acum pentru neputințele lor și ale altora care au lăsat urme în mine. Am realizat, însă, că furia nu mă ajută, ci mă afundă în neputință și mă ține departe de soluție. I-am iertat, nu le mai reproșez nimic. Încă nu știu mereu să mă port cu ei, dar de iertat i-am iertat.

Nu știu cum e să fiu părinte, în special părintele copilului rănit din mine. Uneori, mă apucă panica și disperarea, când copilul din mine plânge sau e mort de frică, iar eu, adultul, îngheț neștiind de unde să mă adun ca să îl alin.  Alteori mă cuprinde furia, când copilul preia frâiele, iar eu reacționez ca  la 6 ani, nu ca la 36. Alteori îl mângâi, îi sunt alături și am convingerea sinceră că suntem pe drumul cel bun. Cam cum se simte orice părinte, bănuiesc. Trec prin toate stările, dar rămân acolo, hotărâtă să învăț și asta, pentru că știu că e singura cale de a îmblânzi monstrul și de a-l face să înțeleagă că misiunea lui s-a sfârșit. Începe să își facă loc în sufletul meu, tot mai clar, o idee pe care cred că o scriu pentru prima oară: atâta timp cât mă am, cu adevărat, pe mine, nu voi fi niciodată singură.

Meditație, yoga și collateral beauty

Wonders-of-MeditationSunt un om care trăiește sentimentele foarte intens, atât pe cele pozitive, cât și, mai ales, pe cele negative. Sau, mai bine zis, așa eram, pentru că, de ceva vreme, lucrurile au început să se schimbe, dar ajungem și acolo imediat. Durerile mele, neputințele, furiile obișnuiau să acapareze întreaga mea existență și toate aspectele ei; dacă ceva mergea rău la serviciu, se simțea asta și în relațiile mele cu apropiații și în relația mea de cuplu. Dacă ceva mergea rău în cuplu, nu mai eram în stare de mare lucru în niciun alt domeniu. Tristețile mele, atunci când apăreau, erau mereu copleșitoare, acaparatoare și mă făceau să funcționez la maximum un sfert din capacitățile mele, indiferent ce întreprindeam; nu mai aveam poftă de mâncare, corpul meu intrând într-un soi de hibernare, simțurile îmi erau amorțite, mintea încețoșată, de parcă eram pururi obosită sau mahmură, era necesar să fac mari eforturi să mă concentrez la orice altceva decât cauza nefericirii mele și reușeam doar pe termen scurt, iar sufletul parcă era o rană deschisă, extrem de dureroasă. Tendința mea de introvertă era să mă retrag, departe de lume și să stau până îmi trece, apoi să reapar. De-a lungul timpului, uitându-mă la și în mine, mergând la terapie, citind pe tema asta, am reușit să scad considerabil numărul perioadelor atât de încărcate emotional, reducând drastic mulțimea de cauze care mă aduceau în aceste stări și, de asemenea, le-am scăzut foarte mult durata. Viața mea s-a îmbunătățit semnificativ, însă ceva tot rămânea: nu reușeam să le scad intensitatea și nici să scap de faptul că o trăire sau emoție negativă, chiar și de scurtă durată, îmi acapara toate aspectele vieții.

Am început să meditez și să fac yoga acum câțiva ani, însă nu m-am putut ține de aceste practici mai mult de două-trei săptămâni. După această perioadă, făceam pauze lungi, apoi iar reluam câteva săptămâni și tot așa. În ceea ce privește yoga, desi cu greu aveam răbdare pentru exerciții, îmi plăcea mult senzația de după, dar în cele mai multe zile, nu reușeam să mă apuc (nu am fost niciodată o fire prea sportiva, știu, rational, că sănătatea e mișcare, dar nu prea mi-a plăcut ideea asta). În meditație, de cele mai multe ori, fie simțeam frustrare pentru că nu reușeam să îmi opresc gândurile, fie adormeam pentru că alegeam să meditez când eram prea obosită. Mi se părea că nu fac ce trebuie, că nu sunt destul de spirituală și de pregătită pentru asta și nu îmi mai venea să încerc. La finalul anului trecut, am citit o carte care a avut un impact asupra mea, într-un mod subtil (adică fără revelații majore), dar profund:  ”Into the Magic Shop: A Neurosurgeon’s Quest to Discover the Mysteries of the Brain and the Secrets of the Heart” a neurochirurgului James Doty, în care explică felul în care a învățat să mediteze în copilărie, modul magic în care acest lucru l-a ajutat în viața lui, precum și ce se întâmplă în creier atunci când medităm. Cred că am citit cartea exact în momentul vieții mele în care am fost pregătită pentru mesajul ei, pentru că nici nu am apucat să o termin, că m-am și apucat de meditat și am meditat zilnic, de atunci, fără niciun pic de efort, chin sau frustrare. Sunt deja câteva luni de când meditez zilnic și fac yoga, în medie, de 3-4 ori pe săptămână, iar beneficiile pe care le văd deja sunt atât de clare și de uimitoare pentru mine, încât mi se pare că am descoperit Sfântul Graal al echilibrului interior și nu pot să nu îi împărtășesc beneficiile. Da, știu, m-am trezit și eu la niște mii de ani după ce orientalii au început să practice meditație, yoga, într-un cuvânt mindfulness, dar decât să nu mă fi trezit deloc, e bine și așa, zic.

S-au scris multe despre beneficiile meditației. O parte dintre beneficii, cu studii aferente legate de felul în care s-au schimbat viețile oamenilor care meditează recurent, inclusiv felul în care se schimbă structura creierului, se găsesc aici. Prin acest articol, eu îmi propun să împărtășesc experiența mea personală, dincolo de studii, ceea ce am observat eu că  s-a schimbat în mine în urma faptului că am început să practic recurent meditație și yoga, precum și instrumentele care mă ajută (pentru că, deocamdată, am nevoie de ajutor) să mă țin de acest drum foarte mișto pe care am pornit. Poate informațiile vor fi de folos și altora.

În primul rând, întâi în meditație, stând liniștită, apoi în timpul mișcărilor de yoga, am învățat să respir și am fost surprinsă să realizez cât de puțin și superficial respiram până de curând. Poate părea ciudată ideea de a învăța să respiri, că doar respirația e ceva instinctiv, nu ai cum să nu respiri, corect? Ei bine, am descoperit că una e să respir ca să supraviețuiesc, fără niciun fel de implicare conștientă și alta e să respir pentru a-mi hrăni fiecare celulă a corpului cu oxigen și cu energie. Am ajuns în punctul în care îmi pot urmări respirația de când aerul îmi intră pe nări, îmi trece prin plămâni și prin fiecare parte a corpului, până în creștetul capului și în vârful degetelor de la picioare, până îmi iese înapoi pe nări, cu tot cu tensiunea din corpul meu. Respirând conștient și fiind atentă la fiecare senzație din corpul meu, am ajuns să îmi pot relaxa, cu ușurință, fiecare parte a corpului. Iar corpul formează un întreg cu mintea și sufletul, motiv pentru care relaxarea și energia se transmit și în starea de spirit aproape instantaneu. De asemenea, am învățat să fac mișcările de yoga în ritmul respirației, lucru care le face mult mai ușroare, mai plăcute și mai naturale decât le percepeam înainte, când nu numai că nu le coordonam cu respirația, dar chiar mai „uitam” să respir și mă trezeam încordată, tremurând din toate încheieturile în niște poziții care mă chinuiau.

Principalul avantaj al concentrării pe respirație și pe senzațiile din corp, atât în meditație, cât și în yoga, este că nu mai este loc pentru altceva. Adică tot dialogul interior, șirul de gânduri produse încontinuu de minte, ruminatul, analizatul ajung să nu se mai producă. Nu iese din prima, la început, gândurile sunt obișnuite să apară, iar atenția zboară la ele; când mi-e lumea mai dragă și mă găsesc în poziția triunghiului, copacului, cobrei etc. sau încerc să îmi relaxez mușchii și să mă concentrez pe respirație, de exemplu, îmi apare în minte câte un om de la serviciu pe care l-am văzut mai supărat și încep să mă întreb de la ce o fi, că nu am apucat să verific dacă are nevoie de ceva, gândul că nu mai știu dacă am încuiat ușa, ideea că ar trebui să o sun pe mama mai des sau că (panică!) am uitat să cumpăr și azi mâncare pentru pisică și mai are foarte puțină, deci mâine e obligatoriu să îmi amintesc, altfel, crapă animalul de foame și îl voi avea pe conștiință și tot așa. Însă am văzut că, de fiecare dată când îmi întorc atenția înapoi la respirație și corp, ea rămâne mai mult timp acolo decât înainte, zboară tot mai rar la altceva, până când reușesc să am sesiuni întregi în care să fiu total concentrată pe ce fac, să rămân în prezent. Partea și mai bună este că această abilitate de a-mi concentra atenția pe respirație este transferabilă și în alte activități; mă pot concentra mai ușor și pe perioade mai lungi de timp, inclusiv la acțiuni care nu îmi plac neapărat. Starea de prezență și atenția concentrată conștient îmi aduc în cap o binemeritată liniște. Pentru mine, este incredibil câte efecte benefice poate avea această liniște!

Cel mai important lucru care am observat că s-a schimbat la mine, foarte rapid după ce am început să meditez zilnic, să respir și să îmi concentrez atenția acolo unde aleg conștient, este legat de ce am scris la început: sentimentele și emoțiile neplăcute, chiar și când sunt intense, nu îmi mai acaparează toate aspectele vieții, ci rămân în contextul în care au apărut. Am descoperit că pot fi supărată pe ceva și bucuroasă pentru altceva, că, deși sunt tristă în urma unei discuții tensionate, de exemplu, pot să mă concentrez la altă activitate, fără să mai reiau, de zeci de ori, în mintea mea, respectiva discuție; corpul meu nu mai intră în hibernare, pot mânca și mă pot bucura de gustul mâncării, pot dormi mai bine și, chiar dacă mă mai trezesc noaptea cu gânduri intense și anxietate, respir adânc, mă concentrez pe respirație și îmi liniștesc mintea mult mai ușor și rapid, pot să râd din tot sufletul, chiar dacă, cu jumătate de oră înainte am plâns din toate încheieturile.

Un alt aspect care s-a schimbat foarte mult este felul în care mă văd, capacitatea de a-mi observa acțiunile, sentimentele, butoanele sensibile pe care le am și care îmi mai sunt apăsate în diverse contexte, gândurile care îmi trec prin minte și efectul pe care îl au asupra felului în care mă simt și mă comport. Meditația mi-a adus o claritate asupra sinelui pe care nu am mai avut-o până acum; este ca și cum, în timp ce trăiesc ca și până acum, mă pot și privi din afară, cu ochi calmi și neafectați de orice tumult din interiorul meu. Așa am reușit să îmi înțeleg conflictele interioare pe care încă le mai am, să observ lupta dintre tiparele vechi pe care vreau să le las în urmă, dar care încă mai apar și noul sine pe care mi-l descopăr de ceva vreme și să o las să decurgă natural, știindu-i, cumva, deznodământul; am intrat în contact cu colțuri întunecate ale sufletului meu în care nu am ajuns nici în terapie și nu numai că nu m-a cuprins disperarea, cum s-ar fi întâmplat acum ceva vreme, ci am devenit curioasă să le văd, să le accept și să le înțeleg. Observ cum această claritate contribuie vizibil la creșterea stimei mele de sine și încrederii în propriile forțe, creștere idependentă de orice context exterior. Îmi ofer tot mai multă înțelegere și acceptare, lucruri care nu mă determină să devin pasivă și autosuficientă, ci care, dimpotrivă, mă ajută să mă îndrept către ce îmi doresc tot mai hotărât și cu tot mai puține bruiaje date de frici, nesiguranțe, alți oameni, realități care se schimbă fără controlul meu etc.

Și, pentru că tot am menționat controlul, și aici s-a schimbat ceva: nevoia mea de a controla lucrurile în jurul meu, de a ști tot, de a fi mereu vigilentă și de a avea scenarii pentru orice posibilitate s-a diminuat considerabil. Și nu am devenit mai ruptă de realitate și mai nepregătită pentru a-i face față, cum îmi era teamă că s-ar putea întâmpla, ci, dimpotrivă, am descoperit că am devenit, în mod natural și fără efort mult mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu, că atât intuiția mea, cât și rațiunea mă ajută mult mai rapid și mai eficient să găsesc soluții atunci când este necesar. Nevoia de control îmi instala un soi de tunnel vision, iar odată diminuată, observ mai multe drumuri câtre o destinație, mai multe moduri de a face un lucru sau de a atinge un scop și sunt mult mai liberă să merg în direcția care mi se potrivește cel mai bine. Tot diminuarea nevoii de control mă ajută și să mă conectez mai natural și mai autentic cu alți oameni și să le fiu aproape când, cum și dacă au nevoie, fără să fiu atașată de vreun rezultat de pe agenda mea.

Am văzut de curând Collateral Beauty, un film care mi-a plăcut enorm, care m-a atins și  mi-a conturat și mai clar în minte efectele pe care mindfulness-ul le are asupra mea și câștigul enorm pe care mi-l aduce: capacitatea de a vedea frumosul și binele, din și dincolo de orice situație dificilă prin care trec, de a înțelege că toate experiențele au sensul lor și mă fac cine sunt, că lucrurile care trebuie să se întâmple se descurcă ele să se întâmple exact cum e necesar și când le vine momentul, că răspunsurile la cele mai grele întrebări vin, de multe ori, din alte locuri decât rațiunea, așa cum am fost învățată să cred. Asta nu înseamnă a gândi pozitiv forțat și a îngropa ce nu îmi place sau ce mă doare, ci înțelegerea unor lucruri precum faptul că în niciun context nu există doar rău, că răul, oricât de mare ar fi, nu e permanent și că felul în care aleg să mă raportez la ce trăiesc ține numai și numai de mine.

Am tot scris despre cum mă ajută meditația în ceea ce privește situațiile dificile și încărcate de emoții grele. Însă resimt efectele și în momentele de bucurie, de fericire, de acalmie. Aici, cel mai important este faptul că, spre deosebire de trecut, învăț să mă bucur de aceste perioade fără a mă atașa de ele cu intenția de a le permanentiza. Toate momentele, și cele rele și cele bune, vin și trec, alternează, iar o mare sursă a nefericirii mele era efemeritatea momentelor fericite. Capacitatea de a mă concentra pe prezent pe care mi-o dezvolt zilnic prin meditație, mă ajută să mă bucur fără să mă mai gândesc ce voi face după ce nu voi mai avea motivul respectiv de bucurie și fără să caut soluții pentru a evita pierderea bucuriei, lucruri pe care când le făceam, îmi umbreau chiar acea bucurie.

Dincolo de aceste efecte interioare, meditația și yoga îmi aduc și alte beneficii. Din punct de vedere fizic, de ani de zile am probleme cu coloana (scolioză și discopatie), iar yoga mi-a ameliorat semnificativ durerile, deși, inițial, părea să le accentueze, probabl din cauza faptului că nu eram obișnuită cu mișcările și că, până am învățat să respir și să le fac ușor, natural și în ritmul meu, mă chinuiam să le fac din prima ca la carte, deși corpul meu nu era pregătit. De asemenea, mi s-au tonifiat mușchii, mi-am îmbunățit postura, atât când stau la birou, cât și când merg, ligamentele și încheieturile mi-au devenit mai elastice, mi-am îmbunătățit echilibrul, mi-a crescut forța în mâini.

Din punct de vedere al relației cu ceilalți, dincolo de ce am scris deja la modul general despre capacitatea de conectare mai autentică și fără un scop anume, tot datorită meditației m-am reconectat cu o prietenă foarte dragă, care se află și departe, la capătul lumii, cu care, în urmă cu mai bine de un an încheiasem relația într-un mod tensionat și cu care nu am mai vorbit de atunci. Fără niciun motiv rațional și fără să mă fi gândit la ea de ceva vreme, mi-a apărut pur și simplu într-una dintre meditațiile pe care le-am făcut pe tema iertării (de sine și a celorlalți), iar eu am decis să nu dau la o parte imaginea sau să o raționalizez, cum aș fi făcut în trecut; așa că, după ce am terminat meditația, i-am scris, fără a avea vreo așteptare, fără a-i cere ceva, doar ca să îi spun că m-am gândit la ea, că sper că îi e bine. După câteva zile mi-a scris, apoi ne-am văzut pe Skype și am descoperit nu doar că ne-am reconectat exact când aveam amândouă nevoie una de cealaltă, dar și că amândouă ne aflam în cu totul alte etape ale vieților noastre decât atunci când am încetat să ne vorbim; am (re)descoperit un om cald, empatic, tolerant pe care l-am primt înapoi în viața mea cu mare bucurie. Îmi este foarte clar că doar pe cale rațională nu aș fi ajuns aici, pentru că am fost absolut convinsă că drumurile noastre s-au despărțit cu motive întemeiate și că reconcilierea nu poate fi atât de simplă. Surpriză!

Ce am mai sesizat este că intențiile pe care mi le stabilesc în meditație devin mult mai ușor realitate, decât obiectivele pe care mi le stabilesc rațional, cu pixul în mână sau cu Excel-ul în față. Și aici nu mă refer doar la intenții abstracte, de exemplu, să fiu mai fericită, ci la unele cât se poate de concrete, cum ar fi să am o anumită sumă de bani până la data X, să găsesc loc de parcare acolo unde am nevoie, să găsesc exact persoana pe care o caut pentru un anumit rol pe care recrutez, să am X clienți la coaching etc.

Pentru că poate fi greu să știi de unde să o iei dacă ești nou în ale mindfulness-ului, împărtășesc aici câteva instrumente care m-au ajutat pe mine, pe lângă cartea despre care am scris mai sus:

  • aplicația Insight Timer, disponibilă atât pe Android, cât și pe IOS – mie îmi place foarte mult din mai multe motive: în primul rând, conține meditații ghidate pe foarte multe teme, lucru care ajută, mai ales la început, când nu prea știi cum să începi singur; permite și pornirea unui cronometru pentru meditație neasistată, pentru cei care doresc asta și pune pe mut toate celelalte alerte de pe telefon, pentru a nu permite întreruperi; toate sesiunile sunt stocate pentru ca utilizatorul să își poată monitoriza progresul (se pot înregistra aici și sesiunile de yoga, walking meditation, thai chi etc., dacă vrei să le ai pe toate în același loc, cum vreau eu, de exemplu) și să vadă grafice legate de activitatea sa; aplicația oferă și niște steluțe, de diferite culori, pentru atingerea anumitor praguri (număr de zile de meditație consecutive, număr de praguri atinse etc.), lucru care poate contribui, mai ales la început, până meditația devine deprindere, la păstrarea motivației de a reveni zilnic; în al doilea rând, în aplicație te poți împrieteni cu alți oameni, cunoscuți sau nu, pentru a vedea pe ce teme meditează și ei, de exemplu.; există și grupuri pe care se discută diverse teme de interes comun (de exemplu, eu am intrat într-un grup numit 365 Days Together, în care sunt mii de oameni din toată lumea care și-au propus să mediteze, în fiecare zi, timp de un an, oameni care se încurajează extrem de frumos între ei atunci când mai sar peste o zi, când le zboară gândurile, când se descurajează); în al treilea rând, un lucru care îmi place foarte mult este că pot vedea câți oameni din toată lumea, utilizatori ai aplicației, meditează fix în momentul în care sunt eu în aplicație și, apoi, după ce termin eu meditația, văd câți oameni au meditat în același timp cu mine și pot selecta din rândul lor, persoane cărorla le pot trimite, un mesaj, ”Thanks for meditating with me”; am fost extrem de plăcut surprinsă să primesc și eu astfel de mesaje, am simțit că nu sunt sigură, chiar dacă oamenii aceia sunt necunoscuți pentru mine;
  • pentru meditații ghidate, canalul de YouTube al lui Jason Stephenson este extrem de util pentru mine; în primul rând, omul are o voce extrem de caldă și liniștitoare, foarte potrivită pentru a ghida în meditație; în plus, are meditații ghidate și exerciții de vizualizare pe foarte multe teme, de exemplu: formularea de intenții, relaxare pentru somn liniștit, iertare, iubire de sine, eliberare de anxietate și stres;
  • pentru yoga, există acum multe locuri unde se poate merge și practica împreună cu un antrenor; eu nu sunt fan al mersului la sală, plus că nu îmi place să depind de un program fix al cuiva, ci să fac în ritmul meu (dimineața, seara, în week-end, atunci când simt), așa că am decis să fac acasă; pentru asta, am găsit și îmi place foarte mult canalul de YouTube Yoga with Adriene; Adriene Mishler este o tipă foarte carismatică și zen, care mie îmi transmite energie pozitivă; are multe filmulețe, atât pentru începători, cât și pentru avansați, are și serii de câte 30 de zile de yoga, cu câte o practică pentru fiecare zi, are și clipuri cu yoga pentru diverse părți ale corpului, pentru slăbit etc. – în principiu oricine poate găsi ceva ce poate folosi aici; ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că motto-ul ei este ”find what feels good” și emană foarte multă toleranță și acceptare (de sine) la care îi invită și pe cei care o urmăresc; invită mereu la răbdare și acceptarea propriului ritm, la găsirea mișcărilor care se potrivesc cel mai bine fiecăruia, explică faptul că nu e important ca figurile să iasă perfect, ci să îți asculți corpul care îți spune exact ce, cum și cât poate și i se potrivește, pe principiul ”honor where you are at today” (onorează locul/situația în care ești acum).

Atât în aplicație, cât și pe canalele de YouTube, există comunități de oameni interesați de mindfulness și ce este absolut minunat este faptul că acești oameni nu sunt în competiție, nu simt nevoia să arate cum sunt ei mai șmecheri decât alții pentru că meditează mai mult, mai des, că le ies mai bine posturi de yoga dificile etc. Dimpotrivă, sunt foart încurajatori, deschiși și colaborativi și este o senzație foarte liniștitoare să vezi că, dacă cumva când decizi să te apuci să meditezi și să faci yoga devii un soi de ciudățenie excentrică în rândul cunoștințelor tale, există totuși mulți oameni la fel ca tine și că ciudățenia e un cuvânt și atât. Treptat, beneficiile devin vizibile și intrumentele de genul celor de mai sus nu mai sunt neapărat necesare. Deja pot medita și fără ghidaj, fie doar cu muzică ambientală, fie în liniște totală.

Câteodată, mă uit în mine și văd că, acolo unde era fie dramă, fie fericire maximă este acum liniște. Mă uit și văd cum vechiul meu EU mă duce către tipare vechi de gândire și acțiune și cum, chiar dacă temporar câștigă, liniștea aceea este mereu și ea acolo și revin ușor înapoi la echilibru. Mintea mea se întreabă, din când în când, dacă e normal să fie așa liniște, să nu mă mai supere atâtea lucruri, să trec atât de repede peste evenimente neplăcute, să nu mai simt golul pierderii după o mare fericire; se întreabă dacă nu cumva liniștea e amorțirea simțurilor, iar drama este dovada că sunt vie. Îmi trece prin cap și gândul că, a vedea frumusețea și binele în ciuda răului sau chiar din el poate însemna o fugă de realitate, nu o dovadă de echilibru. Apoi îmi amintesc că ăsta e rolul minții: să analizeze, să facă scenarii, să intre în detalii, să se aștepte la catastrofe ca să fie pregătită pentru orice. Dar intuiția răspunde că totul e exact așa cum e menit să fie. Și aleg să o cred.

Disclaimer: prin acest articol, nu îmi doresc să transmit faptul că, în câteva luni de meditație și yoga orice problemă emoțională și fizică va dispărea sau că am ajuns eu să fiu perfectă și acum îi învăț și pe alții cum să facă. Efectele despre care am scris și pe care le simt foarte clar la mine în urma acestor luni de practică, nu li se datorează doar lor; procesul meu de autocunoaștere și evoluție a început cu ani în urmă și a cuprins și mai cuprinde și alte lucruri precum terapia, coaching-ul, cititul de cărți pe temele la care mai am de lucru la mine, o alimentație cât mai potrivită cu corpul și cu principiile mele, implicarea mea în activități care corespund valorilor și misiunii mele. Beneficiile mindfulness-ului se așează peste o bază pe care deja am început să o clădesc, iar drumul evoluției personale, vindecării și vieții cu sens este unul care nu se termină niciodată și pentru parcurgerea căruia nu există rețete predefinite ale succesului. Așa că, find what feels good!

Gânduri de final de decembrie

falling

Se încheie unul dintre cei mai provocatori, dificili, dar și interesanți ani din viața mea. Dacă nu chiar cel mai dintre toți.  Aș vrea să spun că a fost și unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea, dacă nu chiar cel mai, dar nu pot încă. Simt că nu am procesat și integrat cu totul tot ce am trăit anul acesta. Mai am ceva gânduri de așezat, ceva tipare de schimbat, ceva certitudini de demontat. Câteodată, adevărata frumusețe nu e vizibilă cu ochiul liber, din avion, ci iese la iveală după ce trece furtuna care a remodelat peisajul și totul se așează, natural, la locul lui. Știu că frumusețea e acolo; se va arăta ea, cu totul când îi va fi vremea.

Știu că timpul e o convenție, că un sfârșit de an și un început de alt an nu sunt decât niște zile, ca toate celelalte. Nu sunt omul sărbătorilor, sărbătoririlor, petrecerilor, rezoluțiilor făcute la miez de noapte, pe 1 ianuarie; cred în marcarea modestă și liniștită a momentelor care contează, indiferent de data din calendar și cam atât. Nu sunt nici omul planurilor, bilanțurilor și check list-urilor, cred mai degrabă în stabilirea unor intenții clare și în a lăsa drumul către împlinirea lor să șerpuiască, fără să îi știu eu fiecare cotitură.  Cred că totul se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple și că, în fiecare moment, facem tot ce putem; apoi învățăm și facem mai bine data viitoare. Iar dacă nu învățăm, vom primi aceeași lecție, din nou și din nou, aceeași oportunitate de a învăța ce avem de învățat până, în sfârșit, o facem.

Dar simt că i-aș face lui 2016, așa convenție cum e el, o mare nedreptate dacă nu aș marca în niciun fel câteva dintre lucrurile pe care mi le-a adus în prim plan, pentru că prea au fost transformatoare. Așa că o fac, un pic, aici, azi, când nu e nici 31 decembrie, nici 1 ianuarie, ci o dimineață liniștită de iarnă, în care simt să o fac.

Așa că astăzi sunt recunoscătoare și mulțumesc:

Pentru toți oamenii care m-au invitat sau m-au primit în viețile lor, care mi-au împărtășit poveștilor lor, care au călătorit sau mai călătoresc încă spre ei înșiși, spre cea mai autentică versiune a lor, cu mine lângă ei. Alături de ei, m-am transformat și eu și m-am apropiat, mai mult decât oricând, de cea mai autentică versiune a mea. Sunt onorată! Mulțumesc!

Pentru că mi-am ascultat sufletul și am început să scriu; n-am făcut-o cât de des aș fi vrut și cu fiecare ocazie cu care aș fi avut ceva de scris; mai am de lucru aici; însă am depășit o mare barieră, care m-a oprit ani buni, iar asta, pentru mine, e ceva.

Pentru toate gândurile bune pe care le-am primit în legătură cu ce am scris, așa puțin cum a fost; pentru fiecare om, cunoscut sau necunoscut, care mi-a parcurs părțile din minte și din suflet așternute pe paginile virtuale și care și-a luat timp să îmi spună ceva, orice; așa am înțeles că există mai multe moduri în care poți ajunge la oameni și îi poți însoți în călătoriile lor și că, uneori, misiunea se trăiește și se îndeplinește de la distanță, iar totul ajunge exact unde trebuie.

Pentru că am reușit, în sfârșit, să înțeleg și să simt cum stă treaba cu iubirea; am înțeles cât de pe bune este ce am tot citit, și anume faptul că nu pot iubi pe altcineva până nu mă iubesc pe mine. Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu mă iert și nu mă accept cu toate cele, bune și rele Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu îi iert pe cei care mi-au greșit, până nu las trecutul în urmă și până nu internalizez cu adevărat ideea că nimeni nu face rău intenționat, că toți cei care mi-au greșit sunt la fel ca mine, imperfecți, dornici să fie fericiți, acceptați, înțeleși, iubiți și că, la fel ca mine, câteodată nu știu cum să facă să obțină toate astea și îi afectează pe cei din jur. Că oamenii care rănesc cel mai tare sunt cei mai răniți și au cea mai mare nevoie de iubire. Că iubirea autentică, fie ea romantică sau nu, înseamnă extinderea propriilor limite, ieșirea din zona de confort, disciplina de a vedea mereu binele din ceilalți și a crede în el cu tot sufletul, cu scopul de a contribui la binele și la creșterea spirituală proprie și a oamenilor iubiți. Că iubirea autentică nu cere nimic în schimb, nu ține scoruri, doar este, independent de orice răspuns ar primi. Că iubirea nu e mereu ușoară și că poate exista și este necesar să existe și în suferință. Că nu toți oamenii știu să primească iubire, dar că ăsta nu e un motiv să nu li se mai ofere. Că am învățat să aud, deși nu a fost ușor, în spatele unor vorbe urâte,  jignitoare, strigăte de ajutor și dorința de conexiune, acceptare, iubire.

Pentru că am înțeles, deși încă nu am acceptat în totalitate, faptul că nu pot salva alți oameni, oricât de mult i-aș iubi. Că există oameni care suferă de lipsă cronică de iubire, care au adevărate prăpăstii în suflete, pe care nimic din afara lor nu le poate umple și care nu pot fi salvați fără voia lor. Că nu am dreptul să intervin în experiențele cuiva fără să mi se ceară, că ajutorul nesolicitat poate face mai rău decât lipsa lui. Că toate suferințele au sensul lor și că, deși mi se rupe sufletul, sunt contexte în care trebuie să stau deoparte și să las oamenii de lângă mine să își dea luptele singuri. Că tot ce pot face este să fiu acolo, în eventualitatea în care e nevoie de mine. Că, în unele momente, nu este nevoie de mine deloc. Că nu e rolul meu să judec sau să decid când lupta altuia a durat destul. Încă nu reușesc mereu, sau, atunci când îmi iese totuși și mă țin la distanță, durerea celuilalt mă doare foarte tare și pe mine. Este una dintre lecțiile la care încă mai am de lucru.

Pentru că am acceptat faptul că oamenii iubiți nu îmi pot fi mereu alături așa cum am sau cred că am nevoie. Că oricât și-ar dori ei și oricât mi-aș dori eu, sunt lucruri pe care ei nu le pot înțelege, nu le pot face sau nu doresc să le facă și că, la rândul meu, am multe părți din călătoria mea prin viață pe care trebuie să le parcurg singură. Că nimeni nu mă poate salva nici pe mine. Dar că acest lucru nu înseamnă că cei din jur sunt răi și nepăsători și că nu ar mai trebui să cer niciodată ajutor. Dimpotrivă, am învățat că e bine să cer ajutor oricum și să am încredere că, deși el poate să nu vină exact așa cum l-am cerut, vine exact așa cum am nevoie de el, indiferent dacă știu eu asta atunci sau nu.

Pentru că am înțeles, deși încă mi-e greu să accept cu totul, faptul că nu pot schimba ceva fără să pierd altceva. Că pierderea e parte din viață și că nu poate fi evitată. Că atunci când mă schimb, mă pierd pe mine, cea care am fost și asta poate să mă deruteze, să mă doară, să mă facă să nu mă mai recunosc, să mă îndoiesc de mine și să îmi doresc să revin la starea inițială, chiar dacă nu îmi era bine. Că atunci când îmi schimb viziunea asupra vieții sau când decid să mă uit în locuri din mine în care nu m-am uitat cu adevărat niciodată și mă transform pot pierde (și am pierdut) oameni care mi-au fost alături peste 20 de ani. Și asta doare. Că murim și renaștem în multe feluri, că a trăi cu adevărat în prezent însemnă pierderea trecutului, că tristețea, de multe ori necesară și de neevitat, înseamnă pierderea bucuriei și a liniștii, că totul trece și vine altceva în loc, că nu le putem avea pe toate și că nu totul depinde de noi.

Pentru că mi-am dat seama că mai sunt contexte în viața mea în care acționez din frică, nu din încredere, dar că frica nu dispare doar pentru că vreau eu. Că nu ajută să o neg sau să mă chinui să o bag sub preș. Că este necesar să o cunosc, să stau față în față cu ea, să înțeleg ce vrea, să accept că e parte din mine și abia apoi să găsesc metode de a merge mai departe fără a o lăsa să mă saboteze. Și aici mai am de lucru.

Pentru că știu acum că unul dintre cei mai mari dușmani ai flexibilității și creșterii sunt certitudinile. Că am înțeles că lucrurile pe care le știm a fi într-un anumit fel și de adevărul absolut al cărora ținem cu dinții, ne pot face să vedem realitatea prin gaura cheii și că, uitându-ne așa, pierdem cea mai mare parte din peisaj. Că certitudinile duc la intoleranță, la dispute, de multe ori inutile, la aroganță și adoptarea unei poziții de superioritate a celui care le deține față de cel care are alt punct de vedere, la ruperea conexiunii. Că ele, deși ne pot da iluzia siguranței și pot părea a ține de identitatea noastră, ne țin pe loc, într-o realitate confortabilă, dar îngustă și, de multe ori, distorsionată. Că eliberarea de ele poate fi înălțătoare și că a fi flexibil, deschis, gata de a fi surprins de necunoscut și de a crește este în sine o componentă a identității proprii.

Pentru că am acceptat cu adevărat că nu pot să fac ce ar fi mai bine pentru mine mereu, deși mi-ar plăcea.  Că am înțeles că există momente când ceea ce fac, deși poate nu este suficient și poate nu mă ajută pe termen lung, chiar este tot ce pot să fac atunci și că este necesar să fiu blândă cu mine, să îmi respect ritmul, să am încredere în resursele mele și în faptul că nu va fi mereu așa, că mă voi ridica, așa cum am făcut de fiecare dată. Că și din neputință învăț multe despre mine și că asta, cândva, îmi va folosi. Că e necesar să mă iert și pentru asta.

Despre iubire – dincolo de endorfine

soulmateCând ne îndrăgostim, persoana iubită ne pare perfectă. Este întruchiparea tuturor dorințelor și viselor noastre. Vrem să petrecem cât mai mult timp în preajma sa, ne simțim speciali, universul nostru gravitează cu viteză în jurul relației noastre, putem supraviețui doar cu săruturi, atingeri, sex, dormim puțin și agitat dacă nu este cu noi, așteptăm să treacă repede orice altceva suntem nevoiți să facem și care ne ține departe de ea. Este perioada în care ne simțim atât de bine, deoarece creierul nostru înoată în endorfine, iar cortexul prefrontal, responsabil cu lucruri plictisitoare precum rațiunea sau logica se află în vacanță, undeva departe. Este perioada în care, fără să ne dăm seama, proiectăm propriile noastre gânduri, sentimente, emoții și idealuri asupra persoanei iubite, perioada în care ea nu poate greși, în care tot ce face e fantastic și reprezintă dovada minunăției care este și a iubirii imense pe care ne-o poartă. Ne place cum vorbește, cum tace, cum mănâncă, cum respiră, cum se îmbracă, totul. Ni se pare că abia atunci începem să trăim.

Când suntem îndrăgostiți, se spune că suntem orbi și pe bună dreptate. Avem impresia că persoana de care ne-am îndrăgostit e perfectă. Așa că, fie ignorăm anumite lucruri din comportamentul său care, în alt context, la alți oameni sau chiar la noi înșine nu ne-ar plăcea, fie le justificăm în sens pozitiv, de exemplu: e gelos pentru că mă iubește, țipă pentru că e pasională, deci se implică și îi pasă, bea pentru că se simte bine și în largul lui cu mine sau trist când e fără mine, înjură și face mișto de orice și oricine pentru că este foarte spiritual, dezinhibat și inteligent, cheltuie tot ce prinde pentru că se face frumoasă pentru mine, n-are nicio idee ce vrea să facă azi, mâine, peste o săptămână, o lună, un an, pentru că e rebelă și liberă, deci foarte mișto, nu el umblă după alte femei, ele umblă după el pentru că e atât de fain, evită să discute despre anumite subiecte pentru că este foarte sensibil etc. Totul e frumos, orice obstacol se poate depăși, vorba cântecului: all we need is love.

Doar că perioada boemă, plină de endorfine trece destul de rapid și creierul nostru se reîntregește, așa cum e normal să se întâmple. Odată cu revenirea funcțiilor cortexului prefrontal, ne revine capacitatea de a gândi rațional, însă ne revin și tiparele de a acționa și reacționa pe care le folosim de ani de zile, ideile noastre despre viață, convingerile și principiile după care trăim, valorile care ne reprezintă. La fel se întâmplă și partenerului. Intrăm în relații cu toată istoria noastră, cu poveștile noastre de viață, cu traumele noastre, acolo unde sunt, cu înțelegerea noastră despre ce înseamnă iubirea și cuplul, pe care am căpătat-o din copilările, din familie, inițial și pe care am completat-o apoi cu experiențe proprii și cu informații despre experiențele altora, la care am avut acces într-un fel sau altul. Avem un imens bagaj pe care îl aducem cu noi, iar persoana iubită îl are și ea pe al său.

După perioada oarbă, ne „trezim” la realitate și realizăm că avem în fața noastră un om complex, cu bune și rele. Începem să vedem luptele partenerului și continuăm să le dăm pe ale noastre. Realizăm că partenerul nu este un super om, cu puteri nelimitate, ci un om și atât, cu toată gama de sentimente, de la iubire până la furie și, câteodată ură, cu punctele lui forte, dar și cu neputințele sale, cu defectele sale. În multe relații, aici apare ruptura: partenerii se simt înșelați, deziluzionați, se uită la omul din fața lor și li se pare că nu îl recunosc, mitul este spulberat. În realitate, abia acum partenerii se văd unul pe altul, așa cum sunt. Iubirea se poate termina aici. Însă, de asemenea, tot aici, pentru acei oameni dispuși să se uite cu sinceritate la ei înșiși și la omul drag de lângă ei, pentru cei dispuși să lucreze cu ei înșiși pentru a schimba tiparele care nu le mai sunt de folos, iubirea abia începe.

Este ușor să fim fericiți într-o relație și să simțim că iubim atunci când totul e roz și frumos, când sunt evidente doar părțile bune. Doar că avem nevoie de iubire, cel mai mult și mai mult atunci când lucrurile nu sunt roz, când ne îndoim de noi înșine, când plângem, când suntem răi, furioși, triști, când ne descoperim neputincioși, când suntem vulnerabili. Adică în toate contextele în care, din păcate, am fost învățați că nu e în regulă ce simțim și cine suntem și că, dacă nu schimbăm rapid ceva, iubirea dispare, ea fiind condiționată de anumite moduri „corecte” și „bune” de a fi.

Ne arătăm cel mai mult vulnerabilitatea în relațiile cu oamenii pe care îi iubim cel mai mult. Până devenim conștienți de noi înșine și începem să lucrăm cu noi,  în cuplu retrăim legăturile cu oamenii pe care i-am iubit sau admirat cel mai mult în trecutul nostru; pe rând, partenerii noștri devin, fără voia lor, mamele noastre, tații noștri, frații, profesorii și alte figuri, importante pentru noi, care ne-au marcat existența, care s-au purtat într-un anumit fel cu noi și cu care noi ne-am simțit în anumite feluri și am învățat să ne comportăm în anumite feluri, în funcție de dinamica relației dintre noi și ei. Avem multe ancore legate de momente, trăiri și oameni importanți din viețile noastre, ancore care se declanșează extrem de rapid din te miri ce și care ne duc, cu viteza luminii, în momente din trecut în care ne regăsim cum eram atunci, cu aceleași sentimente, trăiri, reacții, interpretări pe care ni le oferim nouă înșine; regresăm, uneori, la stadiul de copii, adolescenți, doar că nu ne și dăm seama de asta, ci ni se pare că reacționăm la situații noi, din prezent. Câteodată, cele mai neînsemnate gesturi ale omului iubit apasă în noi butoane sensibile, ating răni nevindecate și declanșează sentimente și reacții nedorite, pentru care apoi îl învinovățim pe el, însă care sunt învățate și exersate pe parcursul multor ani, alături de alți oameni pe care i-am iubit și care au știut sau nu să ne arate iubirea lor și să se conecteze cu noi.

Pentru a ilustra acest mecanism, mă voi folosi de exemplul personal. Când eram copil, mama s-a îmbolnăvit. Am trăit toată copilăria și adolescența cu teama că o pot pierde oricând, că voi rămâne singură, că poate muri din cauza mea, dacă sunt rea și o supăr. În același timp, mama a fost foarte autoritară și critică cu mine, cu tata și cu fratele meu, arunca cuvinte grele și amenințări și își masca fricile și neputința încercând să ne controleze pe noi, familia ei. Tata a fost mereu tăcut și supus și i-a lăsat spațiul să se desfășoare, renunțând la ce voia el pentru a face ceea ce voia ea. Deşi i-am înțeles şi i-am iertat, aceste lucruri m-au marcat în moduri pe care le-am înțeles numai în ultimii ani, în urma multor ședințe de terapie, coaching și lucru cu mine. Am realizat că, pe baza lucrurilor învățate în copilărie, mi-am ales relațiile, mi-am construit imaginea despre cuplu și rolul meu în el și mi-am definit rolul pe care partenerul „trebuie” să îl joace. Am realizat că am trăit de când mă știu cu o teamă paroxistică de abandon, de care nu m-am vindecat complet nici până acum și pe care am dus-o cu mine oriunde am mers.

Cel mai periculos lucru (pentru mine și pentru relațiile mele cu ceilalți) pe care l-am învățat în dinamica din familia mea, pe fondul fricii de abandon, a fost că eu am și dacă nu am, ar trebui să am, control și influență directă asupra sentimentelor, alegerilor, comportamentelor, într-un cuvânt, asupra vieții celuilalt. Am învățat că eu pot provoca bucurie sau suferință, veselie sau tristețe, răbdare sau furie și că sunt responsabilă pentru binele sau lipsa binelui celuilalt, mai mult decât e el însuși. Dacă ceva îl doare, eu ar trebui să fac ceva să îi treacă; dacă e trist, ar trebui să fac ceva să îl înveselesc; dacă e confuz, ar trebui să vin eu cu clarificări și explicații; dacă are o problemă, ar trebui să am eu rezolvarea; dacă nu știe ce vrea, ar trebui să știu eu; dacă e supărat, sigur e și despre mine, într-un fel sau altul sau e chiar vina mea, deci am datoria de a mă implica. Pe lângă asta, am învățat să port o mască, să nu îmi arăt sentimentele, în special dacă  ele erau „rele”, să fiu mereu calculată, rațională, așteptându-mă ca cel de lângă mine să știe, să vadă cumva cine sunt și să fie acolo pentru mine așa cum voiam eu. Mi-am ales, inconștient, parteneri cu care puteam retrăi relațiile din familia mea, pentru familiaritatea pe care mi-o ofereau, iar eu am fost, pe rând, când mama mea, când tatăl meu, m-am comportat ca ei, trecând dintr-o extremă în alta, fiind când agresorul care îi dicta celuilalt cum să facă și cum să fie, când salvatorul care făcea tot ce putea pentru a rezolva orice problemlă a celuilalt, mică sau mare.

Târziu am realizat că și agresorul și salvatorul sunt două fețe ale aceleiași monede și au același efect: îi răpesc celuilalt experiențele, bune sau rele, pe care are nevoie să le trăiască în felul său pentru a evolua în urma lor, îi desconsideră ritmul, îl sufocă și îl micșorează. Din când în când apărea și victima din mine, care se simțea mereu neînțeleasă și sub-apreciată pentru toate eforturile depuse; m-am surprins chiar folosind aceleși cuvinte pe care le folosea mama când se victimiza.  Am sfârșit prin a-mi sabota relațiile și, până nu m-am uitat cu atenție la mine, la ceea ce aduc eu în relație, nu doar la ce văd de la celălalt, până nu am înțeles de unde îmi vin anumite idei și comportamente, cum mă afectează ele și faptul că puterea de a face ceva este numai și numai la mine, nu am reușit nici măcar să îmi dau seama cât de nociv era ce făceam. Despre rezolvare, nici nu putea fi vorba. Am tot crezut că am dat peste oamenii nepotriviți. Numai că oamenii aceștia, aveau cel puțin ceva în comun: pe mine. Eu puteam să fac ceva. Am decis să pornesc la drum. Încă mai am de călătorit.

Când ne arătăm vulnerabilitatea, indiferent sub ce formă, ne dorim să fim susținuți, înțeleși, acceptați, iertați pentru comportamentele și reacțiile nepotrivite, iubiți. De multe ori, ne grăbim cu judecăți la adresa omului de lângă noi, dacă el nu reacționează întocmai cum ne așteptăm sau cum ne-am dori. Uităm că și vice versa e valabilă și nici noi nu știm cum să reacționăm; și persoana de lângă noi are ancorele și butoanele sale, pe care noi le apăsăm, de cele mai multe ori, fără intenție, iar ea reacționează, așa cum a învățat, până în prezent, să o facă. Iar asta poate să ne atingă iar pe noi și intrăm într-un cerc vicios, care pune iubirea la o încercare grea. Din păcate, nu prea am fost învățați cum să fim cu adevărat prezenți în propria noastră viață și în relațiile noastre, cum să fim cu adevărat atenți la noi înșine și la cei de lângă noi, cum să fim acolo pentru celălalt fără a-i invada spațiul, cum să cerem ajutor și să îl primim fără să ne simțim de ca și cum am fi eșuat, cum să îl oferim doar când ni se cere, cum să ne construim relații sănătoase; nu am fost învățați că iubirea nu este ceva aflat total în afara noastră și a sferei noastre de influență, care există sau nu există, care vine subit și poate dispărea la fel de parcă nu ar avea legătură cu noi, ci ar fi o entitate separată; nu am învățat nici că iubirea nu este un „loc” unde facem troc, pe principiul „dacă îmi dai, îți dau, dacă nu, nu” sau „dă tu primul, să văd că pot avea încredere în tine și apoi dau și eu”. În schimb, am învățat să raționalizăm iubirea, să încercăm să o definim, să o încadrăm în șabloane și să o cuantificăm, să condiționăm oferirea ei de diferite lucruri și comportamente, să ne fixăm standarde după care să îi evaluăm pe partenerii noștri, să cerem dovezi pentru a ne simți în siguranță.

Nu am fost învățați multe lucruri, dar, adulți fiind, nu ne rămâne decât să ne luăm viața în propriile mâini și să decidem să învățăm în prezent, cu ajutor dacă este nevoie. Văd extrem de puțini oameni (în rândul cărora, recunosc, nu m-am regăsit nici eu până relativ recent) care se uită la ei înșisi și se întreabă lucruri precum ce fel de partener sunt eu? Ce aduc eu în relație? Cum pot fi eu mai bun, mai atent, mai prezent? Ce pot face eu pentru ca partenerul meu să simtă că îi sunt aproape? Care sunt convingerile mele legate de iubire și cuplu? Care dintre ele mă ajută și pe care mi-ar servi mai mult să le schimb? Cine sunt eu în relație? În schimb, cei mai mulți pot spune cu ușurință ce le place la partener sau ce nu le place și ar vrea ca acesta să schimbe, ce așteptări au într-o relație, ce ar trebui să facă celălalt pentru ca ei să se simtă bine și așa mai departe. Acest lucru plasează rezolvarea problemelor în afară propriei persoane și ne poate face să ne simțim neputincioși și fără vreun control asupra a ceea ce ni se întâmplă. Deși întrebările despre noi înșine pot aduce mult disconfort și durere inițial, pe termen lung ajută relația și iubirea mult mai mult decât așteptarea ca salvarea să vină din altă parte și dependența permanentă de ce este, face sau are altă persoană.

Nu îi putem schimba pe ceilalți, pentru a-i face așa cum vrem noi. Fiecare om se schimbă atunci când decide că își dorește și o face în felul în care i se potrivește. Nici nu putem aștepta, la nerfârșit, ca celălalt să facă ceva pentru ca relația să meargă mai bine. Putem lucra doar la noi înșine și la ce aducem noi în relația cu altă persoană. Cred că iubirea din cuplu izvorăște din iubirea de sine, dintr-o relație sănătoasă și armonioasă cu sinele. Un om împăcat cu el însuși, cu trecutul integrat și asumat, va fi un partener mai atent, mai empatic, deschis la comunicare și conexiune, cu mai puține puncte sensibile și reacții nepotrivite la comportamentele partenerului și ale altora, mai atent la ce se poate face, decât la ce nu se poate. De asemenea, un om care se iubește pe sine, își va putea iubi partenerul și în momentele în care acesta este jos, adică atunci când are cea mai mare nevoie și, se va simți la rândul lui, iubit fără a cere mereu dovezi și a testa limitele celuilalt. Iar iubirea de sine și de ceilalți se descoperă, se (re)învață, totul este să ne dorim cu adevărat.

Nimeni nu este perfect, iar lucruri de rezolvat la noi înșine vom avea mereu. Important este să fim conștienți de ele, să ni le asumăm, împreună cu drumul pe care îl avem de parcurs până la rezolvare. Să cerem ajutor atunci când avem nevoie, pentru că drumul poate fi anevoios. Și, important este să ne uităm bine de tot la noi și la celălalt înainte de a intra într-o relație, iar, apoi, când endorfinele se duc și dăm de greu, să ne uităm iar, înainte de a decide să renunțăm și să o luăm la fugă; să facem tot ce ține de noi pentru a fi ok și cu adevărat în relație cu omul pe care îl iubim. Nu toate relațiile merg, dar cred că multe pot fi salvate, transformate frumos dacă decidem să lucrăm la noi și la ele. Nu de alta dar, dacă nu o facem, oriunde ne ducem și oricâți parteneri vom schimba, ne vom întâlni mereu cu noi înșine.

De mână cu mine

Eu

Astăzi este ziua mea. Scriam anul trecut că am 365 de zile (sau 366, depinde de an 🙂), toate ale mele, nu doar una, zile în care pot să fac și să fiu tot ce vreau și aleg eu. Așa că nu fac mare tam-tam din asta, nu sărbătoresc făcând alte lucruri decât fac de obicei, e o zi cam ca oricare alta. Fac totuși, în fiecare an, de ziua mea, ceva ce mai fac și în alte zile, însă în această zi fac fără expcepție: mă uit la mine, la ce am trăit până acum, la lecțiile pe care le-am învățat, la punctele care încă mă dor și care ascund lecții pe care nu le-am învățat încă, la oamenii din jurul meu, la omul care sunt, la omul care vreau să fiu.

De data aceasta, gândindu-mă la oamenii din viața mea, la relațiile mele cu ei, la tiparele pe care le-am perpetuat de-a lungul timpului, dar și la relațiile noi cărora le-am făcut și le fac loc și care ies din tipar, am realizat că toate aceste legături sunt copii fidele ale relației pe care eu o am cu mine însămi, în diferite contexte. Deși m-am mai gândit la asta de mai multe ori, acum, astăzi și în această perioadă a vieții mele, realizez și emoțional, nu doar rațional și teoretic, faptul că relația mea cu mine însămi este singura despre care știu sigur că va dura până la finalul vieții mele, așa că este extrem de important ca ea să fie una mișto. Că, dacă este una mișto, atunci așa vor fi și cele cu alți oameni, așa voi reuși să las în trecut tot ce aparține trecutului și să merg mai departe, senină, asumată, bucurându-mă de omul care sunt și călătorind către omul care pot fi, atât pentru mine, cât și pentru cei pe care îi iubesc și pentru toți cei din jurul meu.

Pentru mine, scrisul a fost mereu terapeutic. Scriu ca să mă descarc, ca să spun povești, le scriu altora, în special atunci când nu le pot vorbi, umplu zeci de pagini cu bucăți din mine și din sufletul meu. Totuși, există o persoană căreia nu i-am scris niciodată, deși este singura care a fost cu mine în fiecare secundă, de la începuturi și care va fi cu mine, în fiecare secundă, până la final. Am decis să schimb asta astăzi și să îmi scriu o scrisoare mie însămi.

 ***

Draga mea Carmen,

Noi două nu ne-am prea înțeles, de-a lungul timpului. M-am uitat foarte mult la alții și foarte puțin la tine. Atunci când m-am uitat la tine, nu prea te-am plăcut. Atunci când te-am plăcut, nu prea ți-am arătat. Atunci când ai fost slabă, te-am judecat și te-am taxat. Când ai fost puternică, te-am ignorat. Nu ne-a învățat nimeni să vorbim una cu alta. Dar cum, totuși, a trebuit să o facem, ne-am lovit, ne-am înțepat, am comunicat cu forță, cu chin, prin conflict, prea puțin cu empatie, înțelegere, acceptare, prietenie. Iubire, nu mai zic. Până de curând, nici nu am știut ce e aia. Nici eu, nici tu.

Astăzi, la aniversarea a 35 de ani de când am pornit împreună în călătorie, aș vrea să te rog să mă lași să te iau de mână. Să îți cer iertare. Să îți mulțumesc. Pentru că sunt ce sunt datorită ție. Și, cumva, în același timp, în ciuda mea. Știu, e ciudat, ne fâstâcim, și eu, și tu. Dar e timpul. E, de multă vreme, timpul.

Te rog să mă ierți pentru că, atunci când unii dintre oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult, ți-au spus că nu poți face ceva ce ți-ai propus sau ți-ai fi dorit, că nu ești destul de bună, într-un fel sau altul, destul de harnică, destul de dezinvoltă, destul de rapidă, destul de…., i-am crezut și ți-am spus aceleași lucruri și eu, mereu, chiar și după ce vocile lor au tăcut. Te rog să mă ierți că, am fost atât de convingătoare, încât ai sfărșit prin a mă crede și tu. Ai avut de dus o luptă inegală. Îmi pare rău că n-am văzut asta și că nu am știut mai bine de atât!

Te rog să mă ierți că nu te-am apărat în niciun fel de rău, de abuzuri fizice și verbale, că n-am știut cum să mă ridic în fața răului care, și acum, după atâția ani de viață și muncă cu mine însămi, încă mă dezarmează, mă doare și mă face să mă blochez. Te rog să mă ierți pentru că, din frică și neputință, te-am învinuit tot pe tine pentru fiecare lucru rău care ți s-a făcut, te-am chinuit zi și noapte, te-am biciuit până am obosit. Știu acum că nu a fost vina ta.

Te rog să mă ierți că nu am știut că cer ajutor pentru tine, la timp, atunci când ai avut nevoie de el și te-am lăsat să te chinui, să rezolvi totul singură, plătind scump în timp, energie, vise spulberate, lacrimi și oameni. Că aproape te-am lăsat să te pierzi. Adevărul e că te-ai simțit singură toată viața, iar eu te-am încurajat să crezi că așa și ești, că oamenii nu prea au de ce să își dorească să fie lângă tine, că nu ai mare lucru să le oferi, iar dacă cineva te alege, ar trebui să te bucuri de asta, oricum ar fi. Ți-am tot spus că pe tine, nu te poate ajuta nimeni, ești iremediabil distrusă. Te-am lăsat să cazi, ba chiar te-am lovit și eu și ți-am aruncat vorbe grele. Îmi pare tare rău! Nu meritai asta. Nimeni nu merită asta.

Te rog să mă ierți că nu am fost aproape niciodată de partea ta! Ți-am fost părinte, critic, profesor, călău, dușman, sabotor, te-am văzut mereu de sus și m-am uitat la tine cu dispreț o lungă perioadă de timp. Te rog să mă ierți că te-am descoperit atât de târziu, când deja ești matură, că am ratat multe etape ale vieții tale, pe care le-ai trăit, fără mine, ascunsă de mine. Într-un fel, te înțeleg și e bine că ai făcut-o. Datorită ție, astăzi, suntem amândouă aici, iar eu, în sfârșit, te văd!

Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că te-ai uitat în ochii abisului și ai decis să nu te scufunzi în el, ci să lupți, mai departe, să crezi în tine și, prin urmare, și în mine. Că m-ai prins ferm, cu o putere pe care nu bănuiam că o ai, de mâna cu care încercam să te împing în hău și m-ai spus că mai avem mult de lucru, dar că vom reuși, împreună.

Îți mulțumesc că încerci mereu să oprești răul la tine. Răul care pe mine mă debusolează și mă blochează, ție îți acționează mecanismele de protecție și, apoi, pe cele ale iertării. Iar când mie îmi vine să lovesc înapoi, mereu mă iei de-o parte și mă rogi să mă uit la mine. Reacția mea e alegerea mea, îmi spui, nu are legătură cu cel care mă lovește. De la tine am învățat că nimeni nu mușcă, la nesfârșit, mâna care se întinde să îl mângâie și să îl hrănească, că oamenii sunt buni, că bunătatea de (re)învață și se transmite mai departe. Trebuie doar să nu renunți. Niciodată.

Îți mulțumesc pentru că ai început să te descoperi lumii așa cum ești. Când mor de frică și încerc să te opresc, îmi aduci aminte de cele de mai sus. Oamenii sunt buni. Și au nevoie să afle că e în regulă să fii vulnerabil, să nu fii perfect, să te lași văzut, să ceri ajutor, să comunici, să împărtășești, să te bucuri alături de ei. Oamenii caută conexiuni autentice cu alți oameni și ele se pot realiza doar dacă ești gata să te lași văzut. Cu totul.

Îți mulțumesc că, indiferent cum te simți, you show up! Îți faci apariția, ajuți oamenii, îți îndeplinești misiunea. Îți mulțumesc că iubești orice suflet, om sau animal, că suferința nu te lasă niciodată indiferentă, că împarți ce ai și ce ești cu cei care au nevoie.

Îți mulțumesc că mă accepți așa cum sunt, parte din tine, partea aia care încă se teme, care se revoltă, care plânge și vrea să o ia la fugă când dă de greu, care devine copil neajutorat. Că mă înveți răbdarea, încrederea că lucrurile se așează exact așa cum  și când trebuie, lăsându-mă totuși să am locul meu și să mă manifest.

Mă uit la tine cu uimire, cu stânjeneală, cu teamă, cu admirație. Cu un amalgam de trăiri.  Vreau să te iau de mână și să plecăm undeva. Doar noi. Dacă ne lasă spatele să conducem. Mâine. Vii?

Te rog să mă ierți. Te iert. Mulțumesc. Te iubesc!

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

Courage and fear

Am avut și mai am încă multe frici. Unele apar contextual, pe altele le duc cu mine, în fiecare zi, aproape oriunde merg și orice fac. De-a lungul timpului, am încercat diferite strategii pentru a scăpa de ele: am încercat să mă conving, rațional, că nu îmi e frică sau că nu are de ce să îmi fie frică, deci ar trebui să îmi bag mințile în cap. Nu a mers. Am încercat să ignor frica, să o vâr sub preș și să acționez de ca și cum nu ar exista. N-a mers nici așa, a scos capul imediat și m-a sabotat. Am încercat să mă las pradă fricii și să mă las dusă unde a vrut ea. Nu a mers nici strategia asta pentru că am sfârșit prin a-mi strica  relația cu mine însămi, deja controversată și dificilă. Așa că mi-a rămas o singură variantă, cea de care, ghici ce, îmi era cel mai tare, ei bine… frică: să mă uit la frică, la fiecare dintre ele, pe rând, să văd ce e cu ea, ce vrea de la mine și cum putem trăi fericite, și eu, și ea/ ele. Era clar că niciuna dintre noi nu renunța, iar lupta devenise inutilă și obositoare.

Cum ar fi dacă relația noastră cu frica ar fi una de colaborare, nu de luptă și competiție? Aceasta este întrebarea la care am ajuns, în final, încercând să îmi rezolv într-un mod favorabil mie, conflictele interioare.

Frica este modul în care creierul nostru ne avertizează că ne pândește un pericol și ar fi cazul că facem ceva pentru a ne proteja (fight or flight), toată energia noastră concentrându-se în direcția eliminării pericolului și salvarea propriei vieți. Aceasta este, explicată foarte pe scurt, partea bună a fricii, motivul pentru care ea există. Partea mai puțin bună este că creierul nostru nu distinge între amenințările reale, venite din afară, care ne pot face să ne pierdem viața (accidente, atacuri violente, calamități etc.) și amenințările din interiorul nostru proiectate în exterior cum ar fi: părerile altora despre noi și valoarea noastră, impactul pe care îl poate avea o schimbare, de orice fel, în viața noastră (schimbarea locului de muncă, începerea sau încheierea unei relații, dispariția unui om drag, schimbarea locuinței etc.), abaterea de la normele pe care le-am învățat ca fiind bune și corecte, situația financiară și așa mai departe. Toate sunt văzute de creier ca fiind potențial fatale, motiv pentru care apare frica și avem reacții puternice și asemănătoare la evenimentele din ambele categorii.

Frica poate să apară rapid și să dispară la fel de rapid, atunci când percepem o amenințare fulger pe care o eliminăm la fel de repede precum a apărut. Mai există și fobiile, care se manifestă în anumite situații și care dispar când omul nu se mai găsește în situația respectivă (agorafobie, arahnofobie, acrofobie etc.). Situația se complică, însă, atunci când frica nu trece, ci este de durată, când ne afectează mai multe arii ale vieții, când ne blochează de la acțiuni care ne-ar fi de folos și ne ține captivi într-un loc în care ni se pare că suntem în siguranță, chiar dacă nu ne e neapărat confortabil, chiar dacă nu suntem fericiți așa. Fricile  de durată, rulează în background-ul gândurilor noastre constant, ținându-ne într-o permanentă stare de alertă, gata să luptăm sau să o luăm la fugă în orice moment. Ajungem să ne obișnuim atât de mult cu ele, cu această stare și cu reacțiile, acțiunile și inacțiunile care derivă de aici, încât nu le mai vedem, nu mai știm cum este altfel și ni se pare că aceasta este singura realitate posibilă.  Câteva exemple de astfel de frici ar fi: frica de fi judecat, de a nu fi destul de bun (frumos, deștept, interesant etc.), frica de a nu fi iubit, acceptat, frica de eșec, frica de angajamente, frica de vulnerabilitate, frica de necunoscut, frica de schimbare, cele patru frici fundamentale: frica de moarte, frica de singurătate, frica de libertate, frica de lipsa de sens. Astfel de frici stau în spatele deciziilor noastre de a face anumite lucruri care nu ne ajută sau nu face anumite lucruri pe care ni le dorim, de a pleca sau de a rămâne în relații, la locuri de muncă, de a încerca sau nu încerca să schimbăm aspectele vieții noastre care nu ne plac.

Întrebam cum ar fi dacă am avea o relație de colaborare, nu de luptă, cu fricile noastre, oricare ar fi ele. Această întrebare stârnește mirare și, inițial, mi s-a părut ciudată și mie. Cum să colaborez cu ceva care nu îmi place, de care vreau să scap? De ce aș vrea să fac asta? Păi, în primul rând, pentru că frica nu dispare doar pentru că vrem noi să dispară, așa cum ziceam mai sus. Și poate nici nu ar trebui să vrem asta, oricum. Am văzut deja, că frica are un rol pozitiv, acela de a ne apăra atunci când suntem în pericol. Ce cred că e interesant și important de înțeles faptul că antonimul fricii nu este curajul, ci inconștiența. Curajul, e altceva și e legat de frcă: reprezintă puterea de a acționa fiind conștienți de faptul că ne e frică și asumându-ne totuși riscul.

Când avem de a face cu una sau mai multe frici care ne afectează întreaga viață, stima de sine, încrederea în sine, atunci curajul înseamnă să fim deschiși și să ne permitem să o simțim fără să ne judecăm, să ne-o apropiem, să o analizăm, să înțelegem ce vrea să ne transmită. Singuri cu noi înșine sau cu ajutorul altcuiva (coach, terapeut, prieten etc.), este de folos să fim curioși cu privire la frică. Cum? Iată un exemplu de cum am putea începe:

  1. să admitem că ne este frică – este primul pas pentru a o putea cuprinde și depăși; acest pas este și, poate, cel mai dificil și, odată parcurs, drumul deja devine mai ușor, pentru că scăpăm de o mare greutate pe care o ducem cu noi;
  2. să numim frica, să o descriem, să ne-o imaginăm – aceste mecanisme ne-o fac cunoscută, o aduc în concret și o fac să fie mai puțin debilitantă; astfel, frica devine diferită de noi, nu ne mai identificăm cu ea;
  3. să ne întrebăm cum ne afectează frica identificată; ce pierdem dacă rămânem în relația actuală cu frica noastră; ce am căștiga dacă am putea-o depăși; cât de important este pentru noi să schimbăm relația actuală cu frica respectivă și să dobândim curaj;
  4. să identificăm ce ne aduce bun frica respectivă – da, chiar și emoțiile și stările care nu ne plac ne aduc ceva bun, ceva de câștigat, altfel nu ar exista; identificând nevoia pozitivă din spatele fricii, putem eplora mai departe pentru a identifica modalități alternative de a îndeplini acea nevoie;
  5. să începem să acționăm, cu pași mici, deși ne e frică, pentru a vedea ce se întâmplă; dobândirea curajului este un proces, care se întâmplă în timp, cu perseverență și exercițiu, cu mici succese, cu obstacole din depășirea cărora învățăm lecții valoroase;
  6. să acceptăm că frica este parte din noi și să avem încredere că putem coabita cu ea, fără a o lăsa să ne controleze; să fim toleranți cu noi înșine atunci când nu ne iese și ne lăsăm acaparați și să ne dăm șansa de a o lua de la început, din nou, până ne iese.

Pentru mine, a mă conecta cu fricile mele, a le explora și a fi curioasă cu privire la ele a fost singurul mecanism care a dat roade evidente și de lungă durată. Nu am reușit singură din prima, am avut neovie de ajutor inițial, iar una dintre fricile mele a fost aceea de a-l cere. Însă dorința de a fi bine cu mine m-a făcut să am curaj. Încă sunt pe drum, mai am pași de parcurs, iar fricile își mai fac de cap cu mine din când în când. Însă, când mă gândesc la ele ca la niște prieteni care îmi vor binele și vor să îmi ofere ajutor, dar care, câteodată exagerează încercând să mi-l bage pe gât, așa cum fac și unii oameni, bine intenționați de altfel :), încetez să mă identific cu ele și le aduc cumva în afara mea, unde le pot gestiona.

***

De ce ți-e cel mai frică? Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? De fapt, ce ai face dacă, deși ți-e frică, ai alege să ai curaj? Dacă primul implus este să spui „nu știu”, „nu am idee cum e să nu îți fie frică sau să ai curaj”, „degeaba spun, că tot nu ajută”, te invit să ai răbdare cu tine, să te uiți în sufletul tău și să cauți acolo răspunsul. S-ar putea să te uimească. Pe mine, m-au uimit, de multe ori, atât răspunsurile pe care mi le-am oferit mie însămi atunci când m-am întrebat, cât și răspunsurile pe care și le-au oferit, în prezența mea, alți oameni cărora le-am adresat întrebarea în coaching sau în diverse discuții. Desigur, a răspunde la întrebare nu înseamnă rezolvarea definitivă a relației cu frica, însă reprezintă un pas din proces, a arunca un ochi către ce ar putea fi, către resursele pe care le avem în interiorul nostru și de care ne putem folosi.

Mai jos, am pus câteva dintre răspunsurile mele sau primite de mine de la alții la această întrebare. Ele arată puterea extraordinară pe care o avem în noi și pe care o putem elibera dacă învățăm să ne împrietenim cu fricile noastre și să alegem să ne folosim de forța lor în sens pozitiv, pentru a merge în direcția de a obține ce ne dorim, în loc de a fugi de ce nu vrem să ni se întâmple.

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Ce ai face dacă ai avea curaj?

  1. Aș spune mai des ce gândesc și ce simt celor din jurul meu.
  2. Aș pleca într-o călătorie, în jurul lumii, singur.
  3. Aș avea încredere mai multă în oamenii din jurul meu.
  4. I-aș spune mai des partenerei mele că o iubesc.
  5. Mi-aș cumpăra lenjerie sexy și aș purta-o pentru partenerul meu.
  6. Aș aplica pentru job-urile care îmi plac, fără să mă consider nepregătit și fără să îmi fie teamă de respingere.
  7. Mi-aș face din pasiunea mea o afacere din care să pot trăi.
  8. M-aș duce la terapie pentru a-mi vindeca sufletul, la fel cum merg la doctor când mă doare o parte a corpului.
  9. Mi-aș da demisia de la jobul pe care nu mi-l doresc, chiar dacă nu aș avea alt job să mă aștepte.
  10. Mi-aș lua un an de pauză de la muncă și aș călători din economiile pe care le am. Apoi, m-aș descurca eu.
  11. Aș cere-o în căsătorie pe iubita mea.
  12. Aș îndrăzni să ies din tipare.
  13. Le-aș cere iertare oamenilor cărora le-am greșit.
  14. Aș ierta fără să îmi fie teamă că voi fi rănit din nou.
  15. Aș face primul pas pentru a-mi salva relația.
  16. Aș spune mai des „NU”.
  17. Aș renunța la control și aș fi mai spontan.
  18. Aș trăi în prezent și aș planifica mai puțin.
  19. Mi-aș face mai puține gânduri și scenarii apocaliptice.
  20. Aș avea încredere în partenerul meu și în iubirea lui.
  21. Mi-aș da voie să fiu tristă și să plâng.
  22. Aș lăsa logica la o parte și aș avea mai mare încredere în intuiție.
  23. Mi-aș da voie să greșesc și m-aș iubi oricum.
  24. Aș renunța la orgoliu, la dorința de a avea dreptate și i-aș asculta pe ceilalți.
  25. Aș lăsa mai mulți oameni să se apropie de mine și să mă cunoască.
  26. Aș lua inițiativa, din punct de vedere sexual, cu partenerul meu.
  27. Aș spune mai des „nu știu” și „nu pot”. Aș cere ajutor.
  28. Aș sări cu parașuta.
  29. Mi-aș lăsa copilul să facă propriile alegeri, chiar dacă ar fi diferite de cele pe care le-aș face eu.
  30. Le-aș arăta mai mult oamenilor din jurul meu, ce apreciez la ei.
  31. I-aș spune tatălui meu că nu îmi mai e frică de el.
  32. M-aș împăca cu ideea că, la un moment dat, voi muri și aș decide să trăiesc așa cum vreau, acum.
  33. Aș avea încredere în ideea mea, chiar dacă aș fi singur în fața lumii întregi.
  34. Aș înceta să mai bârfesc, chiar dacă asta m-ar face nepopulară.
  35. L-aș înfrunta pe șeful meu.
  36. M-aș duce iar la școală.
  37. Mi-aș lua timp pentru mine, fără să mă simt vinovat.
  38. Aș ieși în stradă pentru a susține cauzele în care cred.
  39. Aș da în judecată instituția care mi-a încălcat drepturile.
  40. Aș apăra oamenii de care se face mișto.
  41. Aș pleca în Africa, să fac voluntariat.
  42. M-aș trata ca pe cel mai bun prieten pe care îl am.
  43. Aș investi timp, energie și bani în pasiunile mele.
  44. Mi-aș face o casă verde, eco, în pădure și m-aș muta acolo.
  45. Le-aș spune părinților mei că sunt gay.
  46. Aș rămâne în relații și atunci când aș da de greu. Nu aș mai fugi.
  47. M-aș duce la mama și i-aș spune că am nevoie de ea.
  48. M-aș confrunta cu dependența mea și aș învinge-o.
  49. Aș înlătura zidurile din jurul meu și m-aș lăsa iubită.
  50. M-aș împrieteni cu frica, să văd ce vrea de la mine.
  51. M-aș pune pe locul doi și l-aș lăsa pe el să „câștige”, atunci când are nevoie.
  52. Aș răspunde răului, cu bine. Aș opri răul la mine.
  53. Aș fi mai altruist.
  54. Mi-aș lua viața de la capăt.
  55. Aș cere ajutor pentru a ști cum să îi fiu alături partenerului meu bolnav.
  56. Mi-aș trăi doliul pentru pierderea copilului meu.
  57. Aș face ce îmi vine fără să îmi fie teamă că lumea din jur mă judecă.
  58. Aș zâmbi necunoscuților și le-aș înmâna mesaje optimiste.
  59. Aș căuta argumente pentru care lucrurile pot să meargă, în locul argumentelor pentru care ar putea să nu meargă.
  60. I-aș cere iertare copilului meu pentru că l-am lovit.

 

Poveste pentru adulții-copii

Stătea, în fața mea, uitându-se în gol. Înghițea, din când în când, în sec. Prima lacrimă i s-a rostogolit ușor, pe obzazul încins. A deschis calea pentru celelalte, care i-au inundat fața aproape instantaneu, înnodându-i-se în barbă. Parcă așteptaseră, prea mult, să se dezlănțuie, să fie lăsate să curgă. Continua să stea dreaptă, de parcă plângea altcineva, nu ea; ea doar asista, semeață și rece, rămânea fermă, pe poziție, doar nu era ușor de doborât , nu? Continua să se uite în gol, străină de lacrimile care deja îi udaseră bluza și care continuau să curgă. Tăceam, amândouă, de minute bune. Știa că sunt acolo, oricând voia să se întoarcă. Încet, spatele a început să i se încovoaie. Privirea, încă absentă parcă, se îndrepta ușor în jos. Lacrimile curgeau, nestăvilite, în tăcere absolută. Încrâncenarea ceda, făcând treptat, un loc binemeritat și mult așteptat, unei emoții pe care se străduise ani de zile să o ascundă, în străfundurile sufletului și să o încuie acolo, dar care acum ieșea, cu forță și hotărâre, la suprafață. A pus coatele pe masă și și-a sprijinit fruntea în mâini. Lacrimile îi picurau în limonada, un pic prea acră, de care abia se atinsese. Era tristă. Nu furioasă, nu veselă și zâmbitoare, nu încrâncentaă, îndărjită, competitivă, energică, așa cum era în fiecare zi; doar tristă. Nu știa să fie tristă, să permită tristeții să preia, o perioadă „controlul”. Nu mai făcuse asta niciodată. Încerca încă să lupte, dar devenea tot mai greu. Când a închis ochii, ultimele semne de luptă s-au disipat. A lăsat capul pe masă și a întins mâna spre a mea. M-a strâns și a rămas o perioadă așa. Trupul i se zguduia din toate încheieturile. Plângea cu suspine, plângea cu tot corpul și cu sufletul.

Fetița era mică, firavă,  îmbrăcată  într-o rochiță murdară, desculță, cu părul încâlcit. Avea cam cinci-șase ani. Stătea ghemuită, într-un colț, pe podeaua rece a unei încăperi ce părea a fi pivnița unei clădiri pustii, părăsite, în paragină, gata să se prăbușească. Un lanț gros îi lega piciorușul drept de perete, împiedicând-o să plece; urmele adânci pe care lanțul le săpase în pielea sa albă erau pe vindecate, semn că era ceva timp de când nu mai încercase să scape. Avea fața tristă și resemnată, ochii stinși, uscați parcă. Nu mai plângea. Înțelesese de ceva vreme că nu ajuta la nimic. Uneori, parcă auzea voci îndepărtate, venind de undeva de sus, chemând-o la joacă. Alteori, vocea dură și strictă, a unei femei adulte, care țipa. Mereu țipa. Niciodată nu vedea, însă, pe nimeni. Nimeni nu cobora în temnița ei. Nu înțelegi că e momentul să pleci, să mergi mai departe? Mișcă-te odată!, urla vocea.  Nu înțelegea. Cum era să se ducă? Nu vedea că nu poate, că e legată?  Unde să meargă? Acolo unde merg copiii când nu mai sunt copii și nu mai e nevoie de ei! Voise și ea să dispară, dar nu se putea. Țipase cât țipase, plânsese cât plânsese, se rugase, cât se rugase, dar renunțase. Nimic nu funcționa. Neputința se învață, la fel ca orice altceva.

Imaginea fetiței îi apărea alb-negru. O simțea și fizic, în stomac. Era ca un ghem mare, gri, care o împiedica să respire, să simtă nevoia de a se hrăni, să funcționeze normal. O ducea cu ea, mereu, simțindu-se grea, obosită, lipsită de energie, de parcă ghemul i-o sorbea, încet, pe toată, până avea să o termine, iar ea avea să se prăbușească. Fetița avea să câștige. Ce? Nu era clar.

Era prima dată când se întâlneau, prima dată când avea curajul să se întoarcă și să se uite, în pivnița sufletului său, unde sechestrase, cu mulți ani în urmă, copilul său interior, care îi rămăsese mic și îi devenise incomod. Adulții sunt serioși, i se spusese. Trebuie să fii un om responsabil, să termini cu prostiile!, auzise. Visele nu țin de foame, bagă-ți mințile în cap și nu te mai uita pe pereți! Și lasă creionul ăla din mână, toată ziua mâzgălești, ce-s toate maimuțele alea pe care le tot desenezi? N-o să iasă nimic din tine dacă nu pui mâna serios pe carte și nu îți găsești un loc de muncă sigur. Din ce vrei să trăiești, din mâzgăleli? Și de ce desenezi maimuțele alea îmbrăcate în halul ăla, alea sunt rochii? Tu vezi pe cineva îmbrăcat așa? Ajunsese să internalizeze vocile din afară și, când ele tăceau, își spunea singură: visele tale nu înseamnă nimic, sunt total lipsite de valoare! Nu ești deloc realistă, nu vezi? Nu ai pic de talent, mâzgălelile nu sunt artă. Și, chiar dacă ar fi, arta e o joacă, nu e ceva serios. Nu e de tine, tu ești mai mult de atât. Vocea care îți tot spune să iei creioanele în mână, nu laptopul, este cea care te va duce la sapă de lemn; e vocea slăbiciunii, vocea lenii, vocea fricii de a-ți asuma faptul că acum ești adult. Ai crescut, gata cu joaca, pricepi? Plângi ca proasta! Numai copiii plâng. Când o să înțelegi că perioada copilăriei s-a dus? Pusese lanțul în jurul gleznei fetiței cu sete și ură, de parcă își întemnițase cel mai mare dușman. Nu vrei să dipari, mă tot ții pe loc și îmi umplii capul cu prostii? Aici vei putrezi! Închisese ușa cu zgomot și se întorsese la birou, furioasă. Așa rămăsese, ani de zile. Și nu mai plânsese niciodată de atunci. Până acum.

Când a ridicat ochii, deja umflați și roșii de la plâns, o sclipire i-a luminat fața. Dacă nu era o luptă, de fapt și fetița nu căuta să câștige ceva? Copiii nu sunt dornici de luptă, nu-i așa? Ce vor ei, de fapt? Păi, să vedem. Vor să fie iubiți. Vor să aibă voie să fie copii, să se joace, să fie autentici; să fie ok așa cum sunt. Vor să fie în siguranță, ocrotiți. Vor să fie iubiți. Am mai spus asta, știu. Dar repet, pentru că totul se rezumă la iubire pentru copii. Și nu numai pentru ei, pentru noi toți. Iubire orice ar fi, orice ar face. Se hrănesc cu iubire. Vor să conteze. Orice om vrea să conteze, să i se legitimeze existența. Vor să li se respecte independența. Copiii au propriul plan, știi? Nu e ok să li-l impui pe al tău. Da, vor să fie iubiți, necondiționat. La naiba, fără asta, nimic altceva nu contează. Ura e cealaltă față a iubirii, nu? E umbra iubirii, formează un întreg cu iubirea. Nu pot avea în mine ură, fără să am iubire. Ura e tot iubire. Oau!

Plânge continuu. Deja e jos, în pivniță. Desface, cu grijă și teamă, lanțul din jurul piciorului fetiței. Fetița dă să se retragă, pare că nu o recunoaște, dar în ochii ei se citește o urmă de curiozitate. Ar vrea să o ia în brațe, dar încă nu e momentul. Îi întinde niște creioane colorate și un caiet cu foi goale. Ochii fetiței sclipesc, dar nu întinde mâna să le ia. I le pune jos, pe podea și se îndepărtează. Fetița o studiază, întâi pe ea, apoi rechizitele. Se mișcă, se întinde, se dezmorțește. Se uită către ușa pivniței, acum larg deschisă, pe care intră, razele soarelui, calde și orbitoare. Afară, lumea e frumoasă. Se ridică, ia creioanele și caietul și o ia la fugă, cu picioarele mici și goale, pe scările pivniței, în sus, spre soare. Se oprește în prag și se întoace un pic, către femeia rămasă perplexă, zâmbind ștrengărește, parcă chemând-o. Inima femeii bate puternic, aproape îi sparge pieptul. Se îndreaptă bulversată către scări, se împiedică de prima treaptă, aproape cade, neputându-și lua ochi de la fetița care, în lumina puternică, seamănă cu un înger. Când ajunge aproape de ea și întinde mâna să o atingă, fetița o zbughește mai departe, afară. În fața clădirii se află un parc mare, cu multă iarbă verde și flori de mac. Micul înger aleargă până în mijlocul  întinderii de verde cu roșu și șe așează turcește în iarbă, cu caietul deschis, în față. Mânuța mică, încă prăfuită, așterne forme și culori pe foaie cu o ușurință fantastică, de parcă vieți întregi n-ar fi făcut decât să deseneze și să coloreze. Femeia se apropie și se așează lângă ea. Inima își recapătă, treptat, ritmul firesc, de parcă lucrurile s-ar așeza, în sfârșit, la locul lor.

Mă uit, cu uimire și admirație la femeia din fața mea, care râde și plânge, în același timp. Pe caietul pe care, cu o săptămână înainte, scrisese despre valori și ce e important pentru ea, mâinile ei aleargă, conduse de o forță magică, atemporală. Pe foaie apar, pe rând, o fetiță, stând turcește în iarbă, cu un caiet în mână, desenând și râzând, cu un halou de înger în jurul trupui ei mic. În spatele său, întinsă pe o parte, cu capul sprijnit în cot, apare o femeie, care plânge și râde în același timp, trăgând, parcă, cu ochiul la desenul fetiței, veghind protector asupra ei, ca o mamă, ieșită cu copilul în parc. Apare apoi un soare, cu raze lungi, ochi mari și gură deschisă într-un zâmbet larg. Într-un colț, iese la iveală schița mică a unei clădiri dărăpănate, cu ușa deschisă spre un întuneric pe care își datorează să nu îl uite.

Din când în când, ia câte o înghițitură din limonada un pic prea acră, sorbind, în același timp și lacrimile care îi căzuseră în ea. Probabil acesta era exact balsamul de care avea nevoie, deoarece, după ce a terminat desenul și limonada, și-a șters lacrimile și a exprimat, pe un ton jovial, total nou pentru mine: Mi-e al naibii de foame!

desen