Vipassana, un prim pas pe un nou drum

meditatie-dumbrava-houses

În cazul tuturor experiențelor și persoanelor importante pentru mine, care mi-au schimbat viața semnificativ, am simțit ceva, irațional, de neexplicat, o chemare care parcă venea de dincolo de mine de a face acel lucru, de a mă apropia de acea persoană, chiar dacă nu știam când sau cum  se va întâmpla ce simțeam eu și nici unde mă va duce. Tot ce am învățat, de-a lungul timpului a fost ca, dacă am acest sentiment, acea intuiție de a face ceva, să urmez calea respectivă fără a mă întreba prea multe, fără a încerca să înțeleg rațional de ce simt ce simt, de ce sunt atrasa în acea direcție, ce se va întâmpla după. Când am aflat, acum câțiva ani. că există tabere de meditație, unde se meditează și se trăiește în tăcere absolută mai multe zile, am simțit că, într-o zi, voi face și eu asta. Nu credeam că se organizează astfel de tabere și în România, așa că nu m-am mai gândit la asta o perioadă, însă, la un moment dat, am decis să mă interesez și așa am descoperit centrul de la Dumbrava de Sus. M-a înscris. Am fost. M-am întors. Iar acest articol este despre ce am trăit acolo.

Călătoria

Drumul până acolo, deși frumos, nu este neapărat spectaculos. Însă modul în care s-a desfășurat el, a fost diferit pentru mine și modul meu de a fi pe care l-am avut mai bine de 30 de ani. Eu am fost, până acum ceva vreme, extrem de timidă și lipsită de încredere în sine. Mi se părea foarte de greu să leg conversații cu necunoscuți chiar și pentru câteva minute, aveam senzația că n-am nimic de spus, iar când trebuia să plec la drum cu mașina, era nevoie să analizez harta în detaliu, să știu exact pe unde o voi lua, unde voi parca și depuneam extrem de mult efort pentru a face scenarii, ca să nu mă poată surprinde nimic. Consumam extrem de multă energie psihică. De-a lungul ultimilor ani, lucrurile s-au schimbat mult, dar nu am realizat, cu adevărat asta, până când m-a sunat unul dintre organizatori și m-a rugat să iau pe cineva cu mine, dacă vin cu mașina. Adică, să îmi petrec, cu o persoană necunoscută, patru ore, în care, evident, urma să vorbim (despre ce?), să am responsabilitatea de a duce la timp, în siguranță, într-un loc în care n-am mai fost, pe drumuri pe care nu le cunosc, pe încă cineva, nu doar pe mine, care, la o adică, dacă nu ajungeam acolo, aia era, era numai și numai treaba mea. Acum câțiva ani, acest lucru era de neconceput; în primul rând, aș fi mers cu trenul, deși dura aproape dublu și aș fi refuzat din start, chiar și cu trenul fiind, să merg împreună cu o persoană necunoscută, aș fi găsit eu un pretext să evit asta. Acum însă, spre surprinderea minții mele raționale, mi s-a părut absolut natural să spun da, sigur că iau persoana, sigur că merg cu mașina, de ce să călătoresc șapte ore și să schimb mai multe mijloace de transport, când pot să ajung în doar patru ore, direct; sigur că am încredere că mașina va fi în siguranță în grădina în care mi s-a spus că o pot lăsa, la baza dealului pe care urma să urcăm și să stăm 11 zile; sigur că am încredere în ce îmi spune omul cu care am vorbit la telefon și pe mail, deși nu l-am cunoscut niciodată și urma să merg într-un loc despre care nu știam exact unde e, doar că e undeva în munți, în județul Hunedoara și unde nu cunoșteam pe nimeni. Câteoată, mintea mea se întreba dacă sunt cu adevărat eu. Însă, în suflet, am fost tot timpul extrem de liniștită. Am avut și despre ce vorbi cu partenera mea de drum, care s-a dovedit a fi o companie interesantă și mișto. Nici eu, nici ea, n-am avut nicio problemă în a ne povesti viețile, de parcă ne știam de multă vreme și ne puneam la curent cu ultimele noutăți.

Scurtă călătorie în timp, la 23 de ani

De la punctul de întâlnire și până la locul unde urma să lăsăm mașinile și începea urcarea pe jos mai erau ceva kilometrii de parcurs și noi, cei care aveam locuri libere în mașini, am fost rugați să mai luăm și alți oameni care veniseră cu trenul. Așa l-am cunoscut pe Simon, un austriac de 23 de ani, cu păr lung și frizură rasta, student la filosofie, care călătorea prin lume făcând voluntariat în diverse locuri, pentru cazare și masă și pentru experiențe pe care nu le înveți în nicio școală. Cât am așteptat să se strângă toată lumea și apoi, până la destinație, Simon ne-a povestit despre călătoriile lui, despre cum a ajuns în România și la Vipassana, despre cum urmea să meargă prin Asia în următoarele luni, despre cum a dat de oameni care încercau să îi învețe pe alții să trăiască în pace cu ei înșiși, însă erau roși de furie, ură și judecată, despre alți oameni faini de la care a plecat cu câte ceva, despre cum e să trăiești simplu, pe drum și să vezi locuri care spun ceva despre sufletul real al unei țări, dincolo de experiența turistică, despre cum dacă nu îți place o facultate, e ok să o lași baltă și să începi alta, să mergi unde te chemă intuiția, chiar dacă nu știi mai departe ce vei face. Conduceam, îi mai puneam câte o întrebare și îl ascultam uimită. I-am spus că e tare înțelept pentru vârsta lui și era fără pic de condescendență dată de diferența de vârstă dintre noi, ci cu bucurie și admirație. Într-un moment de liniște, m-am întors la mine, la 23 de ani și mi-am dat seama cât de departe eram de puștanul ăsta și de ceea ce urma să descopăr, peste ani, că e, cu adevărat, important. La 23 de ani, eu terminam facultatea, aveam un job stabil și mă căsătoream, crezând că așa se face, ceea ce nu putea fi decât un dezastru, cum a și fost, de altfel, îmi era teamă și de umbra mea, abia puteam să merg să cumpăr o pâine singură, darămite să plec de nebună, singură, în lume, iar să merg într-un loc, cu zeci de necunoscuți, să tac din gură atât de mult timp, când eu credeam că e tare important să vorbești ca să arăți că ai ceva în cap și să mă uit atât de mult la mine, cum făcea Simon acum și cum urma să fac și eu, ar fi fost ceva absurd, de neconceput. M-a cuprins compasiunea pentru puștoaica de 23 de ani care am fost eu și respectul pentru femeia care am devenit și care devin, în fiecare zi, chiar dacă n-am fost atât de precoce ca băiatul ăsta. M-am gândit că, dacă va fi să am vreodată un copil, aș vrea tare mult să aibă zvâcul, dezinvoltura și inteligența emoțională pe care le-am văzut la Simon și pe care eu, abia le descopăr și cultiv la mine. Thanks, man, mi-ai arătat că se poate și fără ani de chin!

Centrul

Fondatorul spune că, dacă încerci să ajungi la centrul de meditație și, implicit, în zona în care trăiește comunitatea formată în jurul său, cu GPS-ul, nu reușești, pentru că GPS-ul te duce în altă parte și te rătăcești prin pădure. Unul dintre cursanții din serie cu mine a confirmat povestea. Se pare că locul este special și că ajunge acolo numai cine trebuie să ajungă. Mi s-a părut interesant, dar n-am avut curiozitatea să testez, punând GPS-ul la coborâre. Ajunsă acolo, aveam să îmi pierd, absolut natural, orice urmă de interes pentru telefon, GPS, facebook, whatsapp și alte chestii, mai mult sau mai puțin utile, din viața de zi cu zi.

Centrul este așezat într-o zonă superbă, izolată, de unde se văd doar munți, dealuri, păduri, iar în jurul său sunt livezi. Dacă n-ar trece des avioane pe deasupra, ai putea uita că există pe lumea asta și altceva, cum ar fi blocuri, mașini, trotuare, tehnologie. Iar dacă stai suficient de mult în acest loc, în această comunitate, ai putea uita că ai avut vreodată acces la și nevoie de orice altceva în afară de ce îți poate oferi natura, atât în materie de hrană și condiții de locuit, cât și în materie de petrecere a timpului. Eu am stat doar 11 zile și am realizat de cât de puține lucruri am nevoie de fapt.

Condițiile și disciplina

Disciplina este un cuvânt cheie când vine vorba de cursul de meditație Vipassana. Există câteva reguli foarte clare, care ne-au fost comunicate de la început și repetate, din când în când, în discursurile de seară și în sesiunile în care se puteau pune întrebări. În primul rând, la sosire, am predat toate lucrurile care  fie sunt interzise pe parcursul cursului, de exemplu, telefonul și orice alt gadget, cărți, caiete, pixuri și orice alt instrument care poate distrage mintea de la prezent, medicamente de orice fel, fie i-ar putea deranja pe ceilalți în vreun fel, cum ar fi spary-uri, creme puternic mirositoare, uleiuri esențiale, obiecte care fac zgomot, gen foen etc. Apoi, o altă regulă importantă ține de separarea totală a sexelor. Femeile și bărbații stau în case separate, au intrări separate în sala de meditație și sala de mese, săli despărțite în câte două sectoare de perdele, au locuri separate de plimbare și relaxare. În ceea ce privește cazarea, aceasta se face în case tărănești, în camere de câte șase-opt persoane, în paturi de lemn, iar ei pun la dispoziție pături. Poți veni cu sac de dormit și pernă, dacă dorești. Apă caldă pentru duș există o dată la două zile, dușurile fiind la comun, în rest, te descurci să te speli cum poți, cu apă rece. Toaletele sunt ca cele de la țară, din curte. Cursanții au responsabilitatea de a menține curățenie peste tot și de a lăsa, la plecare, toate locurile exact cum le-au găsit.

Mi-a plăcut foarte mult regula de a nu ucide nimic, deci nici insectele, care erau multe și de diverse tipuri. Într-una dintre seri, am avut pe pat un țânțar enorm, pe care aș fi putut cu ușurință să îl strivesc. Nu îmi plac țânțarii, de regulă îi omoram, însă acum m-am uitat la el și l-am lăsat în pace, nici măcar nu l-am alungat. Dimineața nu aveam nicio ciupitură, deci se pare că a apreciat că mi-am schimbat comportamentul. N-am mai omorât nicio insectă de atunci.

Spuneam că centrul era înconjurat de livezi. Erau extrem de mulți pruni, cu prune mari și coapte, însă una dintre regului era aceea de a nu mânca niciun fruct, nici măcar dintre cele căzute pe jos. Aveam voie să mâncăm numai ce ni se dădea la mesele stabilite, fără nicio excepție. Ni se servea, din când în când, compot sau gem de prune, deci au putut rezista și pofticioșii.

Odată cu instalarea în camere, începea liniștea nobilă, așa cum o numesc ei. Cursanții nu mai aveau  voie să vorbească, să își facă semne sau să comunice unii cu alții în vreun fel. Se putea comunica, în caz de neapărată nevoie, cu organizatorii, dar cât mai puțin posibil. Este interesant cum, deși fiind acolo și făcând totul la comun, mâncat, spălat, dormit, plimbat (eram peste 30 de femei într-un spațiu de plimbare destul de mic), totuși aveam extrem de multă intimitate datorită acestei reguli a liniștii nobile. Eu, introvertă fiind, nu m-am simțit niciun moment coplesită de prezența permanentă a atâtor persoane necunoscute în jurul meu, cum ar fi în mod normal, tocmai pentru că, în realitate, am trecut prin această experiență singură, la fel ca toți cei prezenți acolo.  Deși erau intervale când puteam pune întrebări îndrumătorului, eu una am ales să nu întreb nimic, așa că am tăcut toată perioada.

Mâncarea a fost în proporție de 80-90% vegetariană, a fost și ceva brânză, dar puțină și foarte rar. Toată mâncarea a fost foarte gustoasă și sănătoasă, cele mai multe ingrediente fiind cultivate chiar de comunitatea de acolo. În prima zi, fiecare a primit o cană, un castron și o lingură, pe care le-a folosit până la finalul șederii. În ceea ce privește îmbrăcămintea, aceasta era necesar să fie lejeră și decentă; nu am avut voie să purtăm haine mulate sau să ne dezbrăcăm, pentru a sta la soare sau măcar să avem pantaloni scurți, chiar dacă eram separate de bărbați.

Programul zilnic era destul de strict, cu trezire la 04:30, cu sesiuni de meditație de câte o oră sau o oră și jumătate, cu pauze între ele, intervale pentru mic dejun și odihnă, prânz și odihnă, pauză de ceai seara,  discursul de seară și stingerea la 21:30. În total, am meditat cca nouă ore pe zi, lucru destul de dificil pentru un începător ca mine.

Ideea din spate este aceea de a duce o viață simplă, de călugăr, pe perioada cursului de meditație, de a renunța la lucrurile care nu sunt neapărat necesare vieții, de a te purifica fizic și spiritual, de a renunța la orgoliu și atașamente, fără legătură cu vreo religie, ci în strânsă legătură cu natura.

Să tac mi-a fost cel mai ușor. Nu sunt cea mai vorbăreață persoană, după cum spuneam, așa că mi-a fost extrem de simplu să respect această regulă, pe parcursul întregii perioade. La fel de ușor mi-a fost să renunț la telefon, mult mai ușor decât credeam că îmi va fi, având în vedere cât de mult foloseam telefonul înainte să ajung acolo. Foloseam e mult spus, de fapt, am realizat, pierdeam vremea cu telefonul în mână. Nu m-am gândit niciun moment că m-aș uita pe Internet sau aș vorbi la telefon. Sau că aș vorbi punct. Am crezut că îmi va fi greu să nu citesc, dar a fost ok și asta. În schimb, aș fi scris, aș fi notat gânduri, idei din discursurile de seară, conexiuni pe care le făcea mintea mea și pe care aș fi vrut să le rețin, aș fi descris senzații, imagini apărute în meditație etc. După primele zile, mi-am dat seama că și asta e o formă de control și atașament, iar eu eram acolo să mă eliberez fix de ele, așa că, după ce am înțeles acest lucru, n-am mai avut nevoie să scriu nimic, am luat lucrurile așa cum au venit. Acum sunt sigură că mi-a rămas în minte exact ce trebuia să îmi rămână și că, voi procesa experiența, în felul și ritmul meu multă vreme de acum încolo.

Cu alte cuvinte, tot ce a ținut de reguli și disciplină a fost neașteptat de ușor pentru mine. M-am adaptat ușor la condiții și program, chiar și la ora de trezire și de culcare, deși era un pic ciudat să mă așez la somn când încă mai era lumină afară, să mă trezesc în întuneric, cu mult înainte de răsărit și să mă ridic direct la auzul gongului, fără să am nevoie de snooze, deci exact invers decât eram obișnuită.

Însă, după cum, probabil, e de așteptat, nu totul a fost atât de simplu.

Zgomotoasa tăcere și meditația

Partea dificilă are, bineînțeles, legătură cu relația mea cu mine și cu mintea mea. Dacă e ceva ce faci din plin pe parcursul unui astfel de program, acel lucru e să stai cu tine. Dar să stai cu tine pe bune! Nu ai absolut nimic altceva de făcut, zile întregi, nu ai unde să fugi fără să te iei cu tine pe tine însuți. Ca în viața de zi cu zi, de altfel, doar că acolo, în munți, orice tentativă de fugă îți e, imediat, evidentă, întâi pentru că nu ai acces la nimic ce ți-ar putea facilita amorțirea propriilor sentimente și apoi pentru că tot ce faci, ore în șir, este să te antrenezi să te observi, în detaliu. Apoi, treptat, dacă ești prezent și alegi să te întorci, de fiecare dată când încerci să fugi de tine, înveți să accepți ceea ce este, inclusiv pe tine, așa cum ești, fix așa, fără să te judeci. Apoi să dai drumul, la tot, să dai drumul emoțiilor, gândurilor, senzațiilor, amintirilor trecutului, proiecțiilor viitorului, iluziilor, să nu mai ții cu dinții de nimic, să le lași pe toate să treacă, de ca și cum te-ai uita la un film și ai vedea cum trece, scenă după scenă și să te eliberezi de suferință. Dar până aici, e un drum lung de parcurs, cel puțin pentru mine, iar ce am făcut în aceste zile a fost doar un prim pas.

Primele trei zile de meditație au fost destul de grele pentru mine. Au fost zilele de introducere în meditația Vipassana, în care, câte nouă ore pe zi, tot ce făceam era să ne ținem atenția pe respirație, în diverse moduri. Deși eu am crezut că meditez de ceva vreme, mi-am dat seama că ceea ce făceam eu era extrem de puțin în comparație cu ce aveam de făcut aici. Eu eram obișnuită cu meditația ghidată, ghidajul fiind ancora atenției mele. Aici nu mai aveam nicio ancoră de care să se agațe mintea mea ca să nu mai zburde pe câmpii. Apoi, eu eram obișnuită să meditez în sesiuni mult mai scurte, cred că o oră a fost maximumul atins de mine, însă doar de câteva ori. Să stau atâtea ore și să încerc să îmi mențin atenția pe respirație, doar cu instrucțiunile de la început, s-a dovedit a fi o mare provocare. Mintea nu îmi stătea locului mai mult de câteva secunde. Mă trezeam în trecut, în viitor, mă trezeam având dialoguri imaginare cu vreun cunoscut, mă trezeam făcându-mi planuri și făceam eforturi să mă întorc la respirație, însă, era o chestiune de timp, foarte puțin timp, până când mintea aluneca din nou pe aceeași pantă. În plus, mai era și disconfortul fizic, dat de faptul că meditam pe podea, pe pernuțe și cea mai mare problemă a mea era faptul că mă dureau picioarele (având hernie de disc lombară, credeam că spatele va fi cel care îmi va pune probleme, însă faptul că am ținut atâtea zeci de ore spatele drept m-a ajutat enorm și nu m-a durut aproape deloc). Am încercat mai multe variante de a mă așeza și, până la urmă, am reușit să îmi scad disconfortul fizic.

Aceste prime zile au fost și zilele în care m-am judecat cel mai mult pentru incapacitatea mea de a-mi menține mai mult atenția într-un loc și de a medita cum „trebuie”. Deși credeam despre mine că am devenit tolerantă cu mine însămi în ultimii ani, în aceste zile a ieșit la suprafață multă neacceptare de sine și mi-am dat seama că am dus mereu și duceam și acolo o acerbă luptă cu mine însămi, să mă schimb, să fac mai mult, mai bine, altfel, să fiu mai mult, mai bună, altfel; doream mereu altceva decât ce eram, ce aveam, ce făceam, iar meditația nu făcea excepție, doar îmi punea o oglindă nouă pe aceeași față a mea. Faptul că am tot încercat să mă schimb nu e ceva rău în sine, dorința de evoluție și transformare este normală și benefică. Însă ceea ce am realizat în tabără a fost că nu am cum să plec mai departe dacă nu accept, cu adevărat, locul în care sunt, cel din care vreau să plec și să evoluez și dacă nu intru în contact cu ritmul real în care pot face orice schimbare. Mi-am dat seama că voiam prea mult, prea repede și că îmi era greu să accept că nu pot medita așa cum mi-aș fi dorit, din prima.

Ce m-a surprins în primele zile a fost zgomotul enorm din mintea mea. Când orice alt zgomot exterior se oprește, gălăgia din cap nu mai este acoperită de nimic și devine clară și evidentă. Știam faptul că am mereu gânduri, că mintea nu se oprește niciodată dacă nu învăț eu să o opresc, însă nu m-am așteptat ca acest tumult mental să fie atât de intens și de obositor. În meditație, îmi aduceam conștient, de fiecare dată când puteam, atenția înapoi la respirație, însă în pauze și seara, înainte de somn, gândurile năvăleau, îmi apărea în față trecutul, viitorul, iluziile pe care mi le-am constuit, nevoia de a-mi construi altele pentru când mă voi reîntoarece în civilizație; mi-am amintit lucruri din copilăria mică la care nu m-am mai gândit de foarte mulți ani, am făcut foarte multe legături între evenimente pe care le-am trăit de-a lungul vieții, iar treptat, mi-au devenit evidente tipare de comportament, am trimis în univers intenții cu privire la ce îmi doresc și cine vreau să fiu de acum încolo, m-am înfuriat, m-am întristat, m-am mirat, m-am bucurat, apoi i-ar m-am frustrat.

Gânduri cu coloană sonoră

Pe lângă toate astea, am realizat că numele meu, Carmen, nu este deloc întâmplător (carmen, carminis, în latină este substantiv de declinarea a treia imparisilabică, care înseamnă cântec – asta, câteva proverbe și versurile de la Gaudeamus Igitur reprezintă cam tot ce îmi mai amintesc din orele de latină din școală): în aproape fiecare moment, indiferent de gândurile care îmi umpleau mintea, rula undeva și o melodie, lucru care nu a dispărut până la finalul șederii mele acolo decât în momentele în care chiar reușeam să meditez corect, momente care, din fericire, s-au înmulțit cu trecerea zilelor. Mi-am dat seama că mintea mea cântă încontinuu și nu, nu ce aleg eu că asta ar fi fost frumos, ci ce are ea chef, cât are ea chef, uneori, aceleași două-trei versuri ore în șir. Am fost surprinsă să constat că îmi cântă în cap versuri pe care nici nu realizasem vreodată că le știu. Într-una dintre zile, mi-a apărut pe fundalul gândurilor o melodie de la 3 Sud Est (cred?!) și când am văzut că trece o perioadă bună și nu dispare, m-am îngrozit atât de tare încât am reușit mult mai bine și mai eficient să îmi aduc atenția la respirație, deci să meditez ca lumea. De unde se poate deduce că poți face orice cu motivația potrivită, nu? 🙂 Am mai trăit ceva asemănător când mi-a apărut în minte o manea, dar, din fericire, de aceea am scăpat repede, salvată de Linkin Park, că tot se făcuse, exact în ziua sosirii mele la tabără, un an de la moartea lui Chester și m-am gândit la el mult în acele zile. Din fericire, vocea lui a fost cea care mi-a ținut cel mai mult companie, lucru care m-a și ajutat să accept, într-un final, elanul artistic nesfârșit al minții mele.

Liniștea

Budiștii cred că suferința are la bază atașamentul, cu formele sale, dorința și aversiunea, care, dacă sunt însoțite și de ignoranță, ne țin foarte departe de o viață liniștită și senină. Sunt multe de spus aici; pe scurt, pe de o parte este dorința, tendința omului de a vrea mereu lucruri, alți oameni sau experiențe, de a-și lega fericirea și starea de bine de ele, apoi, când le obține, de a face tot posibilul pentru a prelungi acea stare de bine, iar, când acest lucru nu mai este posibil, pentru că totul trece, omul începe să sufere după plăcerea pierdută sau în absența unei plăceri la care visează și care n-a venit încă; pe de altă parte este aversiunea, tendința omului de a evita ceea ce interpretează ca fiind neplăcut și frustrarea și suferința care vin din faptul că nu putem evita mereu ceea ce nu ne place. Iar ignoranța, deconectarea de sine și de prezent și trăitul doar în minte, în trecut și viitor amplifică suferința pentru că, în ignoranță, nu vedem nicio cale către detașare și eliberare. Detașarea și eliberarea nu însemnă dezinteres, incapacitatea de a mai simți ceva, înseamnă a sta în prezent, în emoția care există, oricare ar fi ea și a o accepta și trăi, fără a încerca să o prelungești, să o scurtezi, să analizezi de unde din trecut vine și ce impact pe termen lung are, cum va fi când se va termina și așa mai departe. În cazul emoțiilor negative, detașarea văzută în acest fel, duce la scurtarea stării neplăcute pentru că, emoțiile, în sine, durează câteva minute, iar starea noastră de rău este prelungită de gândurile și interpretările minților noastre. În ceea ce privește emoțiile pozitive, a fi detașat și a nu ține cu dinții de ele, ne permite să le trăim cu totul, să ne bucurăm de ele, de fiecare moment în care le simțim. Detașarea nu numai că nu înseamnă amorțire, înseamnă, de fapt, trezire.

Rezonez cu această abordare, însă, fiind acolo, am realizat că înțelesesem toate astea doar teoretic. Am înțeles, observându-mi mintea, senzațiile și emoțiile, că atașamentele care duc la suferință sunt forme de control, moduri în care eu vreau să influențez lucurile și să le schimb, uneori fortându-le și că, deși am evoluat mult în ultimii ani, încă mai am de parcurs un drum semnificativ până la eliberarea de suferință sau măcar până la renunțarea la atașamentul de suferință, pe care am realizat că îl am.

La finalul celei de-a patra zile de meditație, când mi-am dat seama, dincolo de teorie, că toate planurile pe care mintea mea se chinuia să le facă, toate rugămințile îndreptate către univers sunt tot forme de control și forme în care eu vreau să îmi asigur un anumit parcurs către un scop în loc să las lucrurile să curgă, iar abordarea mea mă copleșea, mă obosea, mă frustra și mă făcea să sufăr, nu doar acum, ci dintotdeauna, am decis să nu mai fac nimic. Să nu mă mai lupt cu gândurile mele, cu senzațiile și sentimentele mele, ci să le observ și să le las să treacă, fără să mă mai agăț de ele. Să nu mai formulez intenții, pentru că cele pe care deja le formulasem erau suficiente, să las lucrurile să meargă firesc unde trebuie să meargă, să fiu și atât. Și să observ. Să meditez exact cât și cum pot, fără să mă mai critic că, câteodată, mă mișcam în Adhitthana (un tip de meditație menit să cultive fermitatea, în timpul căruia era nevoie să nu mă mișc deloc timp de o oră) sau că îmi zboară gândurile de la senzațiile din corp la cai verzi. Să accept că sunt exact unde trebuie să fiu, exact cum trebuie să fiu și să am încredere că, atunci când ceva va fi necesar să se schimbe, voi ști și voi face ce e nevoie.

După momentul în care am hotărât asta, totul a început să se schimbe. Ziua de 25 iulie, a cincea zi de meditație, a  fost prima mea zi de liniște, îmi vine să zic absolută, chiar dacă absolutul nu prea ne e accesibil. A fost una dintre puținele zile în care nu a plouat în pauza de prânz și în care am putut sta întinsă, la umbra unui prun, urmărind avioanele pe cer și simțind că totul este perfect, la locul lui. Mi-am simțit, pentru prima dată, conștientă fiind de asta, sufletul ușor, împăcat, de parcă mi s-ar fi ridicat o mare greutate care îl strivea. Am simțit iubire, pentru toți oamenii care mi-au trecut prin viață și care și-au lăsat amprenta asupra mea, fie că mi-a plăcut asta sau nu la momentul la care s-a întâmplat, pentru că, am accesat, oarecum brusc, un soi de claritate care mi-a permis să înțeleg cu adevărat că totul are sens, că suntem interconectați extrem de profund, că sunt suma tuturor experiențelor mele și totuși nu sunt asta, ci mult mai mult de atât. Am simțit conectarea cu natura într-un mod total nou, de ca și cum tot ce se regăsea în ea se regăsea și în mine și invers, iar acesta era cel mai firesc lucru posibil. M-am simțit fericită, fără să vreau să schimb ceva, fără să vreau să nu se termine acele momente, fără nimic altceva. Iar natura, parcă înțelegând, mi-a trimis, printre avioane, pe un cer senin lacrimă, un singur nor, în formă de inimă. Cheesy? Poate. Dar prea era în concordanță cu tot ce simțeam eu, așa că am ales că cred că nu e o simplă întâmplare.

Ulterior, când am revenit în civilizație și am deschis telefonul, am văzut că, exact pe data de 25 iulie, dintre toate zilele în care fusesem plecată, mai mulți oameni, extrem de dragi sufletului meu, îmi trimiseseră mesaje, deși știau că nu le pot primi și citi atunci, în care îmi spuneau fie că mă iubesc, fie că le e dor de mine, fie că m-au visat fericită și că au simțit o energie care i-a făcut să îmi scrie. Cred că nu mai e nevoie de alte comentarii aici.

Emoțiile și corpul

Așa a început a doua perioadă a șederii mele în tabără, care a fost foarte diferită de prima. Am experimentat efectiv cum este să mă eliberez de suferință, de emoțiile negative, fiindu-le simplu observator și cum să mă bucur de emoțiile pozitive, cum să le simt, fără a mă atașa de ele și a mă gândi cum pot face să nu se mai termine niciodată. A fost pentru prima dată în viața mea când am înțeles cu adevărat ce înseamnă să stau cu emoțiile mele și să le las să fie, o altă chestie pe care o înțelesesem doar teoretic, iar când mă loveau emoțiile negative, această idee nu mai înseamna nimic, tot ce făceam fiind să încerc să scap de ele. De asemenea, am căpătat o mai mare claritate asupra faptului că, întotdeauna, momentelor rele le vor urma momente bune, cărora iar le vor urma momente rele și tot așa, pe parcursul întregii vieți, dar că răul și binele sunt, în cele mai multe cazuri, interpretările orgoliului meu ale unor evenimente, în realitate, neutre, fără vreo legătură cu mine. Desigur, cred că există bine și rău universal valabile, însă și în fața lor, tot eu sunt cea care alege atitudinea și cursul acțiunii, iar pentru ca alegerile pe care le fac să fie potrivite pentru mine și să nu îi afecteze negativ nici pe alții, am nevoie de o minte clară, calmă și detașată.

Ce m-a ajutat enorm să pot experimenta eliberarea a fost conștientizarea faptului că orice emoție este însoțită de o senzație fizică. Știam asta teoretic, dar Vipassana este exact despre observarea senzațiilor fizice, ore în șir, așa că am început să îmi cunosc mai bine corpul și să înțeleg exact cum se simte fiecare emoție a mea la nivel fizic, cum mi se modifică respirația și ritmul cardiac, unde în corp încep să simt blocaje, în funcție de sentimentul pe care îl am, ce părți ale corpului îmi amorțesc câteodată, când simt unele emoții extrem de intens, lucru de care nu eram conștientă, cum se simt adrenalina, cortizolul, serotonina și endorfinele în exces etc. Eu tot încercasem să fiu atentă la emoția în sine sau la gândurile care au generat-o, să numesc emoțiile, să observ gândurile și să încerc să le accept și să le gestionez, doar că acestea sunt abstracte, imateriale, gândurile se schimbă repede, și, de aceea, sunt mai dificil de observat și gestionat cu detașare. Fiind atentă la semnele fizice, din corp, am reușit să observ schimbările genereate de emoțiile puternice pe care propriile mele gânduri mi le provocau, să le văd cum apar, cum cresc în intensitate, cum ajung la apogeul la care, în mod normal, eu aș fi făcut ceva ca să scap de disconfort, să rămân atentă și nemișcată în acel moment de intensitate maximă și apoi să le observ cum se estompează și se duc. Conștientizarea faptului că totul, dar absolut totul, trece, m-a ajutat enorm și mi-a rămas în minte de atunci, în fiecare moment.

Ce am mai realizat este cât de mult nu mi-am iubit corpul. Nu pot să spun că l-am urât, însă nu l-am iubit, l-am ignorat, l-am criticat, am încercat să îl schimb, apoi m-am împăcat cu el, dar am continuat să îl ignor. Am fost oarbă la faptul că am senzații, pe fiecare centimentru din corp, în fiecare moment și că, prin ele, corpul meu comunică mereu cu mine, iar dacă știu să îl ascult și să îl observ, calitatea vieții mele, per total, poate crește enorm. După zilele petrecute în tabără, am căpătat un mare respect pentru corpul meu și cred că abia acum am început să îl iubesc și să îi fiu recunoscătoare.

Scriam mai sus că făceam duș la comun. Asta mi-a dat ocazia să văd multe trupuri de femei, mai tinere, mai în vârstă, mai grase, mai slabe, mai mult sau mai puțin tonifiate, cu piele mai albă sau mai închisă, cu sau fără tatuaje. Fiind atentă atât de mult timp la propriul meu corp și văzând câte se întâmplă în și cu el, am realizat cât de frumos și de spectaculos e corpul uman, cât de interesantă este diversitatea de forme, de texturi, cât de puternic e legat corpul de emoțiile noastre, de sufletul nostru și cât de îngust ne învață societatea să gândim despre ce e frumos, dezirabil, acceptabil! Corpurile noastre spun povești profunde despre noi, iar a judeca doar ce se vedere la suprafață după criterii arbitrare, cred că este mult prea simplist și e mare păcat să ne oprim aici. Am dat nas în nas cu propria mea superficialitate de gândire și am rămas surprinsă câte stereotipuri aveam totuși în minte, în ciuda faptului că iubesc oamenii și îmbrățișez diversitatea. Sunt tare recunoscătoare că niște idei nefolositoare de care nici măcar nu eram conștientă au dispărut natural, imediat ce mintea mea a încetat să mai interpreteze în vreun fel ce a văzut și s-a limitat la a observa.

Cu ce am plecat

Până acum ceva vreme, credeam că răspunsul la toate problemele care țin de emoții și care au nevoie de vindecare este terapia. Cred în continuare în terapie și utilitatea ei, însă nu mai cred că e singurul răspuns, nici măcar cel mai bun dintre mai multe, cred pur și simplu că e doar o cale și că există și altele. Pentru mine, meditația a devenit clar o altă cale, care, deși nu a implicat vorbit și analiză sau tocmai datorită acestui fapt, m-a dus mai departe pe drumul către mine și către liniștea mea decât am putut ajunge până acum. Nu pentru că meditația ar fi în vreun fel superioară terapiei sau comparabilă cu ea, ci pentru că, cu ajutorul ei, în contextul descris mai sus, mi-am accesat resursele interioare într-un mod total diferit, care, în această perioadă a vieții mele a fost exact ce mi-a trebuit. Am primit încă o dovadă a faptului că nu există rețete, ci totul ține de a-mi respecta intuiția și ritmul.

În ceea ce privește resursele interioare, am plecat cu ceva ce pot pune cu greu în cuvinte. După ce m-am eliberat de auto-critică și auto-judecată și când am început să medităm cu și pentru compasiune, fericire și eliberarea de suferință a tuturor ființelor din univers, am ajuns într-un loc, dacă îi pot spune loc, din mine în care n-am mai fost niciodată și pe care îl credeam posibil doar teoretic, la ființele foarte bune, evoluate, iluminate. Am intrat în contact cu o imensă stare de compasiune și iubire pentru tot ce există, inclusiv pentru mine însămi, cu o fericire și o bucurie enorme pentru simplul fapt că trăiesc aici și acum, cu o stare de conectare cu tot ce există în jurul meu și cu o pornire puternică, naturală și sinceră, de a face bine, de a dărui, cu o dorință reală ca toate ființele, fără excepție, inclusiv cele care m-au rănit sau i-au rănit pe oamenii dragi mie, să fie fericite. Am simțit că de aici, poate izvorî toată iertarea, toată fericirea, toată generozitatea, toată puterea de care voi avea vreodată nevoie, atât pentru mine, cât și pentru cei din jurul meu. Nu cred că m-am iluminat sau că am devenit, în vreun fel, superioară altora. Nu am acea stare mereu. Însă faptul că am descoperit aceste resurse în mine și că, de atunci, le-am accesat în nenumărate rânduri, a reprezentat pentru mine o dovadă a faptului că esența noastră umană este bună, generoasă și plină de compasiune, iar asta se vede și în cele mai grele momente dacă suntem atenți și că, pe parcursul vieții, învățăm cumva nefericirea și suferința. Cred din tot sufletul meu că există un asemenea „loc” în fiecare dintre noi, iar asta ne face egali ca valoare, oricât ne-am îndepărta de el pe parcursul vieții.

Un alt lucru pe care l-am realizat stând acolo doar eu cu mine și care m-a uimit prin precizia cu care mi-am dat seama că s-a întâmplat de-a lungul anilor, a fost că tot, dar absolut tot, ce am adus în lume, în univers, în viețile altora sau cum vreți să spunem, s-a întors la mine, mai devreme sau mai târziu, exact la fel. N-am scăpat basma curată cu absolut nimic din ce am făcut nasol și am fost recompensată pentru tot ce am făcut cu energie bună. Poate pare un truism, însă pentru mine a fost o lecție uimitoare și grea, în același timp, pentru că și aceasta era o idee pe care o știam doar teoretic. Acolo însă, am realizat, cu exemple din propria mea viață, adevărul acestei idei. Dacă am tratat oameni rău, am fost apoi tratată la fel, în multe instanțe chiar identic, mi s-au spus până și aceleași cuvinte grele pe care le-am aruncat eu, chiar dacă nu de către aceiași oameni, ci de alții, la ani distanță. Dacă am mințit, am fost apoi mințită, aproape în același fel, pe aceleași spețe. Dacă am tratat oameni cu frică și suspiciune, am fost, la rândul meu, tratată la fel. Dacă am amenințat, am fost amenințată, am lovit, am fost lovită, orice fel de suferință am provocat, am avut apoi ocazia să o experimentez pe propia piele. Pe de altă parte, când am avut încredere, am primit încredere, când am iubit, am primit iubire, când am fost sinceră, am primit sinceritate, când am oferit dezinteresat, la fel am și primit. N-am găsit nicio excepție, nici măcar una, deși a fost suficient timp să îmi treacă prin minte întreaga mea viață, ceea ce s-a și întâmplat și, în anumite momente, stând întinsă în livadă în pauze, am căutat excepții intenționat. Karma is not a bitch, Karma is a scarily fucking FAIR energy. Gândul acesta, inițial m-a cam speriat și zguduit, apoi mi s-a așezat ca o veste tare bună.

Am mai plecat cu încredere în forța mea, nu doar în cea interioară, ci, tot în premieră, în cea fizică. Nu a fost deloc ușor, per total, să petrec în tabără 11 zile, să stau atât de mult timp nemișcată, să tac complet până la a uita cum îmi sună vocea, să îmi schimb stilul de viață cu totul, peste noapte, de la lucrurile de bază, cum ar fi somnul, alimentația, igiena personală, până la preocupările zilnice, să dau de mine, de haosul din mintea mea, dar și de frumosul din mine, să stau cu emoții dificile, să le accept și să le las să treacă. Nu voi mai spune niciodată despre mine că sunt un om slab, iar acest lucru este mare pentru mine.

Am plecat și cu capacitatea de a medita extrem de mult îmbunătățită. Încă sunt novice, chiar dacă cei de la centru ne consideră avansați pe noi, cei care am terminat cursul de 11 zile. Dar sunt un novice ceva mai conștient, ceva mai așezat, ceva mai liniștit.

Sunt mai multe lucruri cu care am plecat, pe unele cred că nici nu le conștientizez încă. Dar e timp și pentru asta.

Revenirea în civilizație

În ultima zi de prezență în tabără, după meditația de dimineață, ni s-a permis să începem să vorbim și am fost invitați să ne implicăm în muncile comunității de acolo (strâns de prune, ales de grâu), pentru ca trecerea de la tăcere la normalitate să fie lină. În realitate, nu a existat o trecere lină deoarece toată lumea a început să vorbească foarte mult, să povestească tot ce a simțit, apoi persoanele mai extroverte și-au povestit viețile, ceea ce pentru mine a fost, în primele ore, foarte copleșitor. A fost ciudat să aud atâta gălăgie, dar, cel mai ciudat a fost să îmi aud propria voce din nou. Am avut senzația că am tăcut mult mai mult timp decât o făcusem. În gălăgia iscată, am simțit anxietate la gândul că urmează să mă întorc acasă, la serviciu, în societate, unde gălăgia e normalitatea. Dar învățasem să las emoțiile să treacă, deci a trecut și anxietatea și m-am conectat, cât am putut, cu colegele cu care împărțisem camera zile în șir, dar cu care acum vorbeam pentru prima dată.

În ziua următoare, cea a plecării, când ni s-au returnat lucrurile care ne fuseseră cerute la început, n-am putut să deschid telefonul imediat, îl simțeam cumva străin. Am văzut oameni care abia așteptau să dea telefoane, să le spună celor dragi cum a fost. Eu nu aveam nimic de spus și nici nu mi s-a părut bine sau rău, nici ce făceau ei, nici ce nu făceam eu. Am deschis telefonul doar după ce am coborât de la centru și am ajuns la mașină și am făcut-o doar pentru că aveam nevoie de Waze ca să pot pleca spre casă. Am luat patru oameni în mașină, până în Brașov, am petrecut patru ore împreună, dar am vorbit puțin, ceea ce a fost bine. Conducând, mi se părea că drumul este mai frumos, că natura e mai spectaculoasă, că are culori mai vii.

N-am putut citi și răspunde la mesaje decât în timp și n-am răspuns la toate, nici nu am putut citit tot. De fiecare dată când telefonul îmi afișa o alertă, parcă simțeam că cineva încearcă să îmi intre în spațiu, asta am simțit zile la rând. Mi-am dat seama că a fi mereu conectat, a ne pune în situația de a primi oricând zeci de alerte de la aplicații, SMS-uri, mesaje pe Whatsapp, Facebook etc. și a ne lăsa întrerupți de ele pentru că ne vine să le verificăm, reprezintă o sursă enormă de bruiaj, care ne amorțește, ne ține departe de noi înșine, ne fragmentează momentele de prezență, care oricum sunt puține, ne oferă iluzia unei vieți pline de relații, de evenimente, de importanță a propriei persoane. Eu nu sunt dependentă de social media și de tehnologie, în general, dar petreceam mult timp cu telefonul în mână, scriind oamenilor, uitându-mă pe facebook, de cele mai multe ori, fără să obțin cu adevărat ceva util. Imediat se face o lună de când m-am întors și nu folosesc telefonul cum o făceam înainte. Sper să nici nu mai ajung acolo. Știu acum cum e fără el, e tare bine, în același timp știu și că am nevoie de el, dar a menține echilibrul între utilitate și fuga de realitate ține în totalitate de mine.

În primele două săptămâni de după întoarcere m-am simțit de parcă trăiam în slow motion; am avut multe reacții întârziate, mai ales în primele zile. M-am întors imediat la serviciu și mi-a fost greu să citesc toate e-mailu-urile și să îmi mut rapid atenția de la un lucru la altul, însă am avut norocul să am în jurul meu oameni care au înțeles ce am trăit și mi-au dat spațiul de care am avut nevoie, ajutându-mă unde a fost cazul. Mulțumesc!

Încă nu sunt cum eram înainte. Spun „încă”, dar, în realitate, nu știu dacă voi mai fi vreodată cu totul așa cum am fost, probabil că nu. După cum spuneam, am făcut un pas. Adevărata provocare este a continua drumul, a mă bucura de călătorie, a-mi aminti că voi mai cădea și că e ok, dar și că voi mai zbura și că e normal să o fac și, în loc de a fugi de mine, a merge lin și încet, de mână cu mine, exact așa cum sunt în fiecare moment al vieții mele. Provocare pe care o accept cu drag și recunoștință față de tot ce m-a adus în punctul de a fi suficient de conștientă încât să mi-o pot formula.

Sursă foto și informații suplimentare despre Centrul de meditație Dumbrava de Sus: https://www.meditatie.ro.

 

De ce e în regulă să ceri ajutor

PsihoterapieVăd în jurul meu foarte mulți oameni care se străduiesc să obțină diferite lucruri, oameni care suferă și nu știu ce să facă, oameni care au depresii de multă vreme și trăiesc realități sumbre, oameni care au relații tensionate, disfuncționale cu cei dragi, oameni nervoși și nemulțumiți mereu, pe oricine și orice, oameni care se luptă cu dependențe sau, mai grav, care ignoră că le au și se amorțesc zilnic în diverse feluri, oameni care se compară neîncetat cu alți oameni și se simt mereu pierzători, oameni care îi tratează rău pe cei din jur, îi micesc, îi umilesc, în încercarea disperată de a-și afirma propria valoare în ochii altora, dar mai ales în proprii ochi, oameni care evită adevărurile care nu le plac, care (se) mint, fug, amână, oameni care, părinți fiind, dau mai departe neajunsurile pe care le simt copiilor lor, nu din răutate, ci din neputință, din neștiința de a face altfel. Mai văd și oameni care sunt bine per total, dar care ar vrea să facă sau să fie mai mult și le lipsește curajul să încerce, determinarea de a face primul pas în direcția visului lor; sau oameni care par a le avea pe toate, famile, casă, mașină, loc de muncă mișto, bine plătit, dar care simt că le lipsește ceva, care ar vrea să își găsească sensul, misiunea și nu știu de unde s-o apuce.

Văd în jurul meu oameni, în toată complexitatea lor, iar eu sunt unul dintre ei. A fi om nu înseamnă a fi perfect, a fi mereu mulțumit, satisfăcut, fericit, a le ști mereu pe toate, ci înseamnă a avea și emoții negative, și greutăți, și situații care nu ne plac, înseamnă și a face și alegeri nepotrivite, a greși, a regreta, a simți durere sau confuzie. Nu putem evita tot ce nu ne place și resimțim ca fiind neplăcut sau de-a dreptul devastator, însă problemele apar atunci când stările negative sunt baza, când ele nu trec așa cum ar fi natural să se întâmple dacă viața noastră este în echilibru, ci ne acaparează întreaga existență, iar momentele frumoase și liniștite, momentele de bucurie și fericire sunt sporadice și de scurtă durată sau lipsesc cu desăvărșire pe perioade lungi de timp.

Scriu acest articol pentru că, din proprie experiență, știu cât de greu poate fi, pentru cel care trăiește unul sau mai multe dintre scenariile menționate mai sus, să conștientizeze că se poate și altfel și să ceară ajutor profesionist. Mie mi-a fost greu, mi-am zis multă vreme că trebuie să mă descurc singură, m-am întrebat cine aș fi eu dacă n-aș putea să îmi gestionez singură dificultățile și am nevoie de un străin să mă ajute, fie el chiar și psihoterapeut sau coach și mi-am răspuns că, probabil, aș fi un om foarte greșit. Știu mulți oameni care au nevoie de ajutor și evită să îl ceară pentru că se simt greșiți dacă nu se pot descurca singuri. Aflându-mă, de-a lungul timpului, în toate posturile, cea a celui care nu știe că are nevoie de ajutor și crede că viața e grea și e normal să fie așa, cea a celui care știe că are nevoie de ajutor, dar nu îl poate cere, cea a celui care a cerut, într-un final, ajutorul și s-a bucurat de efectele lui și, apoi, cea a celui care oferă, la rândul lui, ajutor altora, simt să împărtășesc perspectiva mea cu privire la motivele pentru care este foarte în regulă ca, atunci când avem momente în care nu mai putem, să apelăm la sprijin profesionist.

În primul rând, oricât de mult ți-ai dori, nu îți poți rezolva toate problemele singur. Și asta nu e pentru că nu ești destul de bun, pentru că nu ți-a plăcut cartea, cum se mai zice pe la noi, sau pentru că nu ai destulă voință. Este pur și simplu pentru că nu te poți vedea și dinăuntru și dinafară în același timp; nu poți să îți spui povestea, să te descompui, să suferi și, în același timp să îți fii și alături, să te și asculți, să îți oglindești ție însuți propriile tipare, să vezi ansamblul și, mai presus de toate, să îți oferi acceptare totală și compasiune, adică ingredientele de care ai cea mai mare nevoie atunci când ești vulnerabil. Creierul omului efectiv nu este capabil de așa ceva în momentele de criză. În momentele de criză, frâiele sunt preluate de partea limbică a creierului, responsabilă cu emoțiile, în corp se eliberează multă adrenalină și cortizol pentru a pregăti omul pentru luptă sau fugă (amygdala highjack), senzația este aceea că însăși viața persoanei în cauză este amenințată, prin urmare, partea logică, rațională este redusă la tăcere pentru a conserva energia. Așa că, deși îți dorești să ai suficientă claritate pentru a te descurca singur, atunci când ți-e rău, pur și simplu nu o poți avea. Desigur, există soluții pentru a reduce stresul și a gestiona situațiile pentru a nu ajunge în extrema descrisă mai sus, însă ele nu pot fi integrate de pe o zi pe alta, ci țin de schimbarea profundă a modului de a vedea lucrurile, schimbare care are loc în timp. Așa că este foarte important să ai lângă tine un om pregătit, care îți poate conține emoțiile, care poate vedea legăturile și ți le poate arăta și, cel mai important, care te poate ajuta să te simți nejudecat și în siguranță, pentru a putea face schimbările de care ai nevoie.

În al doilea rând, și dacă ai avea posibilitatea să rămâi rațional și lucid în timp ce te simți rău, tot ar ajuta să te însoțească cineva pregătit pentru a parcurge drumul vindecării, pentru că altfel nu prea ai de unde să știi ce să faci și pe unde să o iei. Nu toți suntem psihiatri, psihologi, psihoterapeuți, coachi, la fel cum nu toți suntem electricieni, aviatori, programatori, oameni de știință sau alți oameni prestează pentru noi servicii pe care nu le putem presta singuri sau creează lucruri pe care le folosim, dar nu le putem crea noi. În plus, dacă toată viața ai acționat în anumite feluri, ai crezut anumite lucruri despre tine și despre lume, te-ai raportat la ce ți s-a întâmplat în anumite feluri, chiar dacă îți dai seama că toate acestea nu te mai ajută, este foarte dificil să faci ceva diferit pentru că, de cele mai multe ori, nu ai alte repere. Sau și dacă le ai, pentru că îi vezi pe alții făcând altfel, tot s-ar putea să nu ajute pentru că situația ta e unică, e diferită, poate să îți fie frică să abandonezi ceva ce știi, în favoarea a ceva ce nu știi etc. Este nerealist să te aștepți că poți vedea, dintr-o dată, lucrurile altfel decât le-ai văzut toată viața și că asta îți va aduce starea dorită, oricare ar fi ea.  E cum spunea Einstein: nu putem rezolva o problemă folosind același mod de gândire cu care am creat-o. O persoană care are în spate sute de ore de pregătire teoretică și practică, plus propriul proces de autocunoaștere parcurs, știe cum să te însoțească în afara zonei tale de confort și cunoaștere, să te provoace când e necesar, fără să te critice, ci rămânând de partea ta și deschizându-ți uși despre existența cărora nici nu știai. Desigur, de tine depinde dacă și pe ce uși intri, însă faptul că ai mai multe variante e un câștig uriaș.

În al treilea rând, starea psihică, emoțională este la fel de importantă precum starea fizică. Dacă pentru probleme fizice, apelăm la doctori, deci la specialiști, de ce nu am face la fel atunci când avem dificultăți emoționale? Știu că sunt printre noi și oameni care fac pe doctorii și se tratează singuri, după ureche în unele cazuri, însă fac asta cu câte o răceală, cu câte o durere minoră, nu atunci când e ceva serios. Dacă, de exemplu, ai o criză de apendicită, nu te orepezi singur, ci mergi la un chirurg. Același lucru ar trebui să fie valabil și în ceea ce privește dificultățile emoționale și psihice. Da, e în regulă să nu mergi la psihoterapeut imediat ce ești un pic trist sau furios, e normal să avem toată gama de emoții și, în multe contexte,  emoțiile negative au efecte pozitive, ne ajută să acționăm, ne dau energie, ne pot scoate din impasuri sau ne ajută să ne descărcăm. Însă dacă ești furios mereu, din orice, dacă ești trist și tristețea nu mai trece, dacă ești apatic și lipsit de energie săptămâni sau luni în șir, cum scriam și mai sus, atunci deja e altceva. Depresia, de exemplu, nu este un moft, nu este un lux al celor care n-au probleme mai serioase în viață, nu este un semn al lipsei de voință sau o stare plictiseală, ci o boală cruntă, gravă, tot mai răspândită în toate mediile și categoriile de vârstă, boală care, netratată, poate duce la consecințe grave, inclusiv la sinucidere. Anxietatea, fobiile, atacurile de panică, hipervigilența, tulburările obsesiv-compulsive, teama exacerbată că la orice pas pândește un pericol, timiditatea excesivă etc. nu sunt capricii, semne de slăbiciune, motive de rușine, la fel cum nu sunt nici stări cu care trebuie să trăim, stări normale, pe principiul „așa sunt eu, așa am fost mereu”.  Toate sunt tratabile.  Aici sunt statistici și informații despre incidența bolilor psihice în SUA, aici câteva detalii despre depresie la nivel mondial, iar aici câteva detalii despre depresie în România. La o simplă căutare pe google se găsesc mult mai multe informații decât dau eu aici, toate arătând amploarea și seriozitatea fenomenului. Este clar că nu poate fi vorba de atâția oameni delăsători și mofturoși care nu știu să aibă grijă de ei și ar trebui să termine cu prostiile, ci e vorba de lucruri care, de cele mai multe ori, nu pot fi rezolvate pe cont propriu. Dacă nu ai de la tine așteptarea să te poți vindeca, doar cu puterea voinței, de apendicită, de diabet, de cancer, atunci de ce ai avea așteptarea să te poți vindeca de depresie sau de orice altă problemă de ordin psihologic? La fel ca bolile fizice, și cele psihice evoluează, se agravează se extind. Ca să nu mai vorbim de faptul că este o chestiune de timp până când problemele emoționale netratate sunt somatizate, proces care duce la îmbolnăvirea corpului. Ajungem în situații în care ne tratăm pentru efecte resimțite în corp, fără a umbla la cauza psihologică din spate, lucru care incetinește vindecarea sau chiar o face imposibilă.

Una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit cu privire la ce însemană lupta cu boala psihică, ce efect are asupra vieții celui care o duce, precum și ce se poate și ce nu se poate face odată ce boala se instalează este ”The Center Cannot Hold: My Journey Through Madness”, scrisă de Elyn Saks (în românește tradusă „Centrul nu se mai poate susține”). Este povestea reală a autoarei, de la primele semne ale schizofreniei și până la acceptarea bolii și găsirea modalităților de a trăi cu sens și de a se bucura de viață chiar dacă boala ei nu are vindecare. Extrem de inteligentă, profesoară universitară cu vaste cunoștințe de drept, psihologie, psihiatrie, Elyn încearcă, în repetate rânduri să învingă teribila boală prin puterea voinței, renunțând de multe ori la medicamente, în ciuda sfaturilor medicilor și terapeuților cu care lucra și fiind sigură mereu că de data aceasta va reuși. Oricât de instruită, de conștientă de sine, de dornică să reușească a fost, niciodată strategia ei nu a funcționat, episoadele psihotice întorcându-se mereu. Soluția a fost acceptarea situației și a ajutorului, iar o parte extrem de importantă din proces a fost psihoterapia, relațiile stabilite cu psihoterapeuții cu care a lucrat de-a lungul anilor, faptul că putea fi ea însăși în cabinet, că putea spune tot ce gândește, fiind acceptată și înțeleasă.

Un alt motiv pentru care este de folos ajutorul unui specialist, chiar dacă nu ai o boală psihică atât de gravă precum schizofrenia, însă te regăsești în alte scenarii care fac viața ta să fie grea, umbrită, neplăcută, este faptul că este vindecător și extrem de reconfortant să îți spui povestea, oricare ar fi ea, în fața unui om pregătit să te asculte, să te însoțească, să îți ofere compasiune, să te accepte așa cum ești și să te considere complet și capabil să faci ceea ce e necesar pentru a ieși la lumină; practic, să te dezbraci de toate straturile de rușine cu care te-ai acoperit, de toate convingerile limitative, de toate principiile de viață care nu sunt ale tale, să te descoperi așa cum ești cu adevărat, să te doară, apoi să te bucure și să trăiești toate astea în prezența cuiva care este de nedezamăgit și care se află mereu de partea ta. Sunt extrem de puține situațiile în care poți primi un asemena tratament, oricâți oameni ai avea în jur (prieteni, familie). Poate e chiar prima dată în viață când ai parte de o astfel de relație cu cineva. De ce? Pentru că cei mai mulți oameni sunt și ei răniți în diverse moduri și nu știu sau nu pot să asculte, pentru că nu i-a învățat nimeni, nu știu ce să spună când văd pe alți suferind sau nu știu când să nu spună nimic, pentru că sunt fie prea aproape de problemă pentru a putea rămâne în afara ei și o preiau și ei amplificând-o, fie sunt prea departe să se implice cu adevărat, judecă sau se văd pe ei înșiși în suferința celui din fața lor și fug, critică, lovesc. Majoritatea oamenilor suferă deja și ei și nu prea știu cum să fie acolo, cu adevărat, pentru altă persoană, fără să (se) compare, fără să vrea să își spună propria poveste în timp ce tu le-o spui pe a ta, fără să interpreteze sau să sfătuiască după propriile repere. Asta nu înseamnă că sunt răi, ci doar că s-ar putea să fie în alt punct al vieții lor decât ai avea nevoie să fie atunci când ți-e cel mai rău și vrei pe cineva detașat și lucid lângă tine. Desigur, este foarte în regulă, chiar recomandat să vorbești despre ce trăiești cu oamenii iubiți, cu prietenii și familia, asta ține de comunicare, de autenticitate, ce spun doar este că, de cele mai multe ori, oamenii pe care îi iubim și care ne iubesc cel mai mult, nu ne pot ajuta în totalitate. Prezența lor e importantă, intimitatea cu ei e importantă și aduce conexiune, iubire, siguranță, însă sunt lucruri pe care este necesar ca fiecare dintre noi să le facă în afara acestor relații, exclusiv în relația cu sine. Iar relația cu sine poate fi prea tumultoasă și complicată pentru a o duce singur.

Dacă reticența de a apela la ajutor specializat ține de partea financiară, atunci poate este necesară o regândire a priorităților. Desigur, nu mă refer aici la situațiile disperate de sărăcie, în care nu sunt îndeplinite nevoi de bază, cum ar fi aceea de hană, adăpost, îmbrăcăminte. Mă refer la situații normale de trai, în care oamenii au unde să locuiască, au o sursă de venit, mașini, telefoane etc. A investi în tine este crucial, deoarece asta te ajută mai departe în orice întreprinzi; te ajută să știi mai clar cine ești și ce vrei, să iei decizii mai informate, în toate ariile vieții tale, de la cele mari precum a alege o carieră, a cumpăra o propietate, a te căsători cu o persoană, a face un copil și până la altele mai mici cum ar fi unde mergi în vacanțe, cum îți tratezi corpul sau ce decizi să faci seara cu timpul liber. Nimic nu merită mai multă investiție decât propria persoană, iar acest lucru nu este unul egoist, ci unul cât se poate de responsabil și chiar altruist. Dacă ești bine cu tine, dacă te cunoști, dacă te vindeci acolo unde e cazul, dacă îți găsești sensul și îți iei energie din el, atunci tot ce îți trece prin mână înflorește, toți cei din jur au de câștigat, inclusiv sau mai ales, acei oameni cărora le cumperi cadouri costisitoare de ziua lor, de Crăciun sau fără nicio ocazie, cei cărora le faci cinste la câte o ieșire în oraș, sau cei pe care, fiind familia ta, îi susții sau întreții, dar cu care, poate, nu știi cum să comunici cu adevărat sau în prezența cărora ești frustrat, irascibil sau indisponibil emoțional. Iar în ceea ce privește investițiile în propria persoană, poate în loc de încă trei bluze, de ultimul model de telefon în fiecare an, de o casă mai mare sau de o mașină mai puternică, alegi alt fel de investiție, cea în tine ca om, pentru a-ți da seama cine ești și  ce vrei de fapt. Apoi, după acest proces, dacă vei dori acele lucruri, e ok să ți le iei pentru că o vei face fiind conștient de motive și fără a încerca să compensezi cu ele lispuri de altă natură.

Chiar dacă nu ai traume de vindecat sau tulburări emoționale grave, meriți oricum să îți cauți și să îți găsești sensul, să îți manifești tot potențialul, să îți fii cel mai bun prieten, să ai încredere în tine și în faptul că ești bun și valoros chiar și atunci când greșești, să ai curajul să faci schimbări, să îți asumi riscuri și să îți asculți sufletul. Iar un proces de terapie sau de coaching îți poate face drumul către aceste lucruri accesibil și ceva mai ușor și mai rapid decât ar fi dacă te-ai aventura pe el singur.

Nu cred că terapia și coaching-ul sunt singurele forme de ajutor pe care le poate accesa un om, însă la primă mână, doar despre ele pot vorbi eu pentru că le-am experimentat.  Voi încerca să expun, foarte pe scurt, când ajută una și când ajută cealaltă.

Când alegi psihoterapia? Atunci când ai de vindecat răni și traume din trecut care au impact în viața prezentă, când ești în depresie, când ai gânduri sinucigașe, când totul e negru, când nu poți acționa cum îți dorești și simți că te ține ceva mai puternic decât tine, când nu îți mai poți trăi viața în echilibru, la calitatea pe care ți-o dorești, cu alte cuvinte, când ai ceva de vindecat ca să poți fi bine în prezent și în viitor. Coaching-ul e un pic diferit; în coaching nu se lucrează cu trecutul, ci cu prezentul, cu momentul în care este omul aici și acum și cu felul în care poate ajunge acolo unde își dorește. De exemplu, în coaching pot fi abordate teme precum următorul pas în carieră, care este misiunea mea, cum ajung să aflu și apoi să acționez, cum pot trece peste o anumită teamă, cum să am relații mai bune cu familia, cu colegii, cu prietenii, cum să capăt mai multă încredere în mine, cum să îmi găsesc resursele și puterea să acționez într-o anumită situație etc.. Toate aceste subiecte pot fi adresate și în psihoterapie și probabil apar și acolo. Diferența e că în coaching nu se caută vindecarea trecutului, cauza pentru care omul a ajuns să își dorească ce își dorește acum sau să nu își mai dorească ce are, ci construirea viitorului dorit. Desigur că cele două se întrepătrund, iar dacă un client de coaching ajunge, în timpul procesului, la traume trecute care poate nu au fost în prim plan atunci când a decis să lucreze sau la potențiale afecțiuni psihice care necesită alt fel de intervenție, atunci coach-ul are datoria să recomande terapia. Despre ce este și ce nu este coaching-ul, voi reveni, cel mai probabil într-un alt articol separat.

Cum îți găsești terapeutul sau coach-ul potrivit? Sunt mai multe metode. Poți cere recomandări de la oameni în care ai încredere, care au beneficiat de serviciile unui terapeut sau ale unui coach. Poți căuta informații despre terapeuți și coachi pe internet, pe facebook; vezi dacă au site-uri personale sau blog-uri, vezi dacă rezonezi cu abordarea lor, cu ce scriu și postează, informează-te cu privire la tipul de abordare pe care o aplică în munca lor. Apoi întâlnește-te cu persoana aleasă, live sau online, depinde  de natura problemei, de cum preferi și  de cum lucrează și persoana respectivă și vezi dacă simți că rezonezi cu ea; e important să existe chimie, acea conexiune care să îți permită să te deschizi cu totul. Dacă nu există, mai caută, până găsești exact persoana de care ai nevoie. Există extrem de mulți oameni faini care practică aceste profesii, este imposibil să nu găsești unul cu care să rezonezi.

Visez la o lume în care lucrul cu sine, procesele de terapie recurente vor fi ceva normal, nu ceva ce fac doar nebunii sau cei slabi, cum încă se mai crede acum. Visez la o lume mai informată în ceea ce privește propriul psihic și propriile emoții, o lume  în care psihoterapia va fi accesibilă oricui, oriunde ar fi, gratuit, cu implicarea autorităților, care vor fi recunoscut nevoia ca populațiile să fie bine psihologic pentru a prospera material și financiar. Visez la o lume în care școlile de parenting vor fi ceva normal, disponibile în toate comunitățile, oricât de sărace ar fi, iar părinții, viitori și actuali vor putea să învețe despre psihologia copilului, despre cum să crească copii independenți, siguri pe ei și plini de compasiune, fiind, în același timp, ei înșisi așa, fără a-și pune propria satisfacție în sarcina copiilor. Visez la o lume în care educația emoțională va începe din grădinițe și va continua până în facultate, cu toate resursele la îndemână, în unitățile de învățământ și în programele școlare. Visez la o lume în care în toate corporațiile vor exista coachi care să lucreze cu angajații, de pe toate nivelurile ierarhice, fără a urmări agenda organizației, ci având ca singur scop starea de bine și împlinirea fiecărui individ, orice ar însemna asta și încrederea totală că asta va aduce prosperitate și organizației, ca efect. Visez la o lume în care cei care aleg să lucreze cu sufletele oamenilor, să fie cu adevărat integri, responsabili, plini de compasiune, mai puțin motivați de câștiguri financiare mari în timp scurt și mai mult motivați de dorința de a servi și de a face bine.

Utopie știu, suntem foarte departe. Avem probleme mai mari decât asta, poate vor fi voci care vor spune. Și da, e adevărat, avem probleme mari. Dar dacă ne uităm în spatele problemelor mari pe care le avem (războaie, foamete, boli, corupție, sărăcie, răutate, ură etc.), vom găsi aceleași lucruri pe care le găsim în spatele problemelor individuale: orgolii, răni emoționale, traume, boli psihice, lipsa compasiunii, copii deveniți adulți doar în buletin, nu și psihologic, oameni deconectați de sine, scindați, goi. Iar oamenii răniți, rănesc; dacă au și putere formală, fac adevărate ravagii în jurul lor.

Lumea în care trăim ține de fiecare dintre noi și e problema fiecăruia dintre noi. Nu putem, individual, să oprim războaie sau să eradicăm foametea la nivel mondial. Dar putem face lumea un pic mai frumoasă și mai bună pentru noi și în jurul nostru. Și asta contează enorm. Cu fiecare om care alege să se uite cu sinceritate și deschidere la el însuși, să se cunoască, să se vindece, să își urmeze visele,  să crească un copil sănătos emoțional, să aibă curaj, pentru că autocunoașterea este un act de curaj, cu fiecare poveste rescrisă, convingere limitativă căzută, tipar nociv schimbat suntem mai aproape de o lume mai conștientă, mai trează, mai fericită.

Spirale

20171230_215514În bucătăria apartamentului în care am crescut se lasă o liniște încărcată și nefirească după fiecare frază pe care o spune vreunul dintre noi. Eu am terminat de mâncat ceva ce mi-a pregătit mama (mereu îmi dă să mănânc ceva când merg în vizită). Ei spun că au mâncat mai devreme, așa că stau amândoi în picioare și se uită mai mult în jos. Părinții mei nu prea stau pe scaune în bucătărie, de regulă sunt în mișcare, fac mereu câte ceva, vorbesc, gesticulează, nu simt nevoia să se așeze. Acum nu fac nimic, doar stau, dar tot nu se așază. Tata îmi spune că se simte tânăr și că nu s-a gândit niciodată că ar putea muri. Ce să facă cu gândul ăsta acum? Nu se poate gândi la nimic altceva. Îi e frică, iar frica îl macină. Nu poate dormi, îl mai liniștește câte un Sedatif PC, dar pe termen scurt și nu de tot, niciodată de tot. Mama îmi spune, ca un copil care îl pârăște pe altul părintelui: „da, nu doarme, să știi; numai la asta se gândește, e mereu stresat.” Tata nu a vorbit niciodată cu mine așa, vulnerabil, deschis, despre ce simte. Își camufla mereu sentimentele, le ascundea sub o droaie de întrebări despre detalii nesemnificative ale vreunei povești, sub tăceri stânjenite, sub evitări. Acum îmi vorbea de frică, de moarte, despre subiectele grele, așa, dintr-o dată. De posibilitatea de a merge la psiholog pentru a putea face față. Mama confirma: da, ar fi ajutat-o și pe ea să fi mers la psiholog. Dar erau alte vremuri atunci.

Anul 2017 a fost și greu și frumos și lin și dureros, le-a avut pe toate. Dar dintre toate poveștile pe care le-aș putea spune despre acest an, cred că cea mai semnificativă este povestea unei boli care, deși nu a fost a mea, a adus cu sine o vindecare nesperată pentru mine, de care aveam mare nevoie, fără să știu măcar.

Am scris acum ceva vreme, aici, despre cum, atunci când eram copil, mama s-a îmbolnăvit, lucru care a schimbat cu totul viața noastră de familie, tot ce a urmat diagnosticului inițial marcându-mă profund. Am crescut cu și în teamă constantă, cu privire la siguranța zilei de mâine din punct de vedere al sănătății și al banilor, am fost învățată să las capul jos în fața celor mai puternici decât mine (și cam toată lumea așa părea), să trec neobservată, să mă conformez, să fac ce trebuie să duc o viață decentă, să tac din gură și să las de la mine, să mă supun regulilor, indiferent dacă au sens sau nu, să nu îi deranjez pe alții. Uneori am făcut toate astea, alteori am făcut exact pe dos, ca să îmi afirm identitatea proprie. Poate toate aceste lucruri s-ar fi întâmplat și dacă mama nu s-ar fi îmbolnăvit, pentru că generația părinților mei cam așa știa că se educă un copil. Însă atunci când viața îți este amenințată, când după ce treci, cu mult chin, un prag dificil vine mereu altul și altul, modului disfuncțional în care ai crescut tu și pe care l-ai adoptat pentru a crește propriul copil pentru că asta e tot ce știi, i se mai adaugă și extrem de mult stres, multă frică, multă furie, multă tristețe și neputință, care te fac să nu mai vezi lucrurile așa cum sunt ele, ci distorsionat, să vezi amenințări peste tot, inclusiv în propriul copil, pentru care nu mai ai energie, empatie, iubire așa cum, poate, ai vrea. Iar când nu știi, nu poți, „nu se cuvine” să ceri ajutorul unui psihoterapeut pentru că numai nebunii fac asta, atunci nu reușești nici să îți gestionez emoțiile puternice, să le oprești la tine, să nu le proiectezi în jur. Nu ai cum, efectiv nu ai reperele necesare, așa că te reverși pe ceilalți; iar dacă ceilalți sunt copii, nu prea se pot apăra. Îi doare, îi mutilează.

Evident, tot ce trăim în copilărie ne tranformă în adulții care suntem. După cum am mai scris, eu m-am luptat cu urme serioase ale copilăriei mele și, cu siguranță, încă mai am de lucru. Însă capitolul cu părinții mei și relația mea cu ei, lucrat și răs-lucrat, părea încheiat. Am exprimat în terapie, am explorat, am înțeles, am integrat, am iertat. Așa am crezut. Așa a și fost, doar că parțial, se pare. Ce a ieșit din mine anul acesta, probabil nu avea cum să iasă în terapie, ci a avut nevoie de același context în care, cu 29 de ani în urmă, îmi terminam, într-un fel, copilăria.

No one laughs at god in the hospital, no one laughs at god in a war… îmi cântă în minte Regina Spektor. În cele mai multe momente, am în suflet o liniște care minții mele îi pare extrem de suspectă cu privire la tata și la starea lui. Nu am niciun argument rațional, niciunul, dar simt că nu e ăsta sfărșitul, că e altceva la mijloc, iar tata va fi bine. Nu știu ce altceva, dar știu că acest „va fi bine” nu e doar o dorință disperată de-ale mele, este altceva, dincolo de asta. Am zile în care mă întreb dacă sunt în toate mințile. Tata are cancer. Tata nu a fost niciodată bolnav, niciodată. Mă întreb dacă nu cumva sunt în stare de negare, dacă nu cumva nu am înțeles cum stă treaba, iar „va fi bine” e de fapt doar un truism. Cancer. Operația este neapărat necesară. Apoi tratament, radioterapie. Ba da, înțeleg cum stă treaba. Părinții mei vor veni la mine și la prietenul meu acasă, la București, tata se va interna, va fi operat, mama va fi lângă el, vor sta la noi cât e nevoie. Vom fi și noi acolo, la spital, vom ajuta cu ce putem, îi vom sprijini, mai ales moral. Liniște. Tata va fi bine. Nu știu de unde știu, dar știu. E un „va fi bine” fără pic de disperare atașată. E certitudine. Am deja la activ vreo 130 de zile consecutive de meditație, din cele 365 pe care mi le-am propus, cu intenția de a cultiva equanimity (termen despre care nu știu să aibă corespondent fidel în limba română, dar care înseamnă The quality of being calm and even-tempered; composure, calitatea de a rămâne calm indiferent de situație). De la asta s-o trage liniștea asta suspectă? Nu sunt obișnuită să nu intru în panică, să nu mă stresez. Nu sunt obișnuită să fiu capabilă să stau în prezent, să mă uit doar la ce știu că pot face acum.

Tatei îi e frică, iar eu stau de vorbă cu el. Adevărul e că nu știu cu adevărat prin ce trece, așa că mai mult ascult și îi spun că sunt acolo, că voi fi acolo pentru orice are nevoie. Mă conectez cu ideea propriei mele morți. Nu mi-e clar în totalitate ce simt despre asta, dar îi spun că eu cred că e normal să îi fie frică și că nu e singur, ne are pe noi, orice ar fi. Când e mai liniștit, îi explic cum pot că un rol important în lupta cu orice boală este jucat de oprirea ruminării și de încrederea în reușită, că există studii pe tema asta și încerc să îi deturnez mintea de la gândurile care îl țin treaz nopți în șir. Nu reușesc decât pentru scurt timp. Nu crede în bine decât după ce îl vede și atunci e totuși suspicios că poate dispărea, în rest, pune răul înainte. Dar îl văd că ar vrea să creadă, acum mai mult decât oricând. N-am idee dacă fac bine ce fac. Lucrez mult cu oameni și știu aproape mereu ce să fac sau să nu fac, dar când e vorba de cineva atât de important pentru mine, nu mai sunt sigură. Îmi urmez intuiția și îi spun ce simt să spun, având încredere că el va lua ce îi trebuie și că mă va simți acolo.

No one’s laughing at god when they’re starving, or freezing, or so very poor…continuă, imperturbabilă, Regina. Rațional, în ciuda sentimentului meu de nestrămutat că totul va fi bine, mă gândesc că tata s-ar putea să nu mai fie, că ceva poate merge rău, că, poate, cancerul s-a extins și operația nu va fi suficientă. Parcă vreau să îmi zic, hai cu panica, hai, fii om normal, acum să te văd, ce te faci dacă lucrurile nu ies cum simți tu? Dar mama, ce se face mama? Mă trece un fior rece. Nu vreau să moară tata. Vreau să trăiască. Îmi dau lacrimile. Îmi dau seama că tata s-ar putea să nu știe că îl iubesc, la noi în familie nu se vorbesc astfel de lucruri. Partea suspectă din mine își face din nou apariția și îmi calmează mintea, culmea, fără eforturi. Dacă nu știe, îi voi spune, iar apoi lucrurile se vor întâmpla așa cum se vor întâmpla, nu am control eu asupra lor, eu pot să fac doar ce ține de mine. Fac ce ține de mine? Da. Atunci, cam asta e. Damn, am vrut equanimity, iată equanimity. Asta o fi?

Asta o fi, doar că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple, oricât de zen-uit ai fi, nu că aș fi eu prea departe pe drumul ăsta. Partea calmă, adunată, adultă din mine clar există și, clar, pe lângă tot ce am făcut până acum pentru a mă cunoaște și a mă vindeca, meditația zilnică mă ajută enorm. Doar că, pe lângă adultul din mine, mai există cineva: copilul. Iar în cazul copilului, boala tatei a scos la iveală o cu totul altă poveste.

Prezența fizică a părinților mei la mine acasă, înainte de operație și după, în perioada de recuperare, a scos la iveală copilul din mine, copilul speriat care am fost acum aproape 30 de ani la internarea mamei într-un spital aflat la 270 de kilometri distanță, eu neavând acces la ea, copilul ignorat de părinții speriați de diagnosticul de atunci, copilul lăsat cu bunica sau cu fratele mai mare, copilul certat și lovit din anii care au urmat, copilul furios care acum s-a trezit, aproape 30 de ani mai târziu, în mod absurd, în aceeași situație: aceea ce a risca să își piardă un părinte, lucru de neînțeles, de neconceput, de nesuportat. Aceeași situație și totuși alta, cu rolurile oarecum inversate, de parcă acum părinții mei erau copiii care aveau nevoie de ajutor, iar eu trebuia să fiu adultul care să li-l ofere. Partea adultă din mine a simțit cum regresez și nu a putut interveni pentru a opri acest proces. Așa că am scris în jurmal despre asta, încercând să fac ordine. Scrisul mereu mă ajută.

Fragmente din jurnal – iunie 2017

Ceea ce voi scrie poate fi dovada faptului că sunt un om rău; așa poate părea, dar eu nu cred asta, cred doar că sunt foarte rănită și descopăr straturi de suferință noi. Cotele furiei mele cresc, pe zi ce trece. Sunt foarte furioasă pe părinții mei, pe faptul că sunt neputincioși și au nevoie de ajutor. Și au nevoie să îi tratez bine. Ei nu m-au tratat niciodată bine când eram copil și aveam nevoie de ei. Copilul din mine e încă rănit, e frustrat, e supărat, e încă nemângâiat. Și nu i se pare corect ca acum să aibă grijă de ei […]. Așa neștiutori, neputincioși și speriați cum sunt. Îmi vine să o iau la fugă, să mă îndepărtez de ei, să nu îi mai văd o perioadă. Sunt foarte furioasă că ei au devenit copii acum. Nu e corect. Eu nu îi voi lua la bătaie, nu le voi turui cuvinte grele, critici, nu îi voi ignora când suferă, nu voi spune că problemele lor sunt mici și „îți trece până te măriți”, așa cum au făcut ei cu mine. Oamenii ăștia care m-au făcut și m-au trimis în lume handicapată emoțional acum au nevoie de mine întreagă. Ei bine, nu sunt întreagă!

[…]Plâng pentru că, de fapt, nu îi pot urî, că de fapt îi iubesc și i-am înțeles și iertat deja, chiar cred asta. Plâng pentru că nu m-am iertat și nu mă iubesc pe mine. Plâng pentru că nu știu să vindec copilul rănit care sunt, pentru că sunt un adult zilnic micit de copilul ăsta care își cere drepturile. Pentru că are dreptul să fie iubit necondiționat, protejat, mângâiat, sprijinit și că nu a primit lucrurile astea prea multă vreme. Sunt tristă și furioasă că trebuie să mă descurc singură, când tot ce îmi vine să fac e să mă arunc în brațele cuiva și să îmi fie permis să fiu copil, să plâng și să mi se spună că e în regulă, că am voie. Să plâng și să mi se spună că e ok să greșești, să nu fii perfect și că sunt un om valoros și iubit. Să fiu ținută în brațe, pupată pe frunte și mângâiată pe păr. Să fiu acceptată așa cum sunt. Să nu am grijă de nimeni și de nimic. O perioadă. Să se liniștească copilașul. Apoi să fiu adult, să învăț să fiu. Nu cred că pot trece mai departe până nu fac ceva cu copilul ăsta.

[…]Știu că eu am de mers mai departe pe drumul ăsta, oricât de incorect ar fi el. Știu că părinții mei mă iubesc, mă adoră, în felul lor. Ștu că au făcut și fac tot ce pot. Știu că au nevoie de mine și voi fi acolo pentru ei. Știu că voi fi bine la un moment dat. Acum a ieșit la suprafață o durere veche, neexprimată, netrăită atunci, acum aproape 30 de ani, când s-a îmbolnăvit mama. Poate a fost nevoie de boala lui tata și pentru mine, să pot să intru în contact cu durerea de atunci, să o gestionez, să o vindec.

 Spuneam că partea adultă din mine nu a reușit să oprească regresia. Mă bucur că nu a făcut-o. Aveam nevoie să ajung în locurile adânci din mine în care am ajuns, să iau contact cu furia încă nevindecată, cu emoțiile încă neadmise și nespuse, să le scot în afara mea, să mă uit la ele, să le onorez și apoi să le pun de-o parte.

Copilul a ieșit la iveală și direct în relația cu părinții mei, pe perioada recuperării și-a arătat o parte din durere, lucru care i-a speriat. Însă eu, adultul, am reușit să le explic ce se întâmplă, să le cer iertare pentru derapajele mele imediat ce se produceau, să le spun că ce trăiesc acum nu este din vina lor, că mă bucur că le sunt alături și că mă bucur că îi am alături de mine, că înțeleg cât le e de greu și că eu pot avea grijă de mine, iar ei se pot concentra pe ale lor.

Deși, calendaristic, nu a trecut mult timp de când scriam fragmentele de mai sus în jurnal, acum mă uit la ele și mă gândesc la mine, cea care le scria, cu compasiune și iubire. La fel și la părinții mei, pe care îi văd schimbați enorm în urma experienței. Îmi dau seama că, deși, aparent, am ajuns în același punct în care am fost acum aproape 30 de ani, și eu și ei, în același loc al bolii, al apropierii de moarte, al dorinței de a găsi o soluție, de fapt nici eu, nici ei, nu ne-am învărtit în cerc pur și simplu, ci am parcurs, mai degrabă, niște spirale ascendente. Am ajuns în același loc și totuși în altul, undeva mai sus pe spiralele evoluțiilor noastre, iar încercarea prin care am trecut împreună, din nou, ne-a găsit ceva mai înțelepți, ceva mai autentici, ceva mai maturi (și nu mă refer doar la vărstă), mai în contact cu vulnerabilitatea noastră, dar și cu imensa noastră putere interioară. Am înțeles și că drumul greu al mamei din acești ani a avut sens și ne-a pregătit cumva, deși nu am știut și nu am ales, pentru prezent.

În ceea ce mă privește, am realizat, încă o data, dacă mai era nevoie, cât de important este să fiu în contact cu mine, să îmi pot vedea și accepta emoțiile, să înțeleg de unde vin, să îmi dau seama care parte din mine se manifestă în momentele de cumpănă și de ce am nevoie, să îmi caut puterea să opresc răul la mine și să mă întorc către ceilalți cu toată compasiunea de care sunt în stare, iar atunci când nu sunt în stare de ea, să mă las văzută și înțeleasă, să spun ce simt, chiar dacă nu e frumos și roz, în loc să întorc spatele sau să agresez; iar dacă nu pot face bine, măcar să nu fac rău. Am realizat, de asemenea, din nou, cât de important a fost  să fi căutat să mă vindec, să fi cerut ajutor, să fi lucrat cu mine înainte de a trece prin această experiență, din nou, ca adult. Nu știu unde aș fi fost dacă nu aș fi făcut-o, nu știu cum aș fi gestionat rana veche și dureroasă care s-a reactivat, cum mi-aș fi tratat părinții și ce impact aș fi avut asupra lor în acele momente grele pentru ei, în care se bazau pe mine. Nici nu vreau să mă gândesc; din fericire, nici nu mai contează, sunt exact unde am ales să fiu.

În ceea ce îi privește pe ei, acum, după toate confirmările primite de la mai mulți doctori și în urma multor analize că totul e bine, îi văd mai liniștiți, mai calmi, mai răbdători, mai calzi, mai blânzi cu ei înșiși. Acum curățenia zilnică mai poate aștepta, acum am voie să intru încălțată când merg în vizită la ei, acum sunt permise momente în care amândoi să stea și să nu facă nimic (lucru care era inacceptabil), acum e voie să spună „nu” sau „n-am chef”. Acum timpul are răbdare. Acum nu mai e rușine să ne pupăm, să ne luăm în brațe, să ne spunem că ne iubim, acum ne bucurăm de toate astea, nu ni se urcă la cap. Acum nu mai așteptăm nimic unii de la alții, nu ne mai datorăm nimic, ne luăm așa cum suntem. Din când în când, mama mă mângâie pe păr, până îi obosește mâna, apoi mă pune la punct pe ton glumeț: „gata, ți-ajunge!” Cred că abia acum, cu adevărat, mi-am recuperat părinții.

But god can be funny, when told he’ll give you money if you just pray the right way… se încăpățânează Regina să îmi cânte în minte, în timp ce scriu. Sunt o persoană spirituală, fără a fi religioasă. Cred în faptul că suntem interconectați în mult mai multe feluri decât putem explora cu simțurile și putem înțelege rațional. Cred că nu e întâmplător că mama mea i-a spus, într-o doară, lui tata că ar fi bine să își facă un control, chiar dacă nu se simte rău în niciun fel, deși era prima dată când spunea asta în toată viața lor și a făcut-o exact când a trebuit pentru a prinde boala la timp. S-a dovedit ulterior că, la cât de rapid a evoluat după ce a fost descoperită, orice întârziere putea fi fatală.  Cred că nu e întâmplător că m-am apucat de meditat cu ceva timp înainte de toată povestea asta, încât să pot fi acolo, ceva mai prezentă și ceva mai pregătită decât aș fi fost fără. Cred că nimic din ce am trăit până am ajuns aici nu e întâmplător, că totul are sens, că ne ajutăm și ne influențăm unii pe alții în feluri magice, pe care nu le putem cuprinde. Cred că nu e întâmplător, că am simțit, în toată ființa mea, în fiecare moment, că va fi bine. Cu recunoștință, constat că este bine. Suntem vii, suntem bine, suntem mai vindecați, fizic și emoțional. Dacă asta s-a putut, cred că se poate orice.

Așa că, dragă 2018, sunt pregătită.

Monstrul

I'm FINE

Sursă imagine: villanuevam.ism-online.org

De multă vreme am în gând să scriu despre unul dintre cele mai grele subiecte pe care le-am trăit și abordat vreodată. N-am știut niciodată cum să o fac și am tot amânat, însă, în tot acest timp, a crescut în mine nevoia, aproape viscerală, de a mi-l smulge din suflet și a-l pune pe „hârtie”, simțind că acesta e un pas care mă aduce mai aproape de a mi-l asuma cu totul, pentru a-l integra și a merge mai departe. Nici acum nu știu cum să scriu, m-am apucat pur și simplu; rămâne să văd unde voi ajunge.

Înainte să ajung să scriu acum despre subiect, întâi nu l-am înțeles, efectiv nu am știut de prezența lui în viața mea, apoi m-am străduit să îl ignor, fără succes; într-un final, m-am luminat și l-am abordat în terapie,  în coaching, singură în jurnal și în meditație, l-am tratat cu disperare sau cu calm, plângând sau luându-l la mișto, dar niciodată nu l-am rezolvat complet, odată pentru totdeauna; mereu am tot descoperit bucăți din puzzle, le-am unit între ele, mereu am făcut pași, dar mici și cu eforturi uriașe, care m-au stors de orice urmă de energie și mi-au luat capacitatea de a mă bucura cu adevărat de rezultat. Simt că sunt mai aproape decât oricând de a face, cu adevărat, pace cu monstrul. Aproape, însă nu acolo. Încă.

Acum niște ani, prima dată când am făcut terapie, am făcut un exercițiu de vizualizare, o regresie în trecut, până la cea mai veche amintire pe care o am. M-am trezit pe întuneric, în dormitorul în care am copilărit, ținându-mă cu mâinile de niște bare. La un moment dat, ușa s-a deschis și a intrat în cameră lumina din hol. Am putut să văd că mă țineam, cu mânuțe mici, de bebe, de barele pătuțului. Eram foarte mică, știu asta pentru că grilajul pătuțului era mai înalt decât mine, iar eu eram în picioare. În cameră a venit mama, care m-a luat din pătuț, în brațe. În momentul în care această imagine mi-a venit în minte, în corp și în suflet am simțit ceea ce am descifrat apoi a fi frica copilului care eram atunci, frica de întuneric, de necunoscut, senzația de disperare și de singurătate; apoi ușurare la atingerea mamei.

Mi-am trăit copilăria mică în România comunistă, în Brașov, oraș muncitoresc, în care aveam mâcare cu rația și doar ce decideau alții că ne trebuie și în care cei mai mulți dintre oamenii de rând lucrau în fabrici, în schimburi. Părinții mei nu făceau excepție. Nu existau bone, bunicii nu erau aproape, fratele meu, cu zece ani mai mare, mergea la școală. Între plecarea la serviciu a unuia dintre părinți și sosirea celuilalt acasă erau câteva ore în care, rămâneam singură în casă. Când am fost suficient de mare să umblu prin toată casa și să înțeleg ce se întâmplă, părinții mi-au explicat despre orele în care trebuia să rămân singură, despre faptul că sunt în siguranță, dar că trebuie să nu deschid ușa nimănui, oricât ar suna, să nu umblu la aragaz, la chiuvete, la geamuri etc. Nu am deschis, nu umblam la nimic, stăteam și mă jucam. Dar îmi amintesc foarte bine și clar faptul că îmi era frică aproape mereu; de fiecare dată când suna soneria tremuram și îmi spuneam ce îmi spuseseră părinții: ușa este încuiată, nu poate intra nimeni; nu te duce la ușă, oricine ar fi, pleacă și revine altă dată. Nu mergea. Mă linișteam la o perioadă lungă după ce soneria înceta să sune. Îmi era frică și când mi se părea că trece prea mult timp și nu venea nimeni acasă. De multe ori, mă duceam  în hol, la ușă, unde mă urcam pe dulăpiorul cu pantofi să ajung să mă uit pe vizor, poate-poate, fix atunci, vedeam că vine mama sau tata, de parcă, dacă stăteam acolo, uitându-mă, veneau mai repede. De câteva ori, am adormit acolo, pe dulăpior și m-au găsit când au venit. Au povestit, amuzați, atât mie, cât și altor cunoscuți, ce frumos dormeam acolo, ce drăgălașă eram. Stăteam acolo pentru că îmi era dor de ei și teamă că nu vor mai veni niciodată. Nu știu când și cum mi-a intrat în cap faptul că nu trebuie să spun că mi-e frică, ci să par curajoasă. Niciodată nu le-am spuns alor mei că paralizam când suna cineva la ușă sau că mi-a fost tare dor de ei și că aș vrea să nu mai plece și să nu mă mai lase singură. Erau mândrii de mine, alți copii plângeau și se chinuiau mult părinții cu ei până puteau pleca de acasă, eu nu. Îmi plăcea să fie mândri de mine. Și tăceam, fericită. În ziua următoare, o luam de la capăt. Săracii, n-au știut niciodată ce a fost în sufletul meu atunci. Poate a fost  mai bine așa, pentru ei, care nu prea aveau altă soluție atunci.

Pe lângă orele în care stăteam singură, copilăria mea a mai fost presărată și cu alte lucruri care au dus, împreună, la monstrul pe care îl duc și acum cu mine. A fost boala mamei și frica mea de a o pierde (despre care am scris aici). Apoi stilul de parenting al acelor vremuri, conform căruia copilul trebuia să facă ce îi spun părinții, trebuia să nu fie lăudat ca să nu „i se urce la cap”, trebuia ținut în frâu, pedepsit,  lovit dacă era „necesar”, să știe mereu ce nu face bine ca să se îmbunătățească pentru a atinge standardere părinților și societății (care, cumva, niciodată nu puteau fi atinse decât pe termen scurt și nimeni nu spunea clar și concret care sunt măcar, ci doar generalități goale de sens, gen: să ajungi să îți câștigi o pâine, să ai o viață mai bună decât a noastră, să nu ne facem de râs și altele). S-a adăugat felul în care se desfășurau lucrurile la grădiniță și școală, unde, pe lângă competitivitatea mereu lăudată și încurajată, am prins inclusiv statul obligatoriu cu mâinile la spate, pusul de puncte negre cu stiloul pe nas și obligativitatea de a le purta câteva ore să vadă toată lumea și să râdă că făcuseși „prostii”, țipatul și jignitul elevilor, datul afară din clasă, urecheatul etc., toate sub supremația absolută a cadrului didactic, cu mult superior mucoșilor din fața lui.  Nu am fost niciodată un copil problemă, am fost cuminte, mereu de frică. Nu mi-am înțeles frica atunci, nu aveam cum. Târziu am realizat că era frica să nu îmi dezamăgesc părinții, să nu plece și să nu se mai întoarcă niciodată sau să mă dea pe mine afară, să mă alunge de acasă sau să mă „dea la țigani”. Când mi-am început perioada de rebeliune, în adolescență, am luptat cot la cot cu cei care încercau să mă supună, dar frica aia nu m-a părăsit niciodată: frica de a nu fi destul de bună și de a pierde tot ce iubesc din cauza asta. Mă revoltam pe față, apoi, în camera mea, mă rugam să nu fi stricat nimic definitiv. Doar că nu am mai arătat frica nimănui, în timp, nici măcar mie.

Monstrul, numit clasic „teamă de abandon”, m-a însoțit dintotdeauna. Probabil de atunci, din noaptea a în care m-am trezit singură în pătuț, în întuneric și disperare. Motivul pentru care nu pot să îi spun simplu „teamă de abandon”, este că, pentru mine, sintagma aceasta este doar un pistol cu apă pe o vreme toridă și nu exprimă nici a mia parte din suferința pe care mi-a provocat-o, de-a lungul anilor, acest monstru, urmărindu-mi, din umbră, fiecare pas și luând controlul vieții mele în cele mai cruciale și nepotrivite momente. Abia acum, la aproape 36 de ani, monstrul merge alături de mine, îl văd, îl cunosc, mai vorbesc cu el, știu că va mai merge cu mine o perioadă, dar deja nu mai e atât de înfricoșător. Visez să ajung să îl pot lua în brațe, să îl iert, apoi să îi dau drumul și să plec mai departe liberă.

Îmi este greu să listez, ordonat și logic efectele relației mele cu monstrul. Primul care îmi vine în minte este conformismul și incapacitatea mea de a îmi afirma clar autenticitatea și limitele. La o primă vedere, din afară, nu am părut așa, dimpotrivă, am părut, o perioadă lungă de timp, o persoană dură, rece, care face numai ce vrea, care impune clar limite stricte și care sancționează imediat orice încălcare a acelor limite. Multă vreme, așa am crezut și eu că sunt. Nu a fost deloc așa. Această mască a fost un mecanism de apărare, falimentar, pe care mi l-am dezvoltat tocmai pentru a-mi masca fragilitatea și dorința excesivă de consens. Pe de o parte, mecanismul mă ajuta să nu mă apropii cu adevărat de foarte multă lume, deci să nu risc să fiu văzută, criticată , respinsă (deznodământ evident, doar niciodată nu eram destul de bună pentru nimic, în ochii mei), deci să nu sufăr dacă pierdeam pe cineva, pe de altă parte, cu apropiații, îl foloseam doar când mă simțeam în siguranță, când frica de abandon nu exista, adică, culmea, exact când eram acceptată așa cum eram; deveneam brusc liberă să mă răzbun, cumva, pentru toate perioadele în care încapacitatea mea de a fi eu însămi, fără frică, se manifestase.

Cred că nu e greu de imaginat de ce mecanismul a fost falimentar. În primul rând, am atras în viața mea oameni plini de frici, oameni care proiectau pe mine imaginea părinților lor dominatori și abuzatori sau reci și detașați și căutau, inconștient, să retrăiască familiaritatea relației cu ei, oameni care nu își spuneau punctele de vedere, care se pierdeau în fața furiei sau răcelii mele și care aveau, exact ca mine, nevoia de a fi acceptați, plăcuți, deci făceau aproape orice pentru asta. Din fericire, deși mi-am dat seama foarte târziu de asta, am fost înzestrată cu o doză uriașă de compasiune care m-a făcut să nu profit, cel puțin nu conștient și premeditat, de oameni. Inconștient însă, am profitat din plin, mereu sperând că mă voi simți mai bine în propria piele, dacă văd doar neputințele altora, nu și pe ale mele. Nu s-a întâmplat niciodată.  În al doilea rând, am trăit în toată vremea în care am purtat acea mască, o viață dublă: dură și șmecheră în fața lumii, sensibilă, vulnerabilă și incredibil de singură, când eram doar eu cu mine. Această dualitate aproape m-a ucis, la propriu. Am ajuns să nu mai știu cine sunt, să nu mai suport suferința, să cred că nu există nicio ieșire sau șansă la o viață normală, în care să pot respira fără să mă doară sufletul.

O altă parte a conformismului și incapacității mele de a îmi afirma limitele m-a dus la a mă atașa de oameni  indisponibili emoțional sau abuzivi verbal și emoțional, cum devenisem eu și cum au fost părinții mei, oameni care conștient sau inconștient, au simțit monstrul din mine, au profitat de frica mea de a nu fi niciodată destul de bună, de a nu fi părăsită și mi-au apăsat butoanele pentru a-și lua de la mine ce voiau. De asemenea, după ce am lăsat jos masca dură, înțelegând că face mult rău, mie și celor din jur, am mers mai departe luând altă mască, una prea umilă, prea serviabilă, prea binevoitoare, prea înțelegătoare și acceptătoare de orice. A devenit aproape imposibil să spun NU cuiva apropiat, chiar și atunci când se impunea, chiar când cerința era absurdă sau când efectiv nu aveam energie. Am făcut și am spus lucruri în care nu am crezut, am băgat capul în nisip și nu am acționat în unele contexte în care conștiința îmi spunea că ar trebui să o fac, am acceptat lucruri și comportamente care m-au durut și mi-au mutilat sufletul, mi-am încălcat valorile și nevoile în mod repetat; în unele contexte, am lăsat de la mine până m-am pierdut aproape cu totul.

Monstrul m-a îndepărtat mereu de mine, de esența mea bună și plină de compasiune, pe care am considerat-o slăbiciune și de care am fugit ca dracu’ de tămâie. N-am înțeles, multă vreme, că exact acea esență m-ar fi ajutat să trăiesc iubirea și siguranța de care am atâta nevoie, nu ce făceam eu.  Am trăit cu dorința de a avea control absolut asupra a tot ce era în jurul meu, inclusiv sau în special, asupra oamenilor pe care îi iubeam. Am judecat, am interpretat, mereu negativ și amenințător, am încercat să intervin și să controlez orice tentativă a oamenilor iubiți de a se manifesta liber, de a-și lua spațiu pentru ei, fără mine, singuri sau cu alți oameni. Iubirea, nu doar cea romantică, dar în special aceea, însemna pentru mine simbioză, contopire totală, prezență permanentă, sursa mea de energie și siguranță. Orice plecare, mi se părea că poate fi definitivă, orice ceartă, un dezastru colosal, definitiv. Îmi era greu să îmi admit greșelile, să îmi cer scuze, de teamă ca nu cumva omul de lângă mine să vadă că nu sunt ok și să plece. Așa că explicam, raționalizam, negociam situații și sentimente, doar doar va trece repede criza și mă voi simți iar în siguranță. Am fost incapabilă să respect nevoia de spațiu a omului supărat, dreptul lui la supărare și m-am grăbit mereu să rezolv totul pe loc, atunci, de parcă nu ar mai fi existat nicio altă zi, niciun alt moment. Orice nu mergea așa cum credeam eu că trebuie să meargă, parcă îmi amenința însăși supraviețuirea și mă ducea, cu viteza luminii, cu ani în urmă, în pielea copilului care se uita disperat pe vizor, dorindu-și să vină părinții odată și adormea sleit de puteri, pe dulăpiorul de pantofi. Evident, pentru că nu se putea altfel, am atras în viața mea oameni care, la rândul lor au vrut să mă aibă mereu lângă ei, chiar și atunci când ei înșiși ar fi avut nevoie de timp singuri, care se simțeau amenințați de orice îmi stârnea vreun interes, oameni pe care i-am tratat rău și de prezența cărora nu m-am putut bucura pentru că vedeam în ei ce nu acceptam la mine.

Frica mea exacerbată de abandon s-a manifestat și printr-o nevoie foarte mare de a fi de folos apropiaților, de a-mi arăta utilitatea și, deci, valoarea, pentru că nimeni nu renunță la ceva de valoare, nu? O dorință sinceră, reală, de a ajuta oamenii chiar am și am avut mereu, are legătură cu compasiunea despre care scriam mai sus, dorință pe baza căreia mi-am găsit vocația, mi-am formulat misiunea în viață și mi-am ales drumul profesional. Însă ajutorul oferit din această frică a fost cu totul diferit de ajutorul oferit din starea de echilibru și din pura trăire a misiunii, fără a căuta un câștig. Din frica de a nu fi considerată o prietenă, o fiică, o iubită ratată, am oferit ajutor cu forța, fără să îmi fie solicitat, mi-am spus părerile fără să mi se ceară, m-am purtat cu condescendență și m-am supărat maxim când inițiativele mele nu au fost acceptate ca atare, simțindu-mă respinsă și suferind enorm. Da, în unele cazuri, când a fost acceptat, ajutorul meu chiar a fost de folos, dar în altele nu, ci mai degrabă a răpit omului ajutat ocazia de a face alegeri pe cont propriu, de a învăța din ele,  i-a alterat libertatea de a merge pe propriul drum. Iar mie nu mi-a folosit la nimic, nu m-am simțit mai bine în pielea mea, decât rareori și pe termen scurt. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, sub influența monstrului meu, ofeream sfaturi pe care eu însămi știam că nu le puteam urma, deși le consideram demne de urmat, ceea ce mi-a adâncit, de fiecare dată, sentimentul că sunt o impostoare, lucru devastator pentru stima mea de sine.

Eu și monstrul meu am trăit, mulți ani deconectați total de prezent. Mi-am dus viața într-un perpetuu viitor, sumbru și întunecos, în care urma să eșuez pe toate planurile și să rămân singură, pentru că toți oamenii iubiți din jurul meu vor fi văzut ce rănită și găunoasă sunt și vor fi luat-o la sănătoasa. Sau vor fi murit, eu rămânând singura supraviețuitoare, incapabilă să îmi creez alte relații. Probabil, pe fondul temerii mele vechi de a o pierde pe mama bolii, am avut și încă mai am episoade de anxietate puternică dacă un om important pentru mine pleacă cu mașina, de exemplu și nu dă semn că a ajuns cu bine sau nu răspunde la telefon o perioadă mai lungă. Mă duc cu gândul la cele mai oribile scenarii; în trecut chiar căutam știri despre potențiale accidente mortale în care persoana ar fi putut fi implicată. Acum am învățat să respir, să am răbdare, să îmi potolesc adrenalina.

Terapia, coaching-ul, formările pe care le-am făcut, cărțile pe care le-am citit, lucrul cu mine și cu alți oameni, m-au ajutat să iau contact cu monstrul, să am curaj să mă uit la el, să îi admit prezența, să îl cunosc, să aflu de unde vine. Treptat, am început să repar relații vechi, să renunț la unele care nu îmi mai erau de folos, să îmi formez relații noi, sănătoase. Am început să vorbesc despre mine, despre ce simt cu adevărat, lucru care, în trecut era de neconceput. Am învățat să accept acceptarea (poate sună ciudat, dar nu am știut să fac asta, deși mereu mi-am dorit să fiu acceptată), să primesc susținere caldă și dezinteresată fără să mă gândesc mai departe, la ce înseamnă asta despre mine, ce va fi în viitor și alte lucruri de genul acesta.Am început să mă accept, să înțeleg în primul rând eu, pentru mine, care îmi sunt limitele, ce e important pentru mine și ce nu, ce pot și vreau să fac, ce nu și de ce, ce nu pot încă, deși îmi doresc. A început să își facă loc în mintea mea convingerea că orice om merită iubire și că nu trebuie să fiu perfectă (indiferent ale cui ar fi standardele, inclusiv ale mele), pentru a merita iubire, ci e suficient să fiu sinceră, autentică, corectă cu mine și cu cei din jur, să mă arăt așa cum sunt.

E un drum lung de la primul meu contact conștient cu monstrul și până în punctul în care sunt acum. Am făcut mulți pași pentru care sunt recunoscătoare, chiar dacă mi-a fost greu. Lucrurile îmi sunt mult mai clare, văd mult mai bine mecanismele și tiparele din care acționez imediat cum îmi pierd concentrarea pe prezent, îmi înțeleg aproape mereu reacțiile, sentimentele, comportamentele care îmi vin din frică și am început să îmi pot opri o mare parte din reacții și acțuni înainte de a ajunge să le regret.

Încă nu sunt cu totul bine. Mă simt bună în ceea ce privește munca mea, misiunea mea, cred că tot ce am trăit mă face un coach mai bun, un leader mai conștient, ceea ce e un mare progres, dar în afara muncii, în unele contexte redevin copilul înfricoșat, lăsat singur pe întuneric. Încă am multe regrete, pentru ce am pierdut, neștiind să fac mai bine, să fiu mai bună, mai conștientă, mai deschisă, mai… mai…. mai…. Încă tresar când sună cineva la ușă, dacă știu clar că nu aștept pe nimeni și, încă, primul meu instinct e să mă ascund și să nu merg să văd cine e; apoi revin la realitate, realizez că nu mai sunt copil dar, în unele situații, în funcție de starea mea, încă am o strângere de inimă când mă uit pe vizor. Încă mă doare sufletul când spun NU, iar omul din fața mea se supără; încă îmi vine să spun DA. Câteodată o mai fac. Încă nu mă simt în siguranță, în toate contextele și în toate relațiile apropiate, încă mi-e frică de ideea de a pierde anumiți oameni, anumite lucruri, deși am pierdut deja mult și am supraviețuit, ba chiar am și evoluat. Încă am tendința să intevin când oamenii pe care îi iubesc suferă, pentru a-i salva. Încă mă doare fiecare copil lovit, neglijat, rănit emoțional pe care îl văd sau de care aud și mă identific cu el mai mult decât e sănătos pentru mine. Încă nu știu să repar relațiile încă prezente în viața mea, pe care frica mi le-a stricat. Dar sunt foarte hotărâtă să încerc.

În ciuda relației mele profund îmbunătățite cu părinții mei, care chiar sunt niște oameni extrem de buni și de calzi și care, în ultimii ani au învățat să îmi și arate căldura și bunătatea lor, lucru pentru care le sunt recunoscătoare, știu clar că ei nu mai au cum să vindece copilul din mine. Această sarcină îmi revine mie, oricât de dificilă ar fi. Am avut momente în care m-am înfuriat pentru că mi s-a părut incorect să mă chinui eu acum pentru neputințele lor și ale altora care au lăsat urme în mine. Am realizat, însă, că furia nu mă ajută, ci mă afundă în neputință și mă ține departe de soluție. I-am iertat, nu le mai reproșez nimic. Încă nu știu mereu să mă port cu ei, dar de iertat i-am iertat.

Nu știu cum e să fiu părinte, în special părintele copilului rănit din mine. Uneori, mă apucă panica și disperarea, când copilul din mine plânge sau e mort de frică, iar eu, adultul, îngheț neștiind de unde să mă adun ca să îl alin.  Alteori mă cuprinde furia, când copilul preia frâiele, iar eu reacționez ca  la 6 ani, nu ca la 36. Alteori îl mângâi, îi sunt alături și am convingerea sinceră că suntem pe drumul cel bun. Cam cum se simte orice părinte, bănuiesc. Trec prin toate stările, dar rămân acolo, hotărâtă să învăț și asta, pentru că știu că e singura cale de a îmblânzi monstrul și de a-l face să înțeleagă că misiunea lui s-a sfârșit. Începe să își facă loc în sufletul meu, tot mai clar, o idee pe care cred că o scriu pentru prima oară: atâta timp cât mă am, cu adevărat, pe mine, nu voi fi niciodată singură.

Meditație, yoga și collateral beauty

Wonders-of-MeditationSunt un om care trăiește sentimentele foarte intens, atât pe cele pozitive, cât și, mai ales, pe cele negative. Sau, mai bine zis, așa eram, pentru că, de ceva vreme, lucrurile au început să se schimbe, dar ajungem și acolo imediat. Durerile mele, neputințele, furiile obișnuiau să acapareze întreaga mea existență și toate aspectele ei; dacă ceva mergea rău la serviciu, se simțea asta și în relațiile mele cu apropiații și în relația mea de cuplu. Dacă ceva mergea rău în cuplu, nu mai eram în stare de mare lucru în niciun alt domeniu. Tristețile mele, atunci când apăreau, erau mereu copleșitoare, acaparatoare și mă făceau să funcționez la maximum un sfert din capacitățile mele, indiferent ce întreprindeam; nu mai aveam poftă de mâncare, corpul meu intrând într-un soi de hibernare, simțurile îmi erau amorțite, mintea încețoșată, de parcă eram pururi obosită sau mahmură, era necesar să fac mari eforturi să mă concentrez la orice altceva decât cauza nefericirii mele și reușeam doar pe termen scurt, iar sufletul parcă era o rană deschisă, extrem de dureroasă. Tendința mea de introvertă era să mă retrag, departe de lume și să stau până îmi trece, apoi să reapar. De-a lungul timpului, uitându-mă la și în mine, mergând la terapie, citind pe tema asta, am reușit să scad considerabil numărul perioadelor atât de încărcate emotional, reducând drastic mulțimea de cauze care mă aduceau în aceste stări și, de asemenea, le-am scăzut foarte mult durata. Viața mea s-a îmbunătățit semnificativ, însă ceva tot rămânea: nu reușeam să le scad intensitatea și nici să scap de faptul că o trăire sau emoție negativă, chiar și de scurtă durată, îmi acapara toate aspectele vieții.

Am început să meditez și să fac yoga acum câțiva ani, însă nu m-am putut ține de aceste practici mai mult de două-trei săptămâni. După această perioadă, făceam pauze lungi, apoi iar reluam câteva săptămâni și tot așa. În ceea ce privește yoga, desi cu greu aveam răbdare pentru exerciții, îmi plăcea mult senzația de după, dar în cele mai multe zile, nu reușeam să mă apuc (nu am fost niciodată o fire prea sportiva, știu, rational, că sănătatea e mișcare, dar nu prea mi-a plăcut ideea asta). În meditație, de cele mai multe ori, fie simțeam frustrare pentru că nu reușeam să îmi opresc gândurile, fie adormeam pentru că alegeam să meditez când eram prea obosită. Mi se părea că nu fac ce trebuie, că nu sunt destul de spirituală și de pregătită pentru asta și nu îmi mai venea să încerc. La finalul anului trecut, am citit o carte care a avut un impact asupra mea, într-un mod subtil (adică fără revelații majore), dar profund:  ”Into the Magic Shop: A Neurosurgeon’s Quest to Discover the Mysteries of the Brain and the Secrets of the Heart” a neurochirurgului James Doty, în care explică felul în care a învățat să mediteze în copilărie, modul magic în care acest lucru l-a ajutat în viața lui, precum și ce se întâmplă în creier atunci când medităm. Cred că am citit cartea exact în momentul vieții mele în care am fost pregătită pentru mesajul ei, pentru că nici nu am apucat să o termin, că m-am și apucat de meditat și am meditat zilnic, de atunci, fără niciun pic de efort, chin sau frustrare. Sunt deja câteva luni de când meditez zilnic și fac yoga, în medie, de 3-4 ori pe săptămână, iar beneficiile pe care le văd deja sunt atât de clare și de uimitoare pentru mine, încât mi se pare că am descoperit Sfântul Graal al echilibrului interior și nu pot să nu îi împărtășesc beneficiile. Da, știu, m-am trezit și eu la niște mii de ani după ce orientalii au început să practice meditație, yoga, într-un cuvânt mindfulness, dar decât să nu mă fi trezit deloc, e bine și așa, zic.

S-au scris multe despre beneficiile meditației. O parte dintre beneficii, cu studii aferente legate de felul în care s-au schimbat viețile oamenilor care meditează recurent, inclusiv felul în care se schimbă structura creierului, se găsesc aici. Prin acest articol, eu îmi propun să împărtășesc experiența mea personală, dincolo de studii, ceea ce am observat eu că  s-a schimbat în mine în urma faptului că am început să practic recurent meditație și yoga, precum și instrumentele care mă ajută (pentru că, deocamdată, am nevoie de ajutor) să mă țin de acest drum foarte mișto pe care am pornit. Poate informațiile vor fi de folos și altora.

În primul rând, întâi în meditație, stând liniștită, apoi în timpul mișcărilor de yoga, am învățat să respir și am fost surprinsă să realizez cât de puțin și superficial respiram până de curând. Poate părea ciudată ideea de a învăța să respiri, că doar respirația e ceva instinctiv, nu ai cum să nu respiri, corect? Ei bine, am descoperit că una e să respir ca să supraviețuiesc, fără niciun fel de implicare conștientă și alta e să respir pentru a-mi hrăni fiecare celulă a corpului cu oxigen și cu energie. Am ajuns în punctul în care îmi pot urmări respirația de când aerul îmi intră pe nări, îmi trece prin plămâni și prin fiecare parte a corpului, până în creștetul capului și în vârful degetelor de la picioare, până îmi iese înapoi pe nări, cu tot cu tensiunea din corpul meu. Respirând conștient și fiind atentă la fiecare senzație din corpul meu, am ajuns să îmi pot relaxa, cu ușurință, fiecare parte a corpului. Iar corpul formează un întreg cu mintea și sufletul, motiv pentru care relaxarea și energia se transmit și în starea de spirit aproape instantaneu. De asemenea, am învățat să fac mișcările de yoga în ritmul respirației, lucru care le face mult mai ușroare, mai plăcute și mai naturale decât le percepeam înainte, când nu numai că nu le coordonam cu respirația, dar chiar mai „uitam” să respir și mă trezeam încordată, tremurând din toate încheieturile în niște poziții care mă chinuiau.

Principalul avantaj al concentrării pe respirație și pe senzațiile din corp, atât în meditație, cât și în yoga, este că nu mai este loc pentru altceva. Adică tot dialogul interior, șirul de gânduri produse încontinuu de minte, ruminatul, analizatul ajung să nu se mai producă. Nu iese din prima, la început, gândurile sunt obișnuite să apară, iar atenția zboară la ele; când mi-e lumea mai dragă și mă găsesc în poziția triunghiului, copacului, cobrei etc. sau încerc să îmi relaxez mușchii și să mă concentrez pe respirație, de exemplu, îmi apare în minte câte un om de la serviciu pe care l-am văzut mai supărat și încep să mă întreb de la ce o fi, că nu am apucat să verific dacă are nevoie de ceva, gândul că nu mai știu dacă am încuiat ușa, ideea că ar trebui să o sun pe mama mai des sau că (panică!) am uitat să cumpăr și azi mâncare pentru pisică și mai are foarte puțină, deci mâine e obligatoriu să îmi amintesc, altfel, crapă animalul de foame și îl voi avea pe conștiință și tot așa. Însă am văzut că, de fiecare dată când îmi întorc atenția înapoi la respirație și corp, ea rămâne mai mult timp acolo decât înainte, zboară tot mai rar la altceva, până când reușesc să am sesiuni întregi în care să fiu total concentrată pe ce fac, să rămân în prezent. Partea și mai bună este că această abilitate de a-mi concentra atenția pe respirație este transferabilă și în alte activități; mă pot concentra mai ușor și pe perioade mai lungi de timp, inclusiv la acțiuni care nu îmi plac neapărat. Starea de prezență și atenția concentrată conștient îmi aduc în cap o binemeritată liniște. Pentru mine, este incredibil câte efecte benefice poate avea această liniște!

Cel mai important lucru care am observat că s-a schimbat la mine, foarte rapid după ce am început să meditez zilnic, să respir și să îmi concentrez atenția acolo unde aleg conștient, este legat de ce am scris la început: sentimentele și emoțiile neplăcute, chiar și când sunt intense, nu îmi mai acaparează toate aspectele vieții, ci rămân în contextul în care au apărut. Am descoperit că pot fi supărată pe ceva și bucuroasă pentru altceva, că, deși sunt tristă în urma unei discuții tensionate, de exemplu, pot să mă concentrez la altă activitate, fără să mai reiau, de zeci de ori, în mintea mea, respectiva discuție; corpul meu nu mai intră în hibernare, pot mânca și mă pot bucura de gustul mâncării, pot dormi mai bine și, chiar dacă mă mai trezesc noaptea cu gânduri intense și anxietate, respir adânc, mă concentrez pe respirație și îmi liniștesc mintea mult mai ușor și rapid, pot să râd din tot sufletul, chiar dacă, cu jumătate de oră înainte am plâns din toate încheieturile.

Un alt aspect care s-a schimbat foarte mult este felul în care mă văd, capacitatea de a-mi observa acțiunile, sentimentele, butoanele sensibile pe care le am și care îmi mai sunt apăsate în diverse contexte, gândurile care îmi trec prin minte și efectul pe care îl au asupra felului în care mă simt și mă comport. Meditația mi-a adus o claritate asupra sinelui pe care nu am mai avut-o până acum; este ca și cum, în timp ce trăiesc ca și până acum, mă pot și privi din afară, cu ochi calmi și neafectați de orice tumult din interiorul meu. Așa am reușit să îmi înțeleg conflictele interioare pe care încă le mai am, să observ lupta dintre tiparele vechi pe care vreau să le las în urmă, dar care încă mai apar și noul sine pe care mi-l descopăr de ceva vreme și să o las să decurgă natural, știindu-i, cumva, deznodământul; am intrat în contact cu colțuri întunecate ale sufletului meu în care nu am ajuns nici în terapie și nu numai că nu m-a cuprins disperarea, cum s-ar fi întâmplat acum ceva vreme, ci am devenit curioasă să le văd, să le accept și să le înțeleg. Observ cum această claritate contribuie vizibil la creșterea stimei mele de sine și încrederii în propriile forțe, creștere idependentă de orice context exterior. Îmi ofer tot mai multă înțelegere și acceptare, lucruri care nu mă determină să devin pasivă și autosuficientă, ci care, dimpotrivă, mă ajută să mă îndrept către ce îmi doresc tot mai hotărât și cu tot mai puține bruiaje date de frici, nesiguranțe, alți oameni, realități care se schimbă fără controlul meu etc.

Și, pentru că tot am menționat controlul, și aici s-a schimbat ceva: nevoia mea de a controla lucrurile în jurul meu, de a ști tot, de a fi mereu vigilentă și de a avea scenarii pentru orice posibilitate s-a diminuat considerabil. Și nu am devenit mai ruptă de realitate și mai nepregătită pentru a-i face față, cum îmi era teamă că s-ar putea întâmpla, ci, dimpotrivă, am descoperit că am devenit, în mod natural și fără efort mult mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu, că atât intuiția mea, cât și rațiunea mă ajută mult mai rapid și mai eficient să găsesc soluții atunci când este necesar. Nevoia de control îmi instala un soi de tunnel vision, iar odată diminuată, observ mai multe drumuri câtre o destinație, mai multe moduri de a face un lucru sau de a atinge un scop și sunt mult mai liberă să merg în direcția care mi se potrivește cel mai bine. Tot diminuarea nevoii de control mă ajută și să mă conectez mai natural și mai autentic cu alți oameni și să le fiu aproape când, cum și dacă au nevoie, fără să fiu atașată de vreun rezultat de pe agenda mea.

Am văzut de curând Collateral Beauty, un film care mi-a plăcut enorm, care m-a atins și  mi-a conturat și mai clar în minte efectele pe care mindfulness-ul le are asupra mea și câștigul enorm pe care mi-l aduce: capacitatea de a vedea frumosul și binele, din și dincolo de orice situație dificilă prin care trec, de a înțelege că toate experiențele au sensul lor și mă fac cine sunt, că lucrurile care trebuie să se întâmple se descurcă ele să se întâmple exact cum e necesar și când le vine momentul, că răspunsurile la cele mai grele întrebări vin, de multe ori, din alte locuri decât rațiunea, așa cum am fost învățată să cred. Asta nu înseamnă a gândi pozitiv forțat și a îngropa ce nu îmi place sau ce mă doare, ci înțelegerea unor lucruri precum faptul că în niciun context nu există doar rău, că răul, oricât de mare ar fi, nu e permanent și că felul în care aleg să mă raportez la ce trăiesc ține numai și numai de mine.

Am tot scris despre cum mă ajută meditația în ceea ce privește situațiile dificile și încărcate de emoții grele. Însă resimt efectele și în momentele de bucurie, de fericire, de acalmie. Aici, cel mai important este faptul că, spre deosebire de trecut, învăț să mă bucur de aceste perioade fără a mă atașa de ele cu intenția de a le permanentiza. Toate momentele, și cele rele și cele bune, vin și trec, alternează, iar o mare sursă a nefericirii mele era efemeritatea momentelor fericite. Capacitatea de a mă concentra pe prezent pe care mi-o dezvolt zilnic prin meditație, mă ajută să mă bucur fără să mă mai gândesc ce voi face după ce nu voi mai avea motivul respectiv de bucurie și fără să caut soluții pentru a evita pierderea bucuriei, lucruri pe care când le făceam, îmi umbreau chiar acea bucurie.

Dincolo de aceste efecte interioare, meditația și yoga îmi aduc și alte beneficii. Din punct de vedere fizic, de ani de zile am probleme cu coloana (scolioză și discopatie), iar yoga mi-a ameliorat semnificativ durerile, deși, inițial, părea să le accentueze, probabl din cauza faptului că nu eram obișnuită cu mișcările și că, până am învățat să respir și să le fac ușor, natural și în ritmul meu, mă chinuiam să le fac din prima ca la carte, deși corpul meu nu era pregătit. De asemenea, mi s-au tonifiat mușchii, mi-am îmbunățit postura, atât când stau la birou, cât și când merg, ligamentele și încheieturile mi-au devenit mai elastice, mi-am îmbunătățit echilibrul, mi-a crescut forța în mâini.

Din punct de vedere al relației cu ceilalți, dincolo de ce am scris deja la modul general despre capacitatea de conectare mai autentică și fără un scop anume, tot datorită meditației m-am reconectat cu o prietenă foarte dragă, care se află și departe, la capătul lumii, cu care, în urmă cu mai bine de un an încheiasem relația într-un mod tensionat și cu care nu am mai vorbit de atunci. Fără niciun motiv rațional și fără să mă fi gândit la ea de ceva vreme, mi-a apărut pur și simplu într-una dintre meditațiile pe care le-am făcut pe tema iertării (de sine și a celorlalți), iar eu am decis să nu dau la o parte imaginea sau să o raționalizez, cum aș fi făcut în trecut; așa că, după ce am terminat meditația, i-am scris, fără a avea vreo așteptare, fără a-i cere ceva, doar ca să îi spun că m-am gândit la ea, că sper că îi e bine. După câteva zile mi-a scris, apoi ne-am văzut pe Skype și am descoperit nu doar că ne-am reconectat exact când aveam amândouă nevoie una de cealaltă, dar și că amândouă ne aflam în cu totul alte etape ale vieților noastre decât atunci când am încetat să ne vorbim; am (re)descoperit un om cald, empatic, tolerant pe care l-am primt înapoi în viața mea cu mare bucurie. Îmi este foarte clar că doar pe cale rațională nu aș fi ajuns aici, pentru că am fost absolut convinsă că drumurile noastre s-au despărțit cu motive întemeiate și că reconcilierea nu poate fi atât de simplă. Surpriză!

Ce am mai sesizat este că intențiile pe care mi le stabilesc în meditație devin mult mai ușor realitate, decât obiectivele pe care mi le stabilesc rațional, cu pixul în mână sau cu Excel-ul în față. Și aici nu mă refer doar la intenții abstracte, de exemplu, să fiu mai fericită, ci la unele cât se poate de concrete, cum ar fi să am o anumită sumă de bani până la data X, să găsesc loc de parcare acolo unde am nevoie, să găsesc exact persoana pe care o caut pentru un anumit rol pe care recrutez, să am X clienți la coaching etc.

Pentru că poate fi greu să știi de unde să o iei dacă ești nou în ale mindfulness-ului, împărtășesc aici câteva instrumente care m-au ajutat pe mine, pe lângă cartea despre care am scris mai sus:

  • aplicația Insight Timer, disponibilă atât pe Android, cât și pe IOS – mie îmi place foarte mult din mai multe motive: în primul rând, conține meditații ghidate pe foarte multe teme, lucru care ajută, mai ales la început, când nu prea știi cum să începi singur; permite și pornirea unui cronometru pentru meditație neasistată, pentru cei care doresc asta și pune pe mut toate celelalte alerte de pe telefon, pentru a nu permite întreruperi; toate sesiunile sunt stocate pentru ca utilizatorul să își poată monitoriza progresul (se pot înregistra aici și sesiunile de yoga, walking meditation, thai chi etc., dacă vrei să le ai pe toate în același loc, cum vreau eu, de exemplu) și să vadă grafice legate de activitatea sa; aplicația oferă și niște steluțe, de diferite culori, pentru atingerea anumitor praguri (număr de zile de meditație consecutive, număr de praguri atinse etc.), lucru care poate contribui, mai ales la început, până meditația devine deprindere, la păstrarea motivației de a reveni zilnic; în al doilea rând, în aplicație te poți împrieteni cu alți oameni, cunoscuți sau nu, pentru a vedea pe ce teme meditează și ei, de exemplu.; există și grupuri pe care se discută diverse teme de interes comun (de exemplu, eu am intrat într-un grup numit 365 Days Together, în care sunt mii de oameni din toată lumea care și-au propus să mediteze, în fiecare zi, timp de un an, oameni care se încurajează extrem de frumos între ei atunci când mai sar peste o zi, când le zboară gândurile, când se descurajează); în al treilea rând, un lucru care îmi place foarte mult este că pot vedea câți oameni din toată lumea, utilizatori ai aplicației, meditează fix în momentul în care sunt eu în aplicație și, apoi, după ce termin eu meditația, văd câți oameni au meditat în același timp cu mine și pot selecta din rândul lor, persoane cărorla le pot trimite, un mesaj, ”Thanks for meditating with me”; am fost extrem de plăcut surprinsă să primesc și eu astfel de mesaje, am simțit că nu sunt sigură, chiar dacă oamenii aceia sunt necunoscuți pentru mine;
  • pentru meditații ghidate, canalul de YouTube al lui Jason Stephenson este extrem de util pentru mine; în primul rând, omul are o voce extrem de caldă și liniștitoare, foarte potrivită pentru a ghida în meditație; în plus, are meditații ghidate și exerciții de vizualizare pe foarte multe teme, de exemplu: formularea de intenții, relaxare pentru somn liniștit, iertare, iubire de sine, eliberare de anxietate și stres;
  • pentru yoga, există acum multe locuri unde se poate merge și practica împreună cu un antrenor; eu nu sunt fan al mersului la sală, plus că nu îmi place să depind de un program fix al cuiva, ci să fac în ritmul meu (dimineața, seara, în week-end, atunci când simt), așa că am decis să fac acasă; pentru asta, am găsit și îmi place foarte mult canalul de YouTube Yoga with Adriene; Adriene Mishler este o tipă foarte carismatică și zen, care mie îmi transmite energie pozitivă; are multe filmulețe, atât pentru începători, cât și pentru avansați, are și serii de câte 30 de zile de yoga, cu câte o practică pentru fiecare zi, are și clipuri cu yoga pentru diverse părți ale corpului, pentru slăbit etc. – în principiu oricine poate găsi ceva ce poate folosi aici; ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că motto-ul ei este ”find what feels good” și emană foarte multă toleranță și acceptare (de sine) la care îi invită și pe cei care o urmăresc; invită mereu la răbdare și acceptarea propriului ritm, la găsirea mișcărilor care se potrivesc cel mai bine fiecăruia, explică faptul că nu e important ca figurile să iasă perfect, ci să îți asculți corpul care îți spune exact ce, cum și cât poate și i se potrivește, pe principiul ”honor where you are at today” (onorează locul/situația în care ești acum).

Atât în aplicație, cât și pe canalele de YouTube, există comunități de oameni interesați de mindfulness și ce este absolut minunat este faptul că acești oameni nu sunt în competiție, nu simt nevoia să arate cum sunt ei mai șmecheri decât alții pentru că meditează mai mult, mai des, că le ies mai bine posturi de yoga dificile etc. Dimpotrivă, sunt foart încurajatori, deschiși și colaborativi și este o senzație foarte liniștitoare să vezi că, dacă cumva când decizi să te apuci să meditezi și să faci yoga devii un soi de ciudățenie excentrică în rândul cunoștințelor tale, există totuși mulți oameni la fel ca tine și că ciudățenia e un cuvânt și atât. Treptat, beneficiile devin vizibile și intrumentele de genul celor de mai sus nu mai sunt neapărat necesare. Deja pot medita și fără ghidaj, fie doar cu muzică ambientală, fie în liniște totală.

Câteodată, mă uit în mine și văd că, acolo unde era fie dramă, fie fericire maximă este acum liniște. Mă uit și văd cum vechiul meu EU mă duce către tipare vechi de gândire și acțiune și cum, chiar dacă temporar câștigă, liniștea aceea este mereu și ea acolo și revin ușor înapoi la echilibru. Mintea mea se întreabă, din când în când, dacă e normal să fie așa liniște, să nu mă mai supere atâtea lucruri, să trec atât de repede peste evenimente neplăcute, să nu mai simt golul pierderii după o mare fericire; se întreabă dacă nu cumva liniștea e amorțirea simțurilor, iar drama este dovada că sunt vie. Îmi trece prin cap și gândul că, a vedea frumusețea și binele în ciuda răului sau chiar din el poate însemna o fugă de realitate, nu o dovadă de echilibru. Apoi îmi amintesc că ăsta e rolul minții: să analizeze, să facă scenarii, să intre în detalii, să se aștepte la catastrofe ca să fie pregătită pentru orice. Dar intuiția răspunde că totul e exact așa cum e menit să fie. Și aleg să o cred.

Disclaimer: prin acest articol, nu îmi doresc să transmit faptul că, în câteva luni de meditație și yoga orice problemă emoțională și fizică va dispărea sau că am ajuns eu să fiu perfectă și acum îi învăț și pe alții cum să facă. Efectele despre care am scris și pe care le simt foarte clar la mine în urma acestor luni de practică, nu li se datorează doar lor; procesul meu de autocunoaștere și evoluție a început cu ani în urmă și a cuprins și mai cuprinde și alte lucruri precum terapia, coaching-ul, cititul de cărți pe temele la care mai am de lucru la mine, o alimentație cât mai potrivită cu corpul și cu principiile mele, implicarea mea în activități care corespund valorilor și misiunii mele. Beneficiile mindfulness-ului se așează peste o bază pe care deja am început să o clădesc, iar drumul evoluției personale, vindecării și vieții cu sens este unul care nu se termină niciodată și pentru parcurgerea căruia nu există rețete predefinite ale succesului. Așa că, find what feels good!

Gânduri de final de decembrie

falling

Se încheie unul dintre cei mai provocatori, dificili, dar și interesanți ani din viața mea. Dacă nu chiar cel mai dintre toți.  Aș vrea să spun că a fost și unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea, dacă nu chiar cel mai, dar nu pot încă. Simt că nu am procesat și integrat cu totul tot ce am trăit anul acesta. Mai am ceva gânduri de așezat, ceva tipare de schimbat, ceva certitudini de demontat. Câteodată, adevărata frumusețe nu e vizibilă cu ochiul liber, din avion, ci iese la iveală după ce trece furtuna care a remodelat peisajul și totul se așează, natural, la locul lui. Știu că frumusețea e acolo; se va arăta ea, cu totul când îi va fi vremea.

Știu că timpul e o convenție, că un sfârșit de an și un început de alt an nu sunt decât niște zile, ca toate celelalte. Nu sunt omul sărbătorilor, sărbătoririlor, petrecerilor, rezoluțiilor făcute la miez de noapte, pe 1 ianuarie; cred în marcarea modestă și liniștită a momentelor care contează, indiferent de data din calendar și cam atât. Nu sunt nici omul planurilor, bilanțurilor și check list-urilor, cred mai degrabă în stabilirea unor intenții clare și în a lăsa drumul către împlinirea lor să șerpuiască, fără să îi știu eu fiecare cotitură.  Cred că totul se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple și că, în fiecare moment, facem tot ce putem; apoi învățăm și facem mai bine data viitoare. Iar dacă nu învățăm, vom primi aceeași lecție, din nou și din nou, aceeași oportunitate de a învăța ce avem de învățat până, în sfârșit, o facem.

Dar simt că i-aș face lui 2016, așa convenție cum e el, o mare nedreptate dacă nu aș marca în niciun fel câteva dintre lucrurile pe care mi le-a adus în prim plan, pentru că prea au fost transformatoare. Așa că o fac, un pic, aici, azi, când nu e nici 31 decembrie, nici 1 ianuarie, ci o dimineață liniștită de iarnă, în care simt să o fac.

Așa că astăzi sunt recunoscătoare și mulțumesc:

Pentru toți oamenii care m-au invitat sau m-au primit în viețile lor, care mi-au împărtășit poveștilor lor, care au călătorit sau mai călătoresc încă spre ei înșiși, spre cea mai autentică versiune a lor, cu mine lângă ei. Alături de ei, m-am transformat și eu și m-am apropiat, mai mult decât oricând, de cea mai autentică versiune a mea. Sunt onorată! Mulțumesc!

Pentru că mi-am ascultat sufletul și am început să scriu; n-am făcut-o cât de des aș fi vrut și cu fiecare ocazie cu care aș fi avut ceva de scris; mai am de lucru aici; însă am depășit o mare barieră, care m-a oprit ani buni, iar asta, pentru mine, e ceva.

Pentru toate gândurile bune pe care le-am primit în legătură cu ce am scris, așa puțin cum a fost; pentru fiecare om, cunoscut sau necunoscut, care mi-a parcurs părțile din minte și din suflet așternute pe paginile virtuale și care și-a luat timp să îmi spună ceva, orice; așa am înțeles că există mai multe moduri în care poți ajunge la oameni și îi poți însoți în călătoriile lor și că, uneori, misiunea se trăiește și se îndeplinește de la distanță, iar totul ajunge exact unde trebuie.

Pentru că am reușit, în sfârșit, să înțeleg și să simt cum stă treaba cu iubirea; am înțeles cât de pe bune este ce am tot citit, și anume faptul că nu pot iubi pe altcineva până nu mă iubesc pe mine. Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu mă iert și nu mă accept cu toate cele, bune și rele Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu îi iert pe cei care mi-au greșit, până nu las trecutul în urmă și până nu internalizez cu adevărat ideea că nimeni nu face rău intenționat, că toți cei care mi-au greșit sunt la fel ca mine, imperfecți, dornici să fie fericiți, acceptați, înțeleși, iubiți și că, la fel ca mine, câteodată nu știu cum să facă să obțină toate astea și îi afectează pe cei din jur. Că oamenii care rănesc cel mai tare sunt cei mai răniți și au cea mai mare nevoie de iubire. Că iubirea autentică, fie ea romantică sau nu, înseamnă extinderea propriilor limite, ieșirea din zona de confort, disciplina de a vedea mereu binele din ceilalți și a crede în el cu tot sufletul, cu scopul de a contribui la binele și la creșterea spirituală proprie și a oamenilor iubiți. Că iubirea autentică nu cere nimic în schimb, nu ține scoruri, doar este, independent de orice răspuns ar primi. Că iubirea nu e mereu ușoară și că poate exista și este necesar să existe și în suferință. Că nu toți oamenii știu să primească iubire, dar că ăsta nu e un motiv să nu li se mai ofere. Că am învățat să aud, deși nu a fost ușor, în spatele unor vorbe urâte,  jignitoare, strigăte de ajutor și dorința de conexiune, acceptare, iubire.

Pentru că am înțeles, deși încă nu am acceptat în totalitate, faptul că nu pot salva alți oameni, oricât de mult i-aș iubi. Că există oameni care suferă de lipsă cronică de iubire, care au adevărate prăpăstii în suflete, pe care nimic din afara lor nu le poate umple și care nu pot fi salvați fără voia lor. Că nu am dreptul să intervin în experiențele cuiva fără să mi se ceară, că ajutorul nesolicitat poate face mai rău decât lipsa lui. Că toate suferințele au sensul lor și că, deși mi se rupe sufletul, sunt contexte în care trebuie să stau deoparte și să las oamenii de lângă mine să își dea luptele singuri. Că tot ce pot face este să fiu acolo, în eventualitatea în care e nevoie de mine. Că, în unele momente, nu este nevoie de mine deloc. Că nu e rolul meu să judec sau să decid când lupta altuia a durat destul. Încă nu reușesc mereu, sau, atunci când îmi iese totuși și mă țin la distanță, durerea celuilalt mă doare foarte tare și pe mine. Este una dintre lecțiile la care încă mai am de lucru.

Pentru că am acceptat faptul că oamenii iubiți nu îmi pot fi mereu alături așa cum am sau cred că am nevoie. Că oricât și-ar dori ei și oricât mi-aș dori eu, sunt lucruri pe care ei nu le pot înțelege, nu le pot face sau nu doresc să le facă și că, la rândul meu, am multe părți din călătoria mea prin viață pe care trebuie să le parcurg singură. Că nimeni nu mă poate salva nici pe mine. Dar că acest lucru nu înseamnă că cei din jur sunt răi și nepăsători și că nu ar mai trebui să cer niciodată ajutor. Dimpotrivă, am învățat că e bine să cer ajutor oricum și să am încredere că, deși el poate să nu vină exact așa cum l-am cerut, vine exact așa cum am nevoie de el, indiferent dacă știu eu asta atunci sau nu.

Pentru că am înțeles, deși încă mi-e greu să accept cu totul, faptul că nu pot schimba ceva fără să pierd altceva. Că pierderea e parte din viață și că nu poate fi evitată. Că atunci când mă schimb, mă pierd pe mine, cea care am fost și asta poate să mă deruteze, să mă doară, să mă facă să nu mă mai recunosc, să mă îndoiesc de mine și să îmi doresc să revin la starea inițială, chiar dacă nu îmi era bine. Că atunci când îmi schimb viziunea asupra vieții sau când decid să mă uit în locuri din mine în care nu m-am uitat cu adevărat niciodată și mă transform pot pierde (și am pierdut) oameni care mi-au fost alături peste 20 de ani. Și asta doare. Că murim și renaștem în multe feluri, că a trăi cu adevărat în prezent însemnă pierderea trecutului, că tristețea, de multe ori necesară și de neevitat, înseamnă pierderea bucuriei și a liniștii, că totul trece și vine altceva în loc, că nu le putem avea pe toate și că nu totul depinde de noi.

Pentru că mi-am dat seama că mai sunt contexte în viața mea în care acționez din frică, nu din încredere, dar că frica nu dispare doar pentru că vreau eu. Că nu ajută să o neg sau să mă chinui să o bag sub preș. Că este necesar să o cunosc, să stau față în față cu ea, să înțeleg ce vrea, să accept că e parte din mine și abia apoi să găsesc metode de a merge mai departe fără a o lăsa să mă saboteze. Și aici mai am de lucru.

Pentru că știu acum că unul dintre cei mai mari dușmani ai flexibilității și creșterii sunt certitudinile. Că am înțeles că lucrurile pe care le știm a fi într-un anumit fel și de adevărul absolut al cărora ținem cu dinții, ne pot face să vedem realitatea prin gaura cheii și că, uitându-ne așa, pierdem cea mai mare parte din peisaj. Că certitudinile duc la intoleranță, la dispute, de multe ori inutile, la aroganță și adoptarea unei poziții de superioritate a celui care le deține față de cel care are alt punct de vedere, la ruperea conexiunii. Că ele, deși ne pot da iluzia siguranței și pot părea a ține de identitatea noastră, ne țin pe loc, într-o realitate confortabilă, dar îngustă și, de multe ori, distorsionată. Că eliberarea de ele poate fi înălțătoare și că a fi flexibil, deschis, gata de a fi surprins de necunoscut și de a crește este în sine o componentă a identității proprii.

Pentru că am acceptat cu adevărat că nu pot să fac ce ar fi mai bine pentru mine mereu, deși mi-ar plăcea.  Că am înțeles că există momente când ceea ce fac, deși poate nu este suficient și poate nu mă ajută pe termen lung, chiar este tot ce pot să fac atunci și că este necesar să fiu blândă cu mine, să îmi respect ritmul, să am încredere în resursele mele și în faptul că nu va fi mereu așa, că mă voi ridica, așa cum am făcut de fiecare dată. Că și din neputință învăț multe despre mine și că asta, cândva, îmi va folosi. Că e necesar să mă iert și pentru asta.

Despre iubire – dincolo de endorfine

soulmateCând ne îndrăgostim, persoana iubită ne pare perfectă. Este întruchiparea tuturor dorințelor și viselor noastre. Vrem să petrecem cât mai mult timp în preajma sa, ne simțim speciali, universul nostru gravitează cu viteză în jurul relației noastre, putem supraviețui doar cu săruturi, atingeri, sex, dormim puțin și agitat dacă nu este cu noi, așteptăm să treacă repede orice altceva suntem nevoiți să facem și care ne ține departe de ea. Este perioada în care ne simțim atât de bine, deoarece creierul nostru înoată în endorfine, iar cortexul prefrontal, responsabil cu lucruri plictisitoare precum rațiunea sau logica se află în vacanță, undeva departe. Este perioada în care, fără să ne dăm seama, proiectăm propriile noastre gânduri, sentimente, emoții și idealuri asupra persoanei iubite, perioada în care ea nu poate greși, în care tot ce face e fantastic și reprezintă dovada minunăției care este și a iubirii imense pe care ne-o poartă. Ne place cum vorbește, cum tace, cum mănâncă, cum respiră, cum se îmbracă, totul. Ni se pare că abia atunci începem să trăim.

Când suntem îndrăgostiți, se spune că suntem orbi și pe bună dreptate. Avem impresia că persoana de care ne-am îndrăgostit e perfectă. Așa că, fie ignorăm anumite lucruri din comportamentul său care, în alt context, la alți oameni sau chiar la noi înșine nu ne-ar plăcea, fie le justificăm în sens pozitiv, de exemplu: e gelos pentru că mă iubește, țipă pentru că e pasională, deci se implică și îi pasă, bea pentru că se simte bine și în largul lui cu mine sau trist când e fără mine, înjură și face mișto de orice și oricine pentru că este foarte spiritual, dezinhibat și inteligent, cheltuie tot ce prinde pentru că se face frumoasă pentru mine, n-are nicio idee ce vrea să facă azi, mâine, peste o săptămână, o lună, un an, pentru că e rebelă și liberă, deci foarte mișto, nu el umblă după alte femei, ele umblă după el pentru că e atât de fain, evită să discute despre anumite subiecte pentru că este foarte sensibil etc. Totul e frumos, orice obstacol se poate depăși, vorba cântecului: all we need is love.

Doar că perioada boemă, plină de endorfine trece destul de rapid și creierul nostru se reîntregește, așa cum e normal să se întâmple. Odată cu revenirea funcțiilor cortexului prefrontal, ne revine capacitatea de a gândi rațional, însă ne revin și tiparele de a acționa și reacționa pe care le folosim de ani de zile, ideile noastre despre viață, convingerile și principiile după care trăim, valorile care ne reprezintă. La fel se întâmplă și partenerului. Intrăm în relații cu toată istoria noastră, cu poveștile noastre de viață, cu traumele noastre, acolo unde sunt, cu înțelegerea noastră despre ce înseamnă iubirea și cuplul, pe care am căpătat-o din copilările, din familie, inițial și pe care am completat-o apoi cu experiențe proprii și cu informații despre experiențele altora, la care am avut acces într-un fel sau altul. Avem un imens bagaj pe care îl aducem cu noi, iar persoana iubită îl are și ea pe al său.

După perioada oarbă, ne „trezim” la realitate și realizăm că avem în fața noastră un om complex, cu bune și rele. Începem să vedem luptele partenerului și continuăm să le dăm pe ale noastre. Realizăm că partenerul nu este un super om, cu puteri nelimitate, ci un om și atât, cu toată gama de sentimente, de la iubire până la furie și, câteodată ură, cu punctele lui forte, dar și cu neputințele sale, cu defectele sale. În multe relații, aici apare ruptura: partenerii se simt înșelați, deziluzionați, se uită la omul din fața lor și li se pare că nu îl recunosc, mitul este spulberat. În realitate, abia acum partenerii se văd unul pe altul, așa cum sunt. Iubirea se poate termina aici. Însă, de asemenea, tot aici, pentru acei oameni dispuși să se uite cu sinceritate la ei înșiși și la omul drag de lângă ei, pentru cei dispuși să lucreze cu ei înșiși pentru a schimba tiparele care nu le mai sunt de folos, iubirea abia începe.

Este ușor să fim fericiți într-o relație și să simțim că iubim atunci când totul e roz și frumos, când sunt evidente doar părțile bune. Doar că avem nevoie de iubire, cel mai mult și mai mult atunci când lucrurile nu sunt roz, când ne îndoim de noi înșine, când plângem, când suntem răi, furioși, triști, când ne descoperim neputincioși, când suntem vulnerabili. Adică în toate contextele în care, din păcate, am fost învățați că nu e în regulă ce simțim și cine suntem și că, dacă nu schimbăm rapid ceva, iubirea dispare, ea fiind condiționată de anumite moduri „corecte” și „bune” de a fi.

Ne arătăm cel mai mult vulnerabilitatea în relațiile cu oamenii pe care îi iubim cel mai mult. Până devenim conștienți de noi înșine și începem să lucrăm cu noi,  în cuplu retrăim legăturile cu oamenii pe care i-am iubit sau admirat cel mai mult în trecutul nostru; pe rând, partenerii noștri devin, fără voia lor, mamele noastre, tații noștri, frații, profesorii și alte figuri, importante pentru noi, care ne-au marcat existența, care s-au purtat într-un anumit fel cu noi și cu care noi ne-am simțit în anumite feluri și am învățat să ne comportăm în anumite feluri, în funcție de dinamica relației dintre noi și ei. Avem multe ancore legate de momente, trăiri și oameni importanți din viețile noastre, ancore care se declanșează extrem de rapid din te miri ce și care ne duc, cu viteza luminii, în momente din trecut în care ne regăsim cum eram atunci, cu aceleași sentimente, trăiri, reacții, interpretări pe care ni le oferim nouă înșine; regresăm, uneori, la stadiul de copii, adolescenți, doar că nu ne și dăm seama de asta, ci ni se pare că reacționăm la situații noi, din prezent. Câteodată, cele mai neînsemnate gesturi ale omului iubit apasă în noi butoane sensibile, ating răni nevindecate și declanșează sentimente și reacții nedorite, pentru care apoi îl învinovățim pe el, însă care sunt învățate și exersate pe parcursul multor ani, alături de alți oameni pe care i-am iubit și care au știut sau nu să ne arate iubirea lor și să se conecteze cu noi.

Pentru a ilustra acest mecanism, mă voi folosi de exemplul personal. Când eram copil, mama s-a îmbolnăvit. Am trăit toată copilăria și adolescența cu teama că o pot pierde oricând, că voi rămâne singură, că poate muri din cauza mea, dacă sunt rea și o supăr. În același timp, mama a fost foarte autoritară și critică cu mine, cu tata și cu fratele meu, arunca cuvinte grele și amenințări și își masca fricile și neputința încercând să ne controleze pe noi, familia ei. Tata a fost mereu tăcut și supus și i-a lăsat spațiul să se desfășoare, renunțând la ce voia el pentru a face ceea ce voia ea. Deşi i-am înțeles şi i-am iertat, aceste lucruri m-au marcat în moduri pe care le-am înțeles numai în ultimii ani, în urma multor ședințe de terapie, coaching și lucru cu mine. Am realizat că, pe baza lucrurilor învățate în copilărie, mi-am ales relațiile, mi-am construit imaginea despre cuplu și rolul meu în el și mi-am definit rolul pe care partenerul „trebuie” să îl joace. Am realizat că am trăit de când mă știu cu o teamă paroxistică de abandon, de care nu m-am vindecat complet nici până acum și pe care am dus-o cu mine oriunde am mers.

Cel mai periculos lucru (pentru mine și pentru relațiile mele cu ceilalți) pe care l-am învățat în dinamica din familia mea, pe fondul fricii de abandon, a fost că eu am și dacă nu am, ar trebui să am, control și influență directă asupra sentimentelor, alegerilor, comportamentelor, într-un cuvânt, asupra vieții celuilalt. Am învățat că eu pot provoca bucurie sau suferință, veselie sau tristețe, răbdare sau furie și că sunt responsabilă pentru binele sau lipsa binelui celuilalt, mai mult decât e el însuși. Dacă ceva îl doare, eu ar trebui să fac ceva să îi treacă; dacă e trist, ar trebui să fac ceva să îl înveselesc; dacă e confuz, ar trebui să vin eu cu clarificări și explicații; dacă are o problemă, ar trebui să am eu rezolvarea; dacă nu știe ce vrea, ar trebui să știu eu; dacă e supărat, sigur e și despre mine, într-un fel sau altul sau e chiar vina mea, deci am datoria de a mă implica. Pe lângă asta, am învățat să port o mască, să nu îmi arăt sentimentele, în special dacă  ele erau „rele”, să fiu mereu calculată, rațională, așteptându-mă ca cel de lângă mine să știe, să vadă cumva cine sunt și să fie acolo pentru mine așa cum voiam eu. Mi-am ales, inconștient, parteneri cu care puteam retrăi relațiile din familia mea, pentru familiaritatea pe care mi-o ofereau, iar eu am fost, pe rând, când mama mea, când tatăl meu, m-am comportat ca ei, trecând dintr-o extremă în alta, fiind când agresorul care îi dicta celuilalt cum să facă și cum să fie, când salvatorul care făcea tot ce putea pentru a rezolva orice problemlă a celuilalt, mică sau mare.

Târziu am realizat că și agresorul și salvatorul sunt două fețe ale aceleiași monede și au același efect: îi răpesc celuilalt experiențele, bune sau rele, pe care are nevoie să le trăiască în felul său pentru a evolua în urma lor, îi desconsideră ritmul, îl sufocă și îl micșorează. Din când în când apărea și victima din mine, care se simțea mereu neînțeleasă și sub-apreciată pentru toate eforturile depuse; m-am surprins chiar folosind aceleși cuvinte pe care le folosea mama când se victimiza.  Am sfârșit prin a-mi sabota relațiile și, până nu m-am uitat cu atenție la mine, la ceea ce aduc eu în relație, nu doar la ce văd de la celălalt, până nu am înțeles de unde îmi vin anumite idei și comportamente, cum mă afectează ele și faptul că puterea de a face ceva este numai și numai la mine, nu am reușit nici măcar să îmi dau seama cât de nociv era ce făceam. Despre rezolvare, nici nu putea fi vorba. Am tot crezut că am dat peste oamenii nepotriviți. Numai că oamenii aceștia, aveau cel puțin ceva în comun: pe mine. Eu puteam să fac ceva. Am decis să pornesc la drum. Încă mai am de călătorit.

Când ne arătăm vulnerabilitatea, indiferent sub ce formă, ne dorim să fim susținuți, înțeleși, acceptați, iertați pentru comportamentele și reacțiile nepotrivite, iubiți. De multe ori, ne grăbim cu judecăți la adresa omului de lângă noi, dacă el nu reacționează întocmai cum ne așteptăm sau cum ne-am dori. Uităm că și vice versa e valabilă și nici noi nu știm cum să reacționăm; și persoana de lângă noi are ancorele și butoanele sale, pe care noi le apăsăm, de cele mai multe ori, fără intenție, iar ea reacționează, așa cum a învățat, până în prezent, să o facă. Iar asta poate să ne atingă iar pe noi și intrăm într-un cerc vicios, care pune iubirea la o încercare grea. Din păcate, nu prea am fost învățați cum să fim cu adevărat prezenți în propria noastră viață și în relațiile noastre, cum să fim cu adevărat atenți la noi înșine și la cei de lângă noi, cum să fim acolo pentru celălalt fără a-i invada spațiul, cum să cerem ajutor și să îl primim fără să ne simțim de ca și cum am fi eșuat, cum să îl oferim doar când ni se cere, cum să ne construim relații sănătoase; nu am fost învățați că iubirea nu este ceva aflat total în afara noastră și a sferei noastre de influență, care există sau nu există, care vine subit și poate dispărea la fel de parcă nu ar avea legătură cu noi, ci ar fi o entitate separată; nu am învățat nici că iubirea nu este un „loc” unde facem troc, pe principiul „dacă îmi dai, îți dau, dacă nu, nu” sau „dă tu primul, să văd că pot avea încredere în tine și apoi dau și eu”. În schimb, am învățat să raționalizăm iubirea, să încercăm să o definim, să o încadrăm în șabloane și să o cuantificăm, să condiționăm oferirea ei de diferite lucruri și comportamente, să ne fixăm standarde după care să îi evaluăm pe partenerii noștri, să cerem dovezi pentru a ne simți în siguranță.

Nu am fost învățați multe lucruri, dar, adulți fiind, nu ne rămâne decât să ne luăm viața în propriile mâini și să decidem să învățăm în prezent, cu ajutor dacă este nevoie. Văd extrem de puțini oameni (în rândul cărora, recunosc, nu m-am regăsit nici eu până relativ recent) care se uită la ei înșisi și se întreabă lucruri precum ce fel de partener sunt eu? Ce aduc eu în relație? Cum pot fi eu mai bun, mai atent, mai prezent? Ce pot face eu pentru ca partenerul meu să simtă că îi sunt aproape? Care sunt convingerile mele legate de iubire și cuplu? Care dintre ele mă ajută și pe care mi-ar servi mai mult să le schimb? Cine sunt eu în relație? În schimb, cei mai mulți pot spune cu ușurință ce le place la partener sau ce nu le place și ar vrea ca acesta să schimbe, ce așteptări au într-o relație, ce ar trebui să facă celălalt pentru ca ei să se simtă bine și așa mai departe. Acest lucru plasează rezolvarea problemelor în afară propriei persoane și ne poate face să ne simțim neputincioși și fără vreun control asupra a ceea ce ni se întâmplă. Deși întrebările despre noi înșine pot aduce mult disconfort și durere inițial, pe termen lung ajută relația și iubirea mult mai mult decât așteptarea ca salvarea să vină din altă parte și dependența permanentă de ce este, face sau are altă persoană.

Nu îi putem schimba pe ceilalți, pentru a-i face așa cum vrem noi. Fiecare om se schimbă atunci când decide că își dorește și o face în felul în care i se potrivește. Nici nu putem aștepta, la nerfârșit, ca celălalt să facă ceva pentru ca relația să meargă mai bine. Putem lucra doar la noi înșine și la ce aducem noi în relația cu altă persoană. Cred că iubirea din cuplu izvorăște din iubirea de sine, dintr-o relație sănătoasă și armonioasă cu sinele. Un om împăcat cu el însuși, cu trecutul integrat și asumat, va fi un partener mai atent, mai empatic, deschis la comunicare și conexiune, cu mai puține puncte sensibile și reacții nepotrivite la comportamentele partenerului și ale altora, mai atent la ce se poate face, decât la ce nu se poate. De asemenea, un om care se iubește pe sine, își va putea iubi partenerul și în momentele în care acesta este jos, adică atunci când are cea mai mare nevoie și, se va simți la rândul lui, iubit fără a cere mereu dovezi și a testa limitele celuilalt. Iar iubirea de sine și de ceilalți se descoperă, se (re)învață, totul este să ne dorim cu adevărat.

Nimeni nu este perfect, iar lucruri de rezolvat la noi înșine vom avea mereu. Important este să fim conștienți de ele, să ni le asumăm, împreună cu drumul pe care îl avem de parcurs până la rezolvare. Să cerem ajutor atunci când avem nevoie, pentru că drumul poate fi anevoios. Și, important este să ne uităm bine de tot la noi și la celălalt înainte de a intra într-o relație, iar, apoi, când endorfinele se duc și dăm de greu, să ne uităm iar, înainte de a decide să renunțăm și să o luăm la fugă; să facem tot ce ține de noi pentru a fi ok și cu adevărat în relație cu omul pe care îl iubim. Nu toate relațiile merg, dar cred că multe pot fi salvate, transformate frumos dacă decidem să lucrăm la noi și la ele. Nu de alta dar, dacă nu o facem, oriunde ne ducem și oricâți parteneri vom schimba, ne vom întâlni mereu cu noi înșine.

De mână cu mine

Eu

Astăzi este ziua mea. Scriam anul trecut că am 365 de zile (sau 366, depinde de an 🙂), toate ale mele, nu doar una, zile în care pot să fac și să fiu tot ce vreau și aleg eu. Așa că nu fac mare tam-tam din asta, nu sărbătoresc făcând alte lucruri decât fac de obicei, e o zi cam ca oricare alta. Fac totuși, în fiecare an, de ziua mea, ceva ce mai fac și în alte zile, însă în această zi fac fără expcepție: mă uit la mine, la ce am trăit până acum, la lecțiile pe care le-am învățat, la punctele care încă mă dor și care ascund lecții pe care nu le-am învățat încă, la oamenii din jurul meu, la omul care sunt, la omul care vreau să fiu.

De data aceasta, gândindu-mă la oamenii din viața mea, la relațiile mele cu ei, la tiparele pe care le-am perpetuat de-a lungul timpului, dar și la relațiile noi cărora le-am făcut și le fac loc și care ies din tipar, am realizat că toate aceste legături sunt copii fidele ale relației pe care eu o am cu mine însămi, în diferite contexte. Deși m-am mai gândit la asta de mai multe ori, acum, astăzi și în această perioadă a vieții mele, realizez și emoțional, nu doar rațional și teoretic, faptul că relația mea cu mine însămi este singura despre care știu sigur că va dura până la finalul vieții mele, așa că este extrem de important ca ea să fie una mișto. Că, dacă este una mișto, atunci așa vor fi și cele cu alți oameni, așa voi reuși să las în trecut tot ce aparține trecutului și să merg mai departe, senină, asumată, bucurându-mă de omul care sunt și călătorind către omul care pot fi, atât pentru mine, cât și pentru cei pe care îi iubesc și pentru toți cei din jurul meu.

Pentru mine, scrisul a fost mereu terapeutic. Scriu ca să mă descarc, ca să spun povești, le scriu altora, în special atunci când nu le pot vorbi, umplu zeci de pagini cu bucăți din mine și din sufletul meu. Totuși, există o persoană căreia nu i-am scris niciodată, deși este singura care a fost cu mine în fiecare secundă, de la începuturi și care va fi cu mine, în fiecare secundă, până la final. Am decis să schimb asta astăzi și să îmi scriu o scrisoare mie însămi.

 ***

Draga mea Carmen,

Noi două nu ne-am prea înțeles, de-a lungul timpului. M-am uitat foarte mult la alții și foarte puțin la tine. Atunci când m-am uitat la tine, nu prea te-am plăcut. Atunci când te-am plăcut, nu prea ți-am arătat. Atunci când ai fost slabă, te-am judecat și te-am taxat. Când ai fost puternică, te-am ignorat. Nu ne-a învățat nimeni să vorbim una cu alta. Dar cum, totuși, a trebuit să o facem, ne-am lovit, ne-am înțepat, am comunicat cu forță, cu chin, prin conflict, prea puțin cu empatie, înțelegere, acceptare, prietenie. Iubire, nu mai zic. Până de curând, nici nu am știut ce e aia. Nici eu, nici tu.

Astăzi, la aniversarea a 35 de ani de când am pornit împreună în călătorie, aș vrea să te rog să mă lași să te iau de mână. Să îți cer iertare. Să îți mulțumesc. Pentru că sunt ce sunt datorită ție. Și, cumva, în același timp, în ciuda mea. Știu, e ciudat, ne fâstâcim, și eu, și tu. Dar e timpul. E, de multă vreme, timpul.

Te rog să mă ierți pentru că, atunci când unii dintre oamenii pe care i-ai iubit cel mai mult, ți-au spus că nu poți face ceva ce ți-ai propus sau ți-ai fi dorit, că nu ești destul de bună, într-un fel sau altul, destul de harnică, destul de dezinvoltă, destul de rapidă, destul de…., i-am crezut și ți-am spus aceleași lucruri și eu, mereu, chiar și după ce vocile lor au tăcut. Te rog să mă ierți că, am fost atât de convingătoare, încât ai sfărșit prin a mă crede și tu. Ai avut de dus o luptă inegală. Îmi pare rău că n-am văzut asta și că nu am știut mai bine de atât!

Te rog să mă ierți că nu te-am apărat în niciun fel de rău, de abuzuri fizice și verbale, că n-am știut cum să mă ridic în fața răului care, și acum, după atâția ani de viață și muncă cu mine însămi, încă mă dezarmează, mă doare și mă face să mă blochez. Te rog să mă ierți pentru că, din frică și neputință, te-am învinuit tot pe tine pentru fiecare lucru rău care ți s-a făcut, te-am chinuit zi și noapte, te-am biciuit până am obosit. Știu acum că nu a fost vina ta.

Te rog să mă ierți că nu am știut că cer ajutor pentru tine, la timp, atunci când ai avut nevoie de el și te-am lăsat să te chinui, să rezolvi totul singură, plătind scump în timp, energie, vise spulberate, lacrimi și oameni. Că aproape te-am lăsat să te pierzi. Adevărul e că te-ai simțit singură toată viața, iar eu te-am încurajat să crezi că așa și ești, că oamenii nu prea au de ce să își dorească să fie lângă tine, că nu ai mare lucru să le oferi, iar dacă cineva te alege, ar trebui să te bucuri de asta, oricum ar fi. Ți-am tot spus că pe tine, nu te poate ajuta nimeni, ești iremediabil distrusă. Te-am lăsat să cazi, ba chiar te-am lovit și eu și ți-am aruncat vorbe grele. Îmi pare tare rău! Nu meritai asta. Nimeni nu merită asta.

Te rog să mă ierți că nu am fost aproape niciodată de partea ta! Ți-am fost părinte, critic, profesor, călău, dușman, sabotor, te-am văzut mereu de sus și m-am uitat la tine cu dispreț o lungă perioadă de timp. Te rog să mă ierți că te-am descoperit atât de târziu, când deja ești matură, că am ratat multe etape ale vieții tale, pe care le-ai trăit, fără mine, ascunsă de mine. Într-un fel, te înțeleg și e bine că ai făcut-o. Datorită ție, astăzi, suntem amândouă aici, iar eu, în sfârșit, te văd!

Îți mulțumesc! Îți mulțumesc că te-ai uitat în ochii abisului și ai decis să nu te scufunzi în el, ci să lupți, mai departe, să crezi în tine și, prin urmare, și în mine. Că m-ai prins ferm, cu o putere pe care nu bănuiam că o ai, de mâna cu care încercam să te împing în hău și m-ai spus că mai avem mult de lucru, dar că vom reuși, împreună.

Îți mulțumesc că încerci mereu să oprești răul la tine. Răul care pe mine mă debusolează și mă blochează, ție îți acționează mecanismele de protecție și, apoi, pe cele ale iertării. Iar când mie îmi vine să lovesc înapoi, mereu mă iei de-o parte și mă rogi să mă uit la mine. Reacția mea e alegerea mea, îmi spui, nu are legătură cu cel care mă lovește. De la tine am învățat că nimeni nu mușcă, la nesfârșit, mâna care se întinde să îl mângâie și să îl hrănească, că oamenii sunt buni, că bunătatea de (re)învață și se transmite mai departe. Trebuie doar să nu renunți. Niciodată.

Îți mulțumesc pentru că ai început să te descoperi lumii așa cum ești. Când mor de frică și încerc să te opresc, îmi aduci aminte de cele de mai sus. Oamenii sunt buni. Și au nevoie să afle că e în regulă să fii vulnerabil, să nu fii perfect, să te lași văzut, să ceri ajutor, să comunici, să împărtășești, să te bucuri alături de ei. Oamenii caută conexiuni autentice cu alți oameni și ele se pot realiza doar dacă ești gata să te lași văzut. Cu totul.

Îți mulțumesc că, indiferent cum te simți, you show up! Îți faci apariția, ajuți oamenii, îți îndeplinești misiunea. Îți mulțumesc că iubești orice suflet, om sau animal, că suferința nu te lasă niciodată indiferentă, că împarți ce ai și ce ești cu cei care au nevoie.

Îți mulțumesc că mă accepți așa cum sunt, parte din tine, partea aia care încă se teme, care se revoltă, care plânge și vrea să o ia la fugă când dă de greu, care devine copil neajutorat. Că mă înveți răbdarea, încrederea că lucrurile se așează exact așa cum  și când trebuie, lăsându-mă totuși să am locul meu și să mă manifest.

Mă uit la tine cu uimire, cu stânjeneală, cu teamă, cu admirație. Cu un amalgam de trăiri.  Vreau să te iau de mână și să plecăm undeva. Doar noi. Dacă ne lasă spatele să conducem. Mâine. Vii?

Te rog să mă ierți. Te iert. Mulțumesc. Te iubesc!

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

Courage and fear

Am avut și mai am încă multe frici. Unele apar contextual, pe altele le duc cu mine, în fiecare zi, aproape oriunde merg și orice fac. De-a lungul timpului, am încercat diferite strategii pentru a scăpa de ele: am încercat să mă conving, rațional, că nu îmi e frică sau că nu are de ce să îmi fie frică, deci ar trebui să îmi bag mințile în cap. Nu a mers. Am încercat să ignor frica, să o vâr sub preș și să acționez de ca și cum nu ar exista. N-a mers nici așa, a scos capul imediat și m-a sabotat. Am încercat să mă las pradă fricii și să mă las dusă unde a vrut ea. Nu a mers nici strategia asta pentru că am sfârșit prin a-mi strica  relația cu mine însămi, deja controversată și dificilă. Așa că mi-a rămas o singură variantă, cea de care, ghici ce, îmi era cel mai tare, ei bine… frică: să mă uit la frică, la fiecare dintre ele, pe rând, să văd ce e cu ea, ce vrea de la mine și cum putem trăi fericite, și eu, și ea/ ele. Era clar că niciuna dintre noi nu renunța, iar lupta devenise inutilă și obositoare.

Cum ar fi dacă relația noastră cu frica ar fi una de colaborare, nu de luptă și competiție? Aceasta este întrebarea la care am ajuns, în final, încercând să îmi rezolv într-un mod favorabil mie, conflictele interioare.

Frica este modul în care creierul nostru ne avertizează că ne pândește un pericol și ar fi cazul că facem ceva pentru a ne proteja (fight or flight), toată energia noastră concentrându-se în direcția eliminării pericolului și salvarea propriei vieți. Aceasta este, explicată foarte pe scurt, partea bună a fricii, motivul pentru care ea există. Partea mai puțin bună este că creierul nostru nu distinge între amenințările reale, venite din afară, care ne pot face să ne pierdem viața (accidente, atacuri violente, calamități etc.) și amenințările din interiorul nostru proiectate în exterior cum ar fi: părerile altora despre noi și valoarea noastră, impactul pe care îl poate avea o schimbare, de orice fel, în viața noastră (schimbarea locului de muncă, începerea sau încheierea unei relații, dispariția unui om drag, schimbarea locuinței etc.), abaterea de la normele pe care le-am învățat ca fiind bune și corecte, situația financiară și așa mai departe. Toate sunt văzute de creier ca fiind potențial fatale, motiv pentru care apare frica și avem reacții puternice și asemănătoare la evenimentele din ambele categorii.

Frica poate să apară rapid și să dispară la fel de rapid, atunci când percepem o amenințare fulger pe care o eliminăm la fel de repede precum a apărut. Mai există și fobiile, care se manifestă în anumite situații și care dispar când omul nu se mai găsește în situația respectivă (agorafobie, arahnofobie, acrofobie etc.). Situația se complică, însă, atunci când frica nu trece, ci este de durată, când ne afectează mai multe arii ale vieții, când ne blochează de la acțiuni care ne-ar fi de folos și ne ține captivi într-un loc în care ni se pare că suntem în siguranță, chiar dacă nu ne e neapărat confortabil, chiar dacă nu suntem fericiți așa. Fricile  de durată, rulează în background-ul gândurilor noastre constant, ținându-ne într-o permanentă stare de alertă, gata să luptăm sau să o luăm la fugă în orice moment. Ajungem să ne obișnuim atât de mult cu ele, cu această stare și cu reacțiile, acțiunile și inacțiunile care derivă de aici, încât nu le mai vedem, nu mai știm cum este altfel și ni se pare că aceasta este singura realitate posibilă.  Câteva exemple de astfel de frici ar fi: frica de fi judecat, de a nu fi destul de bun (frumos, deștept, interesant etc.), frica de a nu fi iubit, acceptat, frica de eșec, frica de angajamente, frica de vulnerabilitate, frica de necunoscut, frica de schimbare, cele patru frici fundamentale: frica de moarte, frica de singurătate, frica de libertate, frica de lipsa de sens. Astfel de frici stau în spatele deciziilor noastre de a face anumite lucruri care nu ne ajută sau nu face anumite lucruri pe care ni le dorim, de a pleca sau de a rămâne în relații, la locuri de muncă, de a încerca sau nu încerca să schimbăm aspectele vieții noastre care nu ne plac.

Întrebam cum ar fi dacă am avea o relație de colaborare, nu de luptă, cu fricile noastre, oricare ar fi ele. Această întrebare stârnește mirare și, inițial, mi s-a părut ciudată și mie. Cum să colaborez cu ceva care nu îmi place, de care vreau să scap? De ce aș vrea să fac asta? Păi, în primul rând, pentru că frica nu dispare doar pentru că vrem noi să dispară, așa cum ziceam mai sus. Și poate nici nu ar trebui să vrem asta, oricum. Am văzut deja, că frica are un rol pozitiv, acela de a ne apăra atunci când suntem în pericol. Ce cred că e interesant și important de înțeles faptul că antonimul fricii nu este curajul, ci inconștiența. Curajul, e altceva și e legat de frcă: reprezintă puterea de a acționa fiind conștienți de faptul că ne e frică și asumându-ne totuși riscul.

Când avem de a face cu una sau mai multe frici care ne afectează întreaga viață, stima de sine, încrederea în sine, atunci curajul înseamnă să fim deschiși și să ne permitem să o simțim fără să ne judecăm, să ne-o apropiem, să o analizăm, să înțelegem ce vrea să ne transmită. Singuri cu noi înșine sau cu ajutorul altcuiva (coach, terapeut, prieten etc.), este de folos să fim curioși cu privire la frică. Cum? Iată un exemplu de cum am putea începe:

  1. să admitem că ne este frică – este primul pas pentru a o putea cuprinde și depăși; acest pas este și, poate, cel mai dificil și, odată parcurs, drumul deja devine mai ușor, pentru că scăpăm de o mare greutate pe care o ducem cu noi;
  2. să numim frica, să o descriem, să ne-o imaginăm – aceste mecanisme ne-o fac cunoscută, o aduc în concret și o fac să fie mai puțin debilitantă; astfel, frica devine diferită de noi, nu ne mai identificăm cu ea;
  3. să ne întrebăm cum ne afectează frica identificată; ce pierdem dacă rămânem în relația actuală cu frica noastră; ce am căștiga dacă am putea-o depăși; cât de important este pentru noi să schimbăm relația actuală cu frica respectivă și să dobândim curaj;
  4. să identificăm ce ne aduce bun frica respectivă – da, chiar și emoțiile și stările care nu ne plac ne aduc ceva bun, ceva de câștigat, altfel nu ar exista; identificând nevoia pozitivă din spatele fricii, putem eplora mai departe pentru a identifica modalități alternative de a îndeplini acea nevoie;
  5. să începem să acționăm, cu pași mici, deși ne e frică, pentru a vedea ce se întâmplă; dobândirea curajului este un proces, care se întâmplă în timp, cu perseverență și exercițiu, cu mici succese, cu obstacole din depășirea cărora învățăm lecții valoroase;
  6. să acceptăm că frica este parte din noi și să avem încredere că putem coabita cu ea, fără a o lăsa să ne controleze; să fim toleranți cu noi înșine atunci când nu ne iese și ne lăsăm acaparați și să ne dăm șansa de a o lua de la început, din nou, până ne iese.

Pentru mine, a mă conecta cu fricile mele, a le explora și a fi curioasă cu privire la ele a fost singurul mecanism care a dat roade evidente și de lungă durată. Nu am reușit singură din prima, am avut neovie de ajutor inițial, iar una dintre fricile mele a fost aceea de a-l cere. Însă dorința de a fi bine cu mine m-a făcut să am curaj. Încă sunt pe drum, mai am pași de parcurs, iar fricile își mai fac de cap cu mine din când în când. Însă, când mă gândesc la ele ca la niște prieteni care îmi vor binele și vor să îmi ofere ajutor, dar care, câteodată exagerează încercând să mi-l bage pe gât, așa cum fac și unii oameni, bine intenționați de altfel :), încetez să mă identific cu ele și le aduc cumva în afara mea, unde le pot gestiona.

***

De ce ți-e cel mai frică? Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? De fapt, ce ai face dacă, deși ți-e frică, ai alege să ai curaj? Dacă primul implus este să spui „nu știu”, „nu am idee cum e să nu îți fie frică sau să ai curaj”, „degeaba spun, că tot nu ajută”, te invit să ai răbdare cu tine, să te uiți în sufletul tău și să cauți acolo răspunsul. S-ar putea să te uimească. Pe mine, m-au uimit, de multe ori, atât răspunsurile pe care mi le-am oferit mie însămi atunci când m-am întrebat, cât și răspunsurile pe care și le-au oferit, în prezența mea, alți oameni cărora le-am adresat întrebarea în coaching sau în diverse discuții. Desigur, a răspunde la întrebare nu înseamnă rezolvarea definitivă a relației cu frica, însă reprezintă un pas din proces, a arunca un ochi către ce ar putea fi, către resursele pe care le avem în interiorul nostru și de care ne putem folosi.

Mai jos, am pus câteva dintre răspunsurile mele sau primite de mine de la alții la această întrebare. Ele arată puterea extraordinară pe care o avem în noi și pe care o putem elibera dacă învățăm să ne împrietenim cu fricile noastre și să alegem să ne folosim de forța lor în sens pozitiv, pentru a merge în direcția de a obține ce ne dorim, în loc de a fugi de ce nu vrem să ni se întâmple.

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Ce ai face dacă ai avea curaj?

  1. Aș spune mai des ce gândesc și ce simt celor din jurul meu.
  2. Aș pleca într-o călătorie, în jurul lumii, singur.
  3. Aș avea încredere mai multă în oamenii din jurul meu.
  4. I-aș spune mai des partenerei mele că o iubesc.
  5. Mi-aș cumpăra lenjerie sexy și aș purta-o pentru partenerul meu.
  6. Aș aplica pentru job-urile care îmi plac, fără să mă consider nepregătit și fără să îmi fie teamă de respingere.
  7. Mi-aș face din pasiunea mea o afacere din care să pot trăi.
  8. M-aș duce la terapie pentru a-mi vindeca sufletul, la fel cum merg la doctor când mă doare o parte a corpului.
  9. Mi-aș da demisia de la jobul pe care nu mi-l doresc, chiar dacă nu aș avea alt job să mă aștepte.
  10. Mi-aș lua un an de pauză de la muncă și aș călători din economiile pe care le am. Apoi, m-aș descurca eu.
  11. Aș cere-o în căsătorie pe iubita mea.
  12. Aș îndrăzni să ies din tipare.
  13. Le-aș cere iertare oamenilor cărora le-am greșit.
  14. Aș ierta fără să îmi fie teamă că voi fi rănit din nou.
  15. Aș face primul pas pentru a-mi salva relația.
  16. Aș spune mai des „NU”.
  17. Aș renunța la control și aș fi mai spontan.
  18. Aș trăi în prezent și aș planifica mai puțin.
  19. Mi-aș face mai puține gânduri și scenarii apocaliptice.
  20. Aș avea încredere în partenerul meu și în iubirea lui.
  21. Mi-aș da voie să fiu tristă și să plâng.
  22. Aș lăsa logica la o parte și aș avea mai mare încredere în intuiție.
  23. Mi-aș da voie să greșesc și m-aș iubi oricum.
  24. Aș renunța la orgoliu, la dorința de a avea dreptate și i-aș asculta pe ceilalți.
  25. Aș lăsa mai mulți oameni să se apropie de mine și să mă cunoască.
  26. Aș lua inițiativa, din punct de vedere sexual, cu partenerul meu.
  27. Aș spune mai des „nu știu” și „nu pot”. Aș cere ajutor.
  28. Aș sări cu parașuta.
  29. Mi-aș lăsa copilul să facă propriile alegeri, chiar dacă ar fi diferite de cele pe care le-aș face eu.
  30. Le-aș arăta mai mult oamenilor din jurul meu, ce apreciez la ei.
  31. I-aș spune tatălui meu că nu îmi mai e frică de el.
  32. M-aș împăca cu ideea că, la un moment dat, voi muri și aș decide să trăiesc așa cum vreau, acum.
  33. Aș avea încredere în ideea mea, chiar dacă aș fi singur în fața lumii întregi.
  34. Aș înceta să mai bârfesc, chiar dacă asta m-ar face nepopulară.
  35. L-aș înfrunta pe șeful meu.
  36. M-aș duce iar la școală.
  37. Mi-aș lua timp pentru mine, fără să mă simt vinovat.
  38. Aș ieși în stradă pentru a susține cauzele în care cred.
  39. Aș da în judecată instituția care mi-a încălcat drepturile.
  40. Aș apăra oamenii de care se face mișto.
  41. Aș pleca în Africa, să fac voluntariat.
  42. M-aș trata ca pe cel mai bun prieten pe care îl am.
  43. Aș investi timp, energie și bani în pasiunile mele.
  44. Mi-aș face o casă verde, eco, în pădure și m-aș muta acolo.
  45. Le-aș spune părinților mei că sunt gay.
  46. Aș rămâne în relații și atunci când aș da de greu. Nu aș mai fugi.
  47. M-aș duce la mama și i-aș spune că am nevoie de ea.
  48. M-aș confrunta cu dependența mea și aș învinge-o.
  49. Aș înlătura zidurile din jurul meu și m-aș lăsa iubită.
  50. M-aș împrieteni cu frica, să văd ce vrea de la mine.
  51. M-aș pune pe locul doi și l-aș lăsa pe el să „câștige”, atunci când are nevoie.
  52. Aș răspunde răului, cu bine. Aș opri răul la mine.
  53. Aș fi mai altruist.
  54. Mi-aș lua viața de la capăt.
  55. Aș cere ajutor pentru a ști cum să îi fiu alături partenerului meu bolnav.
  56. Mi-aș trăi doliul pentru pierderea copilului meu.
  57. Aș face ce îmi vine fără să îmi fie teamă că lumea din jur mă judecă.
  58. Aș zâmbi necunoscuților și le-aș înmâna mesaje optimiste.
  59. Aș căuta argumente pentru care lucrurile pot să meargă, în locul argumentelor pentru care ar putea să nu meargă.
  60. I-aș cere iertare copilului meu pentru că l-am lovit.

 

Poveste pentru adulții-copii

Stătea, în fața mea, uitându-se în gol. Înghițea, din când în când, în sec. Prima lacrimă i s-a rostogolit ușor, pe obzazul încins. A deschis calea pentru celelalte, care i-au inundat fața aproape instantaneu, înnodându-i-se în barbă. Parcă așteptaseră, prea mult, să se dezlănțuie, să fie lăsate să curgă. Continua să stea dreaptă, de parcă plângea altcineva, nu ea; ea doar asista, semeață și rece, rămânea fermă, pe poziție, doar nu era ușor de doborât , nu? Continua să se uite în gol, străină de lacrimile care deja îi udaseră bluza și care continuau să curgă. Tăceam, amândouă, de minute bune. Știa că sunt acolo, oricând voia să se întoarcă. Încet, spatele a început să i se încovoaie. Privirea, încă absentă parcă, se îndrepta ușor în jos. Lacrimile curgeau, nestăvilite, în tăcere absolută. Încrâncenarea ceda, făcând treptat, un loc binemeritat și mult așteptat, unei emoții pe care se străduise ani de zile să o ascundă, în străfundurile sufletului și să o încuie acolo, dar care acum ieșea, cu forță și hotărâre, la suprafață. A pus coatele pe masă și și-a sprijinit fruntea în mâini. Lacrimile îi picurau în limonada, un pic prea acră, de care abia se atinsese. Era tristă. Nu furioasă, nu veselă și zâmbitoare, nu încrâncentaă, îndărjită, competitivă, energică, așa cum era în fiecare zi; doar tristă. Nu știa să fie tristă, să permită tristeții să preia, o perioadă „controlul”. Nu mai făcuse asta niciodată. Încerca încă să lupte, dar devenea tot mai greu. Când a închis ochii, ultimele semne de luptă s-au disipat. A lăsat capul pe masă și a întins mâna spre a mea. M-a strâns și a rămas o perioadă așa. Trupul i se zguduia din toate încheieturile. Plângea cu suspine, plângea cu tot corpul și cu sufletul.

Fetița era mică, firavă,  îmbrăcată  într-o rochiță murdară, desculță, cu părul încâlcit. Avea cam cinci-șase ani. Stătea ghemuită, într-un colț, pe podeaua rece a unei încăperi ce părea a fi pivnița unei clădiri pustii, părăsite, în paragină, gata să se prăbușească. Un lanț gros îi lega piciorușul drept de perete, împiedicând-o să plece; urmele adânci pe care lanțul le săpase în pielea sa albă erau pe vindecate, semn că era ceva timp de când nu mai încercase să scape. Avea fața tristă și resemnată, ochii stinși, uscați parcă. Nu mai plângea. Înțelesese de ceva vreme că nu ajuta la nimic. Uneori, parcă auzea voci îndepărtate, venind de undeva de sus, chemând-o la joacă. Alteori, vocea dură și strictă, a unei femei adulte, care țipa. Mereu țipa. Niciodată nu vedea, însă, pe nimeni. Nimeni nu cobora în temnița ei. Nu înțelegi că e momentul să pleci, să mergi mai departe? Mișcă-te odată!, urla vocea.  Nu înțelegea. Cum era să se ducă? Nu vedea că nu poate, că e legată?  Unde să meargă? Acolo unde merg copiii când nu mai sunt copii și nu mai e nevoie de ei! Voise și ea să dispară, dar nu se putea. Țipase cât țipase, plânsese cât plânsese, se rugase, cât se rugase, dar renunțase. Nimic nu funcționa. Neputința se învață, la fel ca orice altceva.

Imaginea fetiței îi apărea alb-negru. O simțea și fizic, în stomac. Era ca un ghem mare, gri, care o împiedica să respire, să simtă nevoia de a se hrăni, să funcționeze normal. O ducea cu ea, mereu, simțindu-se grea, obosită, lipsită de energie, de parcă ghemul i-o sorbea, încet, pe toată, până avea să o termine, iar ea avea să se prăbușească. Fetița avea să câștige. Ce? Nu era clar.

Era prima dată când se întâlneau, prima dată când avea curajul să se întoarcă și să se uite, în pivnița sufletului său, unde sechestrase, cu mulți ani în urmă, copilul său interior, care îi rămăsese mic și îi devenise incomod. Adulții sunt serioși, i se spusese. Trebuie să fii un om responsabil, să termini cu prostiile!, auzise. Visele nu țin de foame, bagă-ți mințile în cap și nu te mai uita pe pereți! Și lasă creionul ăla din mână, toată ziua mâzgălești, ce-s toate maimuțele alea pe care le tot desenezi? N-o să iasă nimic din tine dacă nu pui mâna serios pe carte și nu îți găsești un loc de muncă sigur. Din ce vrei să trăiești, din mâzgăleli? Și de ce desenezi maimuțele alea îmbrăcate în halul ăla, alea sunt rochii? Tu vezi pe cineva îmbrăcat așa? Ajunsese să internalizeze vocile din afară și, când ele tăceau, își spunea singură: visele tale nu înseamnă nimic, sunt total lipsite de valoare! Nu ești deloc realistă, nu vezi? Nu ai pic de talent, mâzgălelile nu sunt artă. Și, chiar dacă ar fi, arta e o joacă, nu e ceva serios. Nu e de tine, tu ești mai mult de atât. Vocea care îți tot spune să iei creioanele în mână, nu laptopul, este cea care te va duce la sapă de lemn; e vocea slăbiciunii, vocea lenii, vocea fricii de a-ți asuma faptul că acum ești adult. Ai crescut, gata cu joaca, pricepi? Plângi ca proasta! Numai copiii plâng. Când o să înțelegi că perioada copilăriei s-a dus? Pusese lanțul în jurul gleznei fetiței cu sete și ură, de parcă își întemnițase cel mai mare dușman. Nu vrei să dipari, mă tot ții pe loc și îmi umplii capul cu prostii? Aici vei putrezi! Închisese ușa cu zgomot și se întorsese la birou, furioasă. Așa rămăsese, ani de zile. Și nu mai plânsese niciodată de atunci. Până acum.

Când a ridicat ochii, deja umflați și roșii de la plâns, o sclipire i-a luminat fața. Dacă nu era o luptă, de fapt și fetița nu căuta să câștige ceva? Copiii nu sunt dornici de luptă, nu-i așa? Ce vor ei, de fapt? Păi, să vedem. Vor să fie iubiți. Vor să aibă voie să fie copii, să se joace, să fie autentici; să fie ok așa cum sunt. Vor să fie în siguranță, ocrotiți. Vor să fie iubiți. Am mai spus asta, știu. Dar repet, pentru că totul se rezumă la iubire pentru copii. Și nu numai pentru ei, pentru noi toți. Iubire orice ar fi, orice ar face. Se hrănesc cu iubire. Vor să conteze. Orice om vrea să conteze, să i se legitimeze existența. Vor să li se respecte independența. Copiii au propriul plan, știi? Nu e ok să li-l impui pe al tău. Da, vor să fie iubiți, necondiționat. La naiba, fără asta, nimic altceva nu contează. Ura e cealaltă față a iubirii, nu? E umbra iubirii, formează un întreg cu iubirea. Nu pot avea în mine ură, fără să am iubire. Ura e tot iubire. Oau!

Plânge continuu. Deja e jos, în pivniță. Desface, cu grijă și teamă, lanțul din jurul piciorului fetiței. Fetița dă să se retragă, pare că nu o recunoaște, dar în ochii ei se citește o urmă de curiozitate. Ar vrea să o ia în brațe, dar încă nu e momentul. Îi întinde niște creioane colorate și un caiet cu foi goale. Ochii fetiței sclipesc, dar nu întinde mâna să le ia. I le pune jos, pe podea și se îndepărtează. Fetița o studiază, întâi pe ea, apoi rechizitele. Se mișcă, se întinde, se dezmorțește. Se uită către ușa pivniței, acum larg deschisă, pe care intră, razele soarelui, calde și orbitoare. Afară, lumea e frumoasă. Se ridică, ia creioanele și caietul și o ia la fugă, cu picioarele mici și goale, pe scările pivniței, în sus, spre soare. Se oprește în prag și se întoace un pic, către femeia rămasă perplexă, zâmbind ștrengărește, parcă chemând-o. Inima femeii bate puternic, aproape îi sparge pieptul. Se îndreaptă bulversată către scări, se împiedică de prima treaptă, aproape cade, neputându-și lua ochi de la fetița care, în lumina puternică, seamănă cu un înger. Când ajunge aproape de ea și întinde mâna să o atingă, fetița o zbughește mai departe, afară. În fața clădirii se află un parc mare, cu multă iarbă verde și flori de mac. Micul înger aleargă până în mijlocul  întinderii de verde cu roșu și șe așează turcește în iarbă, cu caietul deschis, în față. Mânuța mică, încă prăfuită, așterne forme și culori pe foaie cu o ușurință fantastică, de parcă vieți întregi n-ar fi făcut decât să deseneze și să coloreze. Femeia se apropie și se așează lângă ea. Inima își recapătă, treptat, ritmul firesc, de parcă lucrurile s-ar așeza, în sfârșit, la locul lor.

Mă uit, cu uimire și admirație la femeia din fața mea, care râde și plânge, în același timp. Pe caietul pe care, cu o săptămână înainte, scrisese despre valori și ce e important pentru ea, mâinile ei aleargă, conduse de o forță magică, atemporală. Pe foaie apar, pe rând, o fetiță, stând turcește în iarbă, cu un caiet în mână, desenând și râzând, cu un halou de înger în jurul trupui ei mic. În spatele său, întinsă pe o parte, cu capul sprijnit în cot, apare o femeie, care plânge și râde în același timp, trăgând, parcă, cu ochiul la desenul fetiței, veghind protector asupra ei, ca o mamă, ieșită cu copilul în parc. Apare apoi un soare, cu raze lungi, ochi mari și gură deschisă într-un zâmbet larg. Într-un colț, iese la iveală schița mică a unei clădiri dărăpănate, cu ușa deschisă spre un întuneric pe care își datorează să nu îl uite.

Din când în când, ia câte o înghițitură din limonada un pic prea acră, sorbind, în același timp și lacrimile care îi căzuseră în ea. Probabil acesta era exact balsamul de care avea nevoie, deoarece, după ce a terminat desenul și limonada, și-a șters lacrimile și a exprimat, pe un ton jovial, total nou pentru mine: Mi-e al naibii de foame!

desen

My soul sister

 

Aveam 15 ani, era septembrie, intram la liceu. Introvertă prin excelență, m-am așezat într-o bancă în spate, pe rândul din mijloc (doar acolo mai găsisem loc în spate, colțurile pe care le-as fi vizat fiind deja ocupate) singură. Nu cunoșteam pe nimeni. Îmi doream și nu îmi doream să vină cineva să se așeze lângă mine. N-aș fi știut ce să spun, eram prea emoționată și nu mă pricepeam deloc la small talk și la socializat cu necunoscuți. Când părea că a venit toată lumea în clasă și se întrezărea posibilitatea salvatoare, pe moment, să rămân singură în bancă, intră pe ușă o fată tunsă scurt, băiețește, cu sprâncene groase, zâmbăreață, cu ochii jucându-i în cap, care părea că abia așteaptă să se bage în sufletul omului. A început să scaneze sala, să vadă unde se poate așeza. Mai erau două locuri, cel de lângă mine și unul în prima bancă. La 15 ani etichetele se pun rapid, iar în mintea mea se derula un monolog disperat: „Vai, de nu s-ar așeza lângă mine! Pare genul care vorbește mult. Și ce freză are! Doamne, dacă se așează lângă mine și nu mai pleacă patru ani? Dacă vorbește întruna patru ani? Te rog, du-te în prima bancă. Cineva trebuie să stea și acolo, exact sub catedră, nu? La naiba, cum să se ducă tocmai în banca aia? Nu degeaba o ocolește toată lumea, e fix sub nasul profilor. Nu-i așa că vrei să fii sub nasul profilor? Pari genul. Hai, te rog! ” Ca printr-o minune, planetele m-au auzit și s-au aliniat; n-a văzut locul de lângă mine și, după ce a scanat sala, s-a așezat în prima bancă. ”Phiu! That was close!” Am avut altă colegă de bancă, până la urmă, dar asta e altă poveste.

La puțin timp după ziua aceea, am stat de vorbă cu ea, la o petrecere. Nu mai știu cum am început să vorbim, dar cu siguranță a început ea, puțin probabil să o fi făcut eu, care nici măcar nu știu exact ce căutam acolo. Cert e că, cumva, am ajuns într-o cameră a cabanei, departe de petrecere, întinse pe un pat, vorbind despre viețile noastre, despre părinți, despre cine credeam noi că suntem atunci, râzând apoi plângând, visând la un viitor mai mișto decât ce trăiam. Din seara aceea, fata tunsă scurt, cu ochii jucându-i în cap, a devenit prietena mea, Vio. Și da, avusesem dreptate, vorbea mult :), dar deja îmi intrase în suflet, frumos, neașteptat. Nu știam că nu avea să mai iasă niciodată.

Se fac imediat 20 de ani de atunci, o viață de om; peste jumătate din viața mea. Nu realizasem, mi-a spus ea. Pentru mine, pare că a fost în viața mea dintotdeauna. M-am gândit la acești ani și am râs; și am plâns; și am râs iar. Exact cum am făcut în seara aia, la 15 ani, exact cum a fost prietenia noastră în tot acest timp. Am realizat de curând că, în seara aceea, se uniseră două drame, două povești dureroase, dar și două suflete crude, în căutare disperată de acceptare, înțelegere, iubire. Nu a fost colega mea de bancă niciodată. Dar nu a fost nevoie, ne unea ceva mult mai puternic.

Să o numesc doar „prietenă” mi se pare puțin. Cred că, mai degrabă, face parte din familia mea, e sora pe care nu am avut-o niciodată, e unul dintre sufletele acelea care merg alături de sufletul meu în călătoria prin lumea asta și, probabil, nu numai. Alături de părinții mei, este omul care mi-a fost alături în cele mai importante, interesante, dureroase și amuzante momente ale vieții mele: când am tremurat în fața anumitor profi, când am rămas mută de admirație în fața altora sau am râs de ciudățeniile unora dintre ei, când am făcut anchete complexe pentru a afla cine îmi lipise trandafirul pe ușa apartamentului și ne-am transformat în grafologi, când am făcut comentarii literare pe poeziile admiratorilor mai mult sau mai puțin secreți, când am simțit că îmi vine să o strâng de gât pentru că era singura din clasă care nu a vrut să chiulească de la chimie, în ziua în care trebuia să ne dea profa lucrare scrisă, lucru care i-a conferit titluri ca „ciudata clasei” sau „tocilara”, când am avut emoții pentru teze, lucrări de control, BAC, admitere la facultate, prima sesiune, primul loc de muncă, licența, când m-am apucat de scris, iar ea fost cititorul principal al primului mei blog, când m-am simțit neînțeleasă și neacceptată de ai mei, când am fost fericită sau am suferit din ceea ce credeam atunci a fi dragoste, când m-am măritat, când am divorțat, când mi-am găsit iubirea, când am fost promovată, când am învățat să plâng de față cu alții și să mă las luată în brațe, când am râs (și am răs mult, mult, ea are unul dintre cele mai colorate râsuri din lume :)) și câte și mai câte. În paralel, au fost evenimentele din viața ei, la fel de intense, interesante, amuzante, dureroase. Le trăiam, amândouă, pe toate, așa cum știam noi.  Au fost perioade în care era nelipsită de la noi de la masă de sărbători sau pur și simplu, fără nicio ocazie doar pentru că mama gătea bine, momente în care casa mea era singura în care se putea refugia, chiar și în toiul nopții, atunci când decidea că are dreptul la mai mult decât considerau alții că merită, perioade în care nu ne culcam înainte de 1 noaptea, pentru că vorbeam la telefonul fix, în hol pe întuneric, în pijamale, tremurând de frig, povestind, visând, chinuindu-ne să râdem în șoaptă, auzind, din când în când, vocile iritate ale părinților care ne trimiteau la culcare.

Nu am fost o prietenă prea bună, în multe momente din anii aceștia. Învățasem, cu mult chin și suferință, că iubirea merge mână în mână cu abuzul, intoleranța, critica, sarcasmul, triumful voinței altuia asupra propriei voințe. Ea învățase la fel, doar că dezvoltaserăm mecanisme de apărare diferite: eu atacam ca să nu fiu atactă, eram aia dură, critică, neiertătore, puternică la suprafață, eu știam toate răspunsurile la toate întrebările și inspiram teamă, plângeam mai mult pe ascuns și îmi consumam dramele în tăcere, singură, să nu vadă careva cât de sensibilă eram, de fapt; așa învățasem că trebuie să fiu ca să scap de durere, să nu mă las rănită; și așa învățasem că e normal să arăți iubire altora, că doar viața nu era ușoară și roz și se impunea să ne obișnuim cu greul, cu lupta ; ea era invers: nu riposta aproape niciodată, credea că era mereu vina ei pentru orice nu ieșea, că nu făcea suficient, că nu era un om suficient de bun, de aceea era în regulă ca oamenii care o iubeau să o critice, să îi arate mereu ce nu e în regulă, să încerece să o schimbe; iar eu o iubeam mult, din nefericire pentru ea, în multe momente; ea plângea pe față, atunci când îi venea, spunea tot ce îi trecea prin minte și își masca suferința cu umor și râs; stătea răbdătoare și îmi asculta predicile, iar eu, exersam pe ea ce nu eram în stare să fac, cu adevărat, cu proprii mei călăi exteriori sau interiori: să iau atitudine, să îmi afirm independența de ei și să cred în propria mea valoare. Eram două adolescente speriate, vulnerabile, care, în spatele aparențelor diferite, aveau sentimente asemănătoare, frici asemănătoare și care, ulterior, au devenit adulți la fel de vulnerabili.. Nu a știut multă vreme că eu nu eram așa puternică precum voiam să par, că eram paralizată de sentimentul de a nu fi nciododată de ajuns (de bună, de deșteaptă, de frumoasă, de… etc.), indiferent ce aș fi făcut, că mă simțeam rușinată de propria mea mască și de faptul că eram măcinată de neîncredere în mine și în ceilalți, încât nu puteam să mi-o dau jos în fața nimănui, nici măcar în fața ei, oricât de mult mi-aș fi dorit și oricât de mult mi-ar fi dovedit ea că merită să mă vadă așa cum eram și că nu mă va lovi niciodată unde mă doare.

Mi-am dat seama, acum câțiva ani, când procesul meu de vindecare și lucru cu mine însămi a început, că ea este primul dintre oamenii dinspre care am simțit compasiune, răbdare, acceptare și, mai ales, iubire necondiționată. Toate aceste lucruri pe care eu le-am îngropat adânc și apoi m-am străduit să învăț să le accesez în mine pentru a le putea oferi altora, ei îi vin absolut natural, fără efort. Ea este genul de persoană despre care se spune că îți dă și haina de pe ea. Și mi-a dat și haine, și timp, și suflet și tot ce a avut ea mai bun. Cu ea m-am simțit cu adevărat în siguranță, fiind singura persoană din lumea mea pe care știam că nu o pot pierde, că mă iubește cu adevărat, chiar și când eram nașpa. Este un sentiment pe care nu l-am avut, multă vreme, nici față de părinții mei. Ea nu mă iubea dacă….. Ea mă iubea și atât, exact așa cum eram. A fost mereu omul care a crezut în mine, în binele din mine și care a văzut, cumva, nu știu cum, că n-a fost ușor, dincolo de masca mea.

Vio este unul dintre cei mai nebuni, la modul frumos, oameni pe care îi cunosc. Iubesc dezinvoltura ei, creativitatea ei, modul în care a reușit să rămână mereu în contact cu copilul ei interior. Mult timp, aceste lucruri mi se păreau bizare, de neînțeles, de nefăcut. Ea chiar spunea tot ce îi trecea prin minte, făcea asocieri surprinzătoare de idei, care, de multe ori, mă înnebuneau pentru că nu le înțelegeam, avea o naivitate de care vedeam că multă lume profită și mă revoltam când o vedeam că suferă. Târziu am înțeles că ea avea un curaj pe care eu nu l-am avut multă vreme și pe care multă lume nu îl are: acela de a se arăta lumii așa cum este ea, fără mască, autentică, curajul de a se juca într-o lume a adulților, de a se lăsa văzută, chiar dacă asta însemna să se lase rănită. Am realizat că nu e rolul meu să îi fur experiențele încercând să le influențez și am încetat să îi mai spun ce ar trebui să schimbe pentru ca lumea să o accepte; am început să o observ, să mă minunez și să învăț de la ea, despre copilul din mine. Adevărul e că nu are de ce să schimbe ceva ca lumea să o accepte. Lumea e mai frumoasă pentru că ea, prietena mea, este exact așa cum este.

Am crescut împreună. Am devenit adulți, dar ne-am și reconectat cu copiii din noi. Am început să ne reparăm, acum ceva vreme, să ne uităm altfel la noi și una la cealaltă Am învățat, să mergem pe bicicletă și să înotăm la 30 de ani, să ne afirmăm pozițiile, să ne urmărim visele, să iubim, să trăim fără să ne fie mereu frică de câte ceva, să lăsăm vocile părinților, care s-au transformat în critici interiori, în urmă. Mai avem de lucru, dar drumul pe care am pornit este o nouă etapă în care ne descoperim una pe alta iar, cu surprindere și bucurie. Realizez acum că ea a fost pentru mine ce a fost tata pentru mama (povestea aici), acel sprijin blând, necondiționat, câteodată prea tăcut și prea soft, dar neprețuit, în același timp.

Ea îmi mulțumește pentru felul în care i-am fost alături în toți acești ani, eu îi cer iertare. Și acum, suntem tot la poluri opuse, cumva. Ea spune că am făcut și am însemnat enorm pentru ea, eu o rog să mă ierte pentru toate momentele în care am fost rea cu ea din suferință și neștiință. Știu că m-a iertat deja, de atunci; cu asta se ocupă ea, cu iubirea, cu iertarea. Cred că, de fapt, eu trebuie să mă iert pe mine, pentru timpul în care nu am înțeles cât de benefică și vindecătoare este prezența unui astfel de om în viața mea și nu am știut să o apreciez. Acum știu și sunt foarte, foarte recunoscătoare că nu e prea târziu. Îi spun des că o iubesc. Are nevoie și am nevoie. Am mulți ani de recuperat, ani în care, în timp ce eu eram sigură de iubirea și devotamentul ei, ea, cel mai probabil, s-a îndoit de ale mele și s-a simțit în nesiguranță. Nu a fost niciodată în pericol să mă piardă, dar nu a știut asta. Acum știe. Acum știm. Mulțumesc!

Leaders As Givers

”You are dinner conversation! The people in you team talk about you, with their families, around their dinner table.” Acesta a fost unul dintre primele lucruri de impact pe care le-am auzit, la începutul carierei mele de people manager, de la VP-ul nostru de atunci, un om extraordinar și un lider în adevăratul sens al cuvântului, Robert Murray sau Bob, cum îi spune toată lumea. Nu mă gândisem până atunci, cu adevărat, la rolul pe care „șeful” îl joacă în viața unui om, nici la faptul că impactul acestuia nu se sfârșește odată cu orele de program. În momentul acela, în mica sală de ședințe în care Bob vorbea despre o temă mare, mult mai mare decât înțelegeam eu la momentul respectiv, m-am simțit copleșită.

Mi-au venit în minte momente în care am vorbit despre șefii mei, în care m-am gândit și m-am raportat la ei, în care m-am întrebat ce gândesc sau ce ar face în anumite situații, în care am fost dezamăgită de ceva ce au făcut, în care m-am simțit încurajată, nedreptățită, valoroasă,  în care am învățat de la ei, în care am împărtășit cu cei dragi mie momente petrecute cu ei, în care am fost furioasă, în care nu le-am înțeles acțiunile, în care am fost inspirată, în care am evoluat până în locul în care ajunsesem. Am realizat că venise momentul ca alți oameni să se gândească, în felul acesta și în multe altele, la mine, să vorbească despre mine, să mă examineze, să aleagă să mă urmeze sau nu, să ia ceva folositor din colaborarea cu mine. Iar asta reprezenta o uriașă responsabilitate pe care nu o văzusem până atunci, o responsabilitate care trecea dincolo de obținerea unor rezultate pentru organizație și de job description.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în perioada scursă de la ședința aceea și până în prezent este faptul că un lider fără o misiune personală poate fi, cel mult, un manager, un șef, un nivel ierarhic într-o organigramă desenată în Power Point. Fără un „de ce” personal, pe orice nivel ierarhic s-ar afla, șeful nu este, în realitate, un leader, ci mai degrabă un follower deghizat, un deținător de denumire pompoasă care urmează doar „de ce”-ul altora, de multe ori fără a-l înțelege, încercând să îl impună echipei sale cu forța, căutând mereu să se simtă cât mai bine în propria piele. Fără misiune personală, cel mai bun lucru pe care îl poate face șeful este să livreze, pe termen scurt, niște rezultate, așa cum i se cere. Însă potențialul impact negativ este mult mai mare, o astfel de persoană lăsând urme adânci în experiența oamenilor cu care lucrează și înfluențând negativ ideea pe care aceștia o au despre ce înseamnă un manager, ce însemnă a obține rezultate, ce înseamnă a lucra într-o organizație și, cel mai devastator, imaginea pe care aceștia o au despre ei înșiși si despre propia valoare.

Misiunea personală a liderului este despre a oferi, despre a contribui la construirea a ceva mai mare decât el însuși, despre a lăsa ceva pozitiv în urma sa, care servește altora. Dincolo de a scoate la iveală și a îmbunătăți aptitundinile oamenilor cu care lucrează pentru a atinge obiectivele organizației, deci a lua ceva de la ei, liderii adevărați le și oferă ceva valoros, ce pot duce cu ei mai departe, în viețile lor, fie că își continuă colaborarea cu organizația sau nu. Având un lider autentic drept ghid, oamenii își pot descoperi adevăratul potențial, dar și propria misiune personală și pot contribui, la rândul lor, la ceva mai mare decât ei înșiși, în același domeniu sau în altul. Și iată cum rețeaua se se extinde și impactul pozitiv se răspândește.

Am marele privilegiu de a lucra într-un loc în care vin mulți tineri, aflați la începutul carierelor, unii încă studenți, la primul job, alții cu ceva experiență anterioară, dar, de regulă, foarte puțină; cei denumiți acum Millennials. Majoritatea vin cu anumite idei și așteptări legate de ce înseamnă a lucra într-o multinațională și cu obiective, mai mult sau mai puțin SMART, cum e la modă să fie obiectivele în companii. Unii vor un job part time, să facă niște bani până termină facultatea; alții speră că intrarea în multinațională pe o poziție de entry-level le va permite să promoveze rapid, în alte funcții, mai importante, mai bine plătite, la care nu ar avea acces direct din afara organizației; alții vin pentru că prietenii lor lucrează în organizație și le-au zis că e mișto; alții au niște povești de viață prea grele pentru vârstele lor și vin să se angajeze ca să se poată întreține sau să își ajute părinții; alții se tem că termină facultatea și nu vor avea unde să se angajeze, pentru că nu au nicio experiență în câmpul muncii. Motivele sunt multe și variate.

Ceea ce nu încetează să mă fascineze este diferența dintre cum gândesc și cum se simt mulți dintre acești oameni când intră în organizație și cum gândesc, se simt și se uită la ei înșiși la plecare, fie că pleacă în afară sau tot în interior, pe alte poziții. Fiind extrem de tineri, sunt ca niște pânze pe care experiențele din viața adultă abia încep să picteze, iar peisajele devin extrem de rapid luminoase sau întunecate, în funcție de lucrurile la care sunt expuși. Mai departe, ei transmit, fie lumina, fie întunericul, imediat în jurul lor, în cercul lor de prieteni, în social media, oriunde au influență. Una dintre responsabilitățile mele este să mă asigur că membrii echipei mele directe, primii lor șefi și primele lor exemple de lideri, au un „de ce” al lor și pictează frumos pe aceste pânze, astfel încât să le îmbogățească cu elemente care să aducă valoare totului din care devin parte.

În cei 10 ani de când sunt people manager, am văzut sute de oameni venind, transformându-se, mai mult sau mai puțin și plecând. De câțiva ani, de când sunt mai conștientă de mine și de marea responsabilitate pe care o am, mă gândesc altfel atât la ei, cât și la rolul meu și al echipei mele. Poate va părea un clișeu ceea ce spun, însă ei chiar fac și reprezintă viitorul. Ei sunt viitorii noștri antreprenori, medici, parlamentari, miniștri, conducători de multinaționale, lideri de organizații non-guvernamentale, ziariști, scriitori, profesori, artiști, asistenți sociali, avocați, judecători, plătitori de taxe și pensii. Ei vor avea un cuvânt greu de spus în ceea ce devine societatea în care trăim. Iar rolul meu și al echipei mele de lideri este acela de a le oferi, atât timp cât avem acces, cadrul în care să își cultive valorile, să își dezvolte punctele forte, laturile care îi fac profesioniști buni, dar, cel mai important, pe acelea care îi fac oameni buni. Avem și responsabilitatea de a reprezenta exemple demne de urmat și care inspiră, exemple de integritate, autenticitate, profesionalism, implicare, congruență, orientare către creștere personală, dar și compasiune, interes pentru lumea din jur și dorința de a oferi, nu doar de a primi.

Dacă vă întrebați unde rămân organizația și obiectivele ei, răspunsul este simplu: experiența mi-a arătat că oamenii vor ca lucrurile să le iasă, vor să fie buni și să aibă rezultate. Totul este să fie în locul potrivit, la momentul potrivit, să înțeleagă „de ce”-ul, să aibă ei înșiși unul legat de job-ul pe care îl fac, să știe că cine sunt ei și ce au de spus contează. Aceste lucruri sunt valabile pentru angajații de orice vârstă, nu doar pentru Millennials.

Leaders are givers. Și, la fel de important: leaders breed givers. Adevărații lideri au o misiune, au ceva de oferit, au de contribuit la „proiecte” care depășesc granițele locului și timpului în care activează. Drumul către descoperirea misiunii personale și apoi către trăirea ei, conștient, în fiecare moment, este unul de autodescoperire, presărat cu momente frumoase, dar și grele, cu realizări, dar și cu greșeli, cu momente de inspirație, dar și cu îndoieli și teamă. Dar este unul asumat, care îl îmbogățește pe cel care îl parcurge, încât să aibă de unde oferi și altora. Cu cât înțeleg mai mulți lideri acest lucru, cu atât organizațiile au mai mult de câștigat, oamenii au mai mult de câștigat, societatea, cu totul, are mai mult de câștigat.

Iar conversațiile de la cină, vor fi mai plăcute, relaxate, despre șefi mișto pe care suntem fericiți să îi cunoaștem și precum care visăm să fim.

Ziua iertării

1 august 2014

Aveam șapte ani. Era o zi însorită, eram afară, în fața blocului, la joacă. Mama a ieșit din scara blocului, îmbrăcată în negru, cu batic negru pe cap. Murise bunica, mama tatălui meu, iar ea purta doliu. M-a luat de mână și mi-a spus că trebuie să meargă la doctor. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ea sau vreau să rămân afară. Policlinica era aproape, nu urma să lipsească mult, iar eu, oricum stăteam afară toată ziua, nu i-aș fi simțit lipsa. Am vrut să merg cu ea, așa că m-a luat de mână și am plecat.

Îmi aduc aminte coridoarele reci și întunecoase, total neprimitoare și înfricoșătoare ale clădirii în care funcționa policlinica. Mama mă ținea strâns de mână și mergea repede, prea repede pentru mine. Când am ajuns în fața cabinetului, m-a așezat pe un scaun de pe coridor și mi-a spus că nu pot intra cu ea, trebuie să rămân afară să aștept, dar va veni repede. Am rămas acolo și îmi amintesc că îmi era teamă, pentru că, în acea parte a clădirii, nu mai era nimeni, eram singură pe hol. Mama a intrat pe ușă, iar ușa a râmas întredeschisă, lucru care m-a ajutat să mă liniștesc un pic. Nu știu cât timp a trecut până am început să aud vocea ridicată a doctorului. Nu înțelegeam de ce doctorul țipă la mama și îi spune că e iresponsabilă, că are un copil de crescut (avea doi, dar cred că el nu știa decât că are un copil mic în fața ușii, probabil îi spusese mama asta, rugându-l să nu închidă ușa ca să nu îmi fie teamă), că lucrurile sunt grave și că e inconștientă că a așteptat atât. Vocea mamei se auzea mai slab, dar mi-am dat seama că începuse să plângă. Așteptam, cu frică, pe holul întunecat și rece să iasă de acolo… Mama nu plângea niciodată, doar copiii plângeau, așa știam eu. Într-un final, mama și doctorul au apărut la ușă. El încetase să mai țipe, vorbea mai calm și împăciuitor, se uita când la mine, când la ea (nu îmi amintesc ce spunea), iar mama încerca să se liniștească și să vorbească normal. M-a luat apoi de mână și am plecat. Nu am înțeles mare lucru atunci. Nu am înțeles că, de atunci, viața mea, viața noastră de familie, nu avea să mai fie la fel.

Anii care au urmat au fost plini de suferințe, de incertitudini, marcați de frica zilei de mâine. Au urmat mulți doctori, în Brașov, la Cluj, medicamente, chimioterapie, o operație care i-a mutilat mamei corpul, dar și sufletul, mai ales sufletul, la numai 38 de ani. Tratamentele agresive i-au distrus corpul imunitatea, transfuziile cu sânge, netestat, i-au introdus în corp alți viruși, teribilei boli descoperite atunci adăugându-i-se altele, în lanț, încă una, încă una, mereu câte una nouă. Iar ea suferea pentru fiecare diagnostic care părea încă o codamnare, pentru fiecare tratament pe care se duceau ultimii noștri bani, fără certitudinea ameliorării stării ei de sănătate. Și mai suferea de fiecare dată când se dezbrăca și își vedea corpul incomplet și pentru fiecare privire pe care alții o aruncau în direcția infirmității ei, pe care se străduia atât de mult să o ascundă, crezând tot timpul că nu reușea și simțindu-se, mereu, dezbrăcată de toți ochii străini, judecată, etichetată, biciuită și anulată ca femeie.

În copilărie și adolescență, nu m-am înțeles mai deloc cu mama. Pe fondul problemelor de sănătate, era mereu nervoasă, supărată, nimic din ce făceam nu era destul de bine, eram un copil rău, care îi făcea rău și ei, așa îmi zicea. „Mă bagi în pământ!”,  îmi zicea. Iar eu sufeream teribil, pentru că nu voiam ca mama să moară (chiar am trăit o perioadă cu spaima asta, pentru că era mereu bolnavă), cu atât mai mult , să moară din cauza mea. Însă nu o puteam convinge și pe ea că nu îi doresc răul, nu mă credea. Nu mă asculta, nu stătea de vorbă cu mine, nu îmi explica de ce îmi cere anumite lucruri și nu prea îmi spunea lucrurile bune pe care le făceam, doar pe cele rele, așa cum vedea ea toate acțiunile mele care nu coincideau cu ce își dorea de la/ pentru mine. Pentru fiecare lucru pe care mi l-am dorit, am dus adevărate lupte, o mare parte a vieții mele și nu erau lucruri mari, erau mici, prostii poate, dar care reprezentau lumea mea atunci și care îmi afirmau independența, identitatea proprie, diferită de a lor, a părinților.  Iar pe tata, l-am învinuit multă vreme că a fost prea moale, că i-a fost teamă de mama, că nu a făcut mai niciodată ceva pentru el, ci numai ce i s-a spus, ce i s-a impus. Tata nu mi-a luat niciodată apărarea în fața mamei, nici când m-a certat, nici când mi-a aruncat vorbe grele, prea grele pentru ca un copil să le poată duce, nici când m-a lovit. Eram singură, lupta era numai și numai a mea. Am învățat să răspund vorbelor grele cu alte vorbe grele, neîncrederii cu neîncredere, dar și cu justificări, argumente și raționalizări, încercărilor de a mă supune cu rebeliune vehementă. Am învățat să atac prima, ca să nu fiu atacată, să fiu mereu în gardă și să îmi ascund gândurile, sentimentele, pentru că simțeam că nu aș fi fost înțeleasă dacă le-aș fi exprimat și că nu ar fi contat oricum. Adulții aveau planurile lor, ale mele nu contau, urmau să conteze când aveam să fiu mare, la casa mea, cum zicea mama atunci. Puținele momente în care simțeam că sunt mândrii de mine, că văd că exist, că le pasă, erau cele când aveam reușite școlare. Așa că am învățat bine, m-am chinuit să fiu printre cei mai buni, chiar cea mai bună unde puteam. Aici aveau încredere în mine, motiv pentru care m-au lăsat să aleg liceul la care am vrut să merg, apoi facultatea, fără să mă influențeze în vreun fel, așa cum era cazul tuturor celorlalte aspecte ale vieții mele. Pentru asta am fost recunoscătoare, pentru că aveam prieteni mult mai puțin norocoși din acest punct de vedere.

Treptat, lucrurile între mine și mama s-au calmat. Ne-am acceptat reciproc, în timp, chiar dacă nu ne-am și înțeles una pe alta.  Apoi eu m-am mutat de acasă, iar lucrurile s-au îmbunătățit și mai mult, iar mama m-a ajutat cum a putut ea, cu mâncare, cu curățenie, cu plata facturilor și cu multe alte lucruri pecare eu nu știam sau nu voiam să le fac. Cred că a fost felul ei de a se revanșa față de mine.

Dar tot ajutorul ei de după plecarea mea de acasă nu m-a făcut să o iert. Nici pe ea, nici pe tata. I-am învinuit pentru că nu au știut să fie mai buni cu mine, mai atenți la mine, mai implicați în relația cu mine, copilul lor, pe care l-au plănuit și l-au dorit. I-am învinuit pentru că nu au părut niciodată interesați să mă cunoască, să știe mai mult decât ce fac și nu au părut să își dorească să știe că simt, ce gândesc, ce vise am, ce mă doare. I-am învinuit că nu mi-au spus niciodată că mă iubesc și că a trebuit să deduc eu, după ce m-am luptat cu îndoieli sfâșietoare. I-am învinuit pentru că mi-au minimizat mereu suferințele și bucuriile și mi-au arătat „adevăratele” greutăți ale vieții, când nu eram pregătită, nici dornică, nici datoare să le văd. I-am învinuit pentru că nu au văzut că mi-am trăit viața ascunsă de ei, pentru a nu le da ocazia să mă critice sau să mă ignore, ceea ce durea mai tare. I-am învinuit că nu m-au pregătit, în niciun fel, pentru relațiile cu alte persoane. I-am învinuit pentru toate mecanismele de apărare împotriva lor pe care mi le-am creat și care mi-au dăunat în relațiile cu alții. I-am învinuit pentru că m-au încadrat în șabloane, că mi-au spus ce „trebuie” să fac și cum „trebuie” să fiu, doar pentru că așa face și așa este toată lumea, nu contează dacă mi se potrivește mie sau nu. I-am învinuit pentru multe.

De la un moment dat, când am început să lucrez mai mult la mine și cu mine, fiecare motiv pentru care îi învinuaim mă durea. Mă durea pentru că știam că am devenit adult și că este responsabilitatea mea să îmi rezolv problemele. Că au greșit, da, dar nu se mai poate schimba nimic din trecut și că, pentru a putea merge mai departe și pentru a mă vindeca, era necesar să îi iert. Iar eu nu puteam să îi iert, deși îmi doream din tot sufletul. Rațional, îmi era totul clar: făcuseră tot ce putuseră, ce știuseră ei. Amândoi au trecut prin multe, de tineri, când nici ei nu erau pregătiți. Nici pe ei nu i-a învățat nimeni cum să crească un copil în condiții normale, darămite atunci când te mai și lupți cu boli, cu probleme financiare, cu nesiguranța zilei de mâine, chiar cu moartea. Făcuseră tot ce putuseră. Iar eu înțelegeam că m-au iubit, chiar dacă nu au spus-o și că iubesc și adultul care am devenit. Amândoi, fuseseră lângă mine, așa cum au putut și au știut ei, când mi-am dat cele mai grele lupte din viața. Rațional, aveam toate motivele pentru a-i ierta. Emoțional, însă, ceva spunea „nu, nu încă; încerci tu, dar încă nu!” Iar acest „nu” mă ținea închisă într-un trecut pe care îmi datoram să îl depășesc.

Acum două săptămâni am fost cu treabă, în Brașov și am stat la ei. Eram într-un moment greu pentru mine, mă simțeam extrem de rău, așteptasem cu multă nerăbdare să ajung acasă, să mă închid în cameră și să sufăr acolo, în liniște, singură, fără să mă mai prefac că sunt bine. Am intrat pe ușă și m-a întâmpinat mama.  In acel moment, acolo, în fața ei, cu sufletul și trupul chircite de durere, am încetat, brusc, să mai am aproape 33 de ani și am redevenit copil. Eram copilul neajutorat, lovit, pe care numai mama îl poate îngriji și ajuta să se facă bine. Am întins mîinile spre ea și am rugat-o să nu mă întrebe nimic, doar să mă ia în brațe și să mă țină așa. Și m-a luat. M-a strâns în brațe, iar eu am început să plâng în hohote, cu nu mai plânsesem de multă vreme. Apoi m-a așezat pe pat, cu capul în poala ei și m-a mângâiat pe păr, minute în șir, fără să spună nimic, exact cum o rugasem. Mama mea, care nu tăcea niciodată, stătea acum, în liniște, îmi asculta plânsul și mă mângâia pe păr. Nu i se citea pe față nici curiozitate, nici teamă că s-a întâmplat vreo tragedie, nici dorința de a-mi da vreun sfat, vreo soluție, ci doar liniște și acceptare. Apoi, când am dorit să mă retrag în camera mea, m-a lăsat să merg, fără să mă întrebe nimic. Exact cum aveam nevoie. Apoi a venit acasă tata, care, cum a intrat pe ușă, a vut să vină să mă vadă, însă mama l-a oprit. „Nu se simte bine, m-a rugat să nu o întreb nimic, să o las. Nu intra, dacă are nevoie de ceva, va veni ea și ne va cere, așa mi-a spus.” Așa spusesem. Și tata nu a intrat.

Nu sunt părinte și nu pot să știu ce este în sufletul unui părinte care își vede copilul plângând, în hohote, chiar și la 33 de ani sau poate, mai ales la o astfel de vârstă. Însă îmi imaginez că nu le-a fost ușor să mă vadă chinuindu-mă și să stea deoparte. Dar au făcut-o, pentru că așa îi rugasem. Și au făcut-o fără să se simtă atacați, fără să se victimizeze sau să se simtă nedreptățiți, cum era de obicei. Am simțit, pentru prima oară, că părinții mei mă înțeleseseră, în sfârșit.

I-am văzut a doua zi dimineață. Erau altfel. Mama mi-a apărut ca o  femeie puternică, o supraviețuitoare. Era femeia care răsturnase o masă peste doctorița care îi spusese, cu nonșalanță și ironie, că nu mai are ce face, va muri oricum și decisese că acel lucru nu avea să se întămple. Era femeia pe care bolile, pensionarea la numai 38 de ani, fricile, sutele de nopți nedormite nu o dărâmaseră, ci o făcuseră mai puternică. Era femeia care, în sânul familiei, se simțise suficient de în siguranță încât să își permită să cadă, să își arate vulnerabilitatea și să se lasă văzută, cu bune și cu rele, așa cum știuse ea, pentru că familia era singurul loc în care simțea că poate fi ea însăși, fără teamă. Era mama mea, care învinsese moartea pentru a-mi râmâne alături. Pe fața ei nu se citea nicio urmă de încrâncenare sau răutate, așa cum văzusem atâția ani. Era o față un pic obosită, cu trăsături încă frumoase și simple, care emana bunătate și grijă. Iar tata mi-a apărut calm și răbdător, iar aceste trăsături nu îl mai făceau să pară moale și fără voință ca până atunci, ci cald, bun și iubitor. Am înțeles atunci că tăcerile lui, supunerea lui, compromisurile făcute de el, pasivitatea lui din anumite momente erau dovezile lui de iubire pentru mama. Acela fusese modul lui de a o face să se simtă în siguranță, de a-i lăsa controlul în sigurul context unde putea să îl aibă, de a-i oferi mediul de care avea nevoie pentru a-și da luptele, de a lupta alături de ea.

Mi-am dat seama că am avut exact părinții pe care trebuia să îi am, iar ceea ce am trăit era parte din drumul meu, drum care m-a făcut să fiu ce sunt. M-am uitat din nou, în sufletul meu și mi-am dat seama că îi iertasem.

Coaching – drumul către sine

Se vorbește mult, în ultima vreme, despre dezvoltare personală, despre ce putem face pentru a deveni mai buni, mai fericiți, mai bogați (spiritual, dar și financiar), mai împăcați cu noi înșine, mai de succes, mai aproape de potențialul nostru maxim, mai, mai, mai… Vine vorba și despre coaching, ca unealtă care poate fi folosită pentru a atinge unul sau mai multe dintre obiectivele de mai sus. Există multe articole pe Internet despre coaching, multe definiții, detalii despre istoria coaching-ului, tipuri de coaching etc. Nu le voi detalia și eu aici, ci voi împărtăși relația mea cu coaching-ul și viziunea mea despre ce înseamnă el.

Pentru mine, coaching-ul este mai mult decât o noțiune sau o unealtă pentru a atinge un scop;  dincolo de tehnici, întrebări, teorii și școli, coaching-ul este întreg climatul care se formează în jurul coach-ului și al coachee-ului, relația profundă care se stabilește între ei, drumul pe care cei doi merg împreună, cu tot ce presupune el, până la atingerea obiectivului, transformările prin care trec amândoi în urma parcurgerii acestui drum (da, și coach-ul se transformă, nu doar coachee-ul), bucuria descoperirii potențialului uriaș al coachee-ului și, nu în ultimul rând, energia nouă pe care acesta o aduce în lume, atingându-i și pe cei din jurul său. Este o călătorie, de cele mai multe ori intensă și surprinzătoare, de la cine știu că sunt în momentul de față, până la cine vreau să fiu și nu știu, în plan conștient, că deja sunt, cel puțin într-o oarecare măsură.

Coach-ul este un partener de drum, un ghid, un deschizător de uși către perspective, pe care coachee-ul le explorează, în deplină siguranță, o oglindă în care coachee-ul se vede și se auto-analizează, un explorator care conduce coachee-ul, atât cât acesta dorește și permite, în cele mai misterioase colțuri ale sufletului său, ale gândirii sale pentru a-l ajuta să scoată la lumină resursele de care are nevoie pentru a-și atinge obiectivul, oricare ar fi el. Coach-ul nu are răspunsuri, soluții, strategii, nu este un expert în „problema” clientului, are numai întrebări, uneori plăcute, alteori incomode, prin care îl ajută pe omul din fața sa să se conecteze, cu adevărat, cu locul de unde vin toate răspunsurile, soluțiile și strategiile: el însuși. Și mai are ceva: încredere totală că omul din fața sa are tot ce îi trebuie pentru a-și rezolva singur dilemele și că o va face, exact la timpul potrivit.

Există mai multe abilități, extrem de importante, pe care un coach este necesar să le aibă, pentru ca efectul să fie cel dorit. În topul listei mele se află abilitatea de a nu judeca omul din fața sa, de a nu emite păreri despre el și/ sau problema lui, de a nu pune etichete și, în aceeași măsură, de a nu se identifica cu omul din fața sa sau cu problema lui, deviind procesul de la coachee, către el însuși. Această abilitate merge mână în mână cu starea de prezență, mai exact cu capacitatea de a-și concentra atenția numai și numai la coachee, la ce spune acesta, atât verbal, cât și paraverbal și nonverbal și de a lăsa în afară orice interferență, fie că este vorba de zgomote din mediul exterior sau din propria sa minte. Apoi, mai contează capacitatea de a empatiza cu persoana din fața sa, fără a o influența într-o direcție sau alta, ci doar de a fi acolo pentru ea atât și așa cum aceasta are nevoie, respectându-I ritmul. Desigur, lista de competențe de care are nevoie un coach este mai lungă, conținâd și alte lucruri ca ascultarea activă, abilitatea de a pune întrebările potrivite, crearea unui climat de încredere, atenția la felul în care coachee-ul își stabilește obiectivele, care este necesare să fie cât mai specifice și mai clare, precum și planul de acțiune și modul de măsurare al progresului la care se angajează etc. Însă toate acestea se învață mult mai ușor, dacă cel care are rolul de coach posedă deja capacitatea de a accepta că oamenii sunt diferiți și acest lucru nu este bun sau rău, ci doar real, capacitatea de a pune, pentru durata sesiunii de coaching, pe altcineva pe primul loc și de a-i acorda atenție totală, precum și capacitatea de a sta alături de altă persoană, acolo unde se află ea, de a-i fi alături, fără vreo așteptare personală.

Până aici am scris despre perspectiva mea de coach. Din perspectivă de coachee, pentru mine cel mai important lucru a fost să știu că persoana pe care am ales-o să îmi fie ghid, a fost de partea mea, necondiționat, chiar și atunci sau în special atunci când eu nu eram și nici nu consideram că aș merita. A contat enorm că puteam vorbi fără să aud replici de genul „a, dar stai să vezi ce am pățit eu, ce spui tu e nimic”, „mai știu pe cineva care are exact aceeași problemă și a făcut ….”, „a, vai, ce nasol e ce ți s-a întâmplat, dar lasă, măcar ești sănătoasă”, „da, într-adevăr, trebuie să faci ceva urgent să schimbi asta” sau alte astfel de lucruri care, din păcate, sunt foarte prezente în conversațiile noastre de zi cu zi. Puteam să aleg să tac dacă voiam, aveam dreptul să nu fiu pregătită să abordez anumite subiecte sau să fac anumite schimbări, chiar dacă mi le doream, aveam dreptul să fiu și tristă, și furioasă, nu doar zâmbitoare și veselă, aveam dreptul să fiu eu însămi, să mă descopăr, fără (in)validare sau judecăți de valoare. Desigur că au contat și cunoștințele coach-ului, tehnicile folosite și întrebările adresate, însă doar indirect, ele fiind transparente pentru mine. Am rămas cu felul în care m-am simțit, cu resursele pe care le-am descoperit, cu obiectivele pe care le-am atins.

Desigur că există și critici la adresa coaching-ului. Acum ceva vreme, am citit un articol în care erau expuse așa-zisele pericole ale coaching-ului, care ar fi făcut de oameni fără pregătire în domeniul psihologiei sau psihoterapiei și care se joacă cu viețile altor oameni, vânzând iluzia unei videcări rapide, rezolvării rapide a oricărei probleme, riscând să facă mai mult rău, deschizând răni și actualizând traume cărora omul să nu le poată face față apoi. Legat de asta, pot spune următoarele lucruri: în primul rând, sigur că, în fiecare domeniu, există oameni care își fac treaba foarte bine, bine sau mai puțin bine, iar coaching-ul nu face excepție, la fel cum nu face nici psihoterapia. A găsi coach-ul potrivit este foarte important, ajută documentare prealabilă, recomandarea unei persoane de încredere etc.; mai este nevoie să existe o „chimie”, pe care atât coachee-ul cât și coach-ul o simt sau nu, iar dacă ea nu există, ar fi mai bine ca relația să nu continue. Experiența mea de până acum în ceea ce privește lucrul cu oamenii, mi-a arătat că avem niște radare interioare foarte bine dezvoltate care ne ajută să detectăm relațiile nocive și bullshit-urile, deci să ne ferim, natural, de ceea ce nu ne e de ajutor. În al doilea rând, coaching-ul nu este terapie și nu are ca scop vindecarea oamenilor de afecțiuni de natură psihică, nu scormonește în trecutul omului pentru a vedea de unde îi vin anumite comportamente, idei, viziuni asupra vieții etc., ci se concentrează pe prezent și viitor. Un coach prezent, empatic și cu ceva experiență, va realiza când clientul său are nevoie mai degrabă de terapie decât de coaching și îi va reflecta acest lucru, urmând ca acesta să decidă dacă dorește să meargă la terapie sau nu. În al treilea rând, dacă un eveniment,o rană, o traumă, vine în prim plan, iar coachee-ul vrea să discute despre ea, înseamnă că este pregătit să facă față. Suntem mult mai puternici decât credem. Dacă, totuși, rana este foarte adâncă și este nevoie de altfel de ajutor, se aplică punctul anterior. Și, în final, mai vreau să spun faptul că toți oamenii pe care îi cunosc eu și practică coaching-ul, colegii mei de la școala de coaching sau oameni pe care i-am cunoscut în alte circumstanțe, sunt extrem de preocupați de educația lor în domeniu, au parcurs formări și nu au făcut-o doar la bifă, pentru a obține o diplomă, ci fiind implicați, curioși, atenți și dedicați, citesc extrem de mult, inclusiv cărți de psihologie, din proprie inițiativă, fără să le ceară cineva de la facultate, master sau alte forme de învățământ, au o orientare sinceră și naturală către oameni și, poate cel mai important, au pacurs ei înșiși drumuri lungi și dificile către cunoașterea și acceptarea de sine. Evident că, pentru cei care cred, mai degrabă în eficiența psihoterapiei decât a coaching-ului, rămâne această variantă și este foarte bine și așa; orice ne aduce mai aproape de noi înșine și ne ajută să ajungem acolo unde ne dorim, fără a face rău altora, este foarte ok.

„Îmi pare rău!” „Te iert.”

Am fost crescuți să ne dorim să fim perfecți, să ne ferim de greșeli, să vrem, mereu, să fim cei mai buni, pentru a-i face pe alții mândri, pentru a ne demonstra, nouă înșine și lumii, propria valoare. Am fost învățați că a greși înseamnă a fi vulnerabil,  vulnerabilitatea înseamnă slăbiciune, iar slăbiciunea nu prea are ce căuta într-o lume care acceptă și apreciază oamenii puternici sau măcar pe cei care par a fi așa. Ni s-a spus, celor mai mulți dintre noi, că respectul, încrederea, admirația, aprecierea și alte lucruri considerate de dorit se câștigă greu, cu multă muncă și după multe dovezi că le merităm, dar se pierd repede, deci trebuie să fim mereu atenți ce facem, să nu călcăm strâmb, să fim mereu în alertă pentru că, altfel, vom plăti pentru neatențiile noastre. Ne-au spus sau indus astfel de lucruri oameni importanți pentru noi, oameni pe care i-am admirat și pe care i-am considerat modele, aproape de perfecțiunea către care ni se spunea că e dezirabil să tindem: părinții noștri, profesorii noștri, în primă fază, apoi colegii, șefii, mentorii și alți oameni precum care ne-am dorit la un moment dat să fim. Cu siguranță sunt și excepții de la acest șablon, dar îmi permit generalizarea deoarece acest scenariu se aplică celor mai mulți dintre oamenii pe care îi cunosc, inclusiv mie, personal.

E de la sine înțeles că nu putem evita să facem greșeli. Fie că e vorba de școală sau serviciu, fie că e vorba de relațiile personale, cu familia, iubitul, iubita, prietenii, sunt inevitabile momentele în care lucrurile nu ne ies așa cum am vrea, situațiile în care nu luăm cele mai bune decizii, momentele în care spunem sau facem lucruri care rănesc alte peroane, acționăm, fără să realizăm, în moduri care împiedică obținerea unor rezultate etc. Având în vedere așteptarea cu care trăim în background, aceea de a fi perfecți, greșelile ne fac, deseori, să ne simțim prost, să intrăm în defensivă, să căutăm vinovați, alții decât noi înșine, pentru a scăpa de eventualele consecințe ale greșelii noastre, dintre care, cea mai devastatoare consecință fiind sentimentul de a nu fi suficient de buni, de demni de apreciere, de respect, de acceptare, de iubire.

Fiecare om greșește și fiecărui om i se greșește, la un moment dat. „Îmi pare rău” și „te iert” sunt, din păcate, printre cele mai greu de rostit cuvinte. De ce? Tocmai pentru că avem impresia că ne pun în poziția pe care am fost învățați , cu multe insistențe și repetiții, să o evităm: poziția de vulnerabilitate, ca semn al slăbiciunii. Avem senzația că, spunând aceste cuvinte, ne poziționăm ca fiind inferiori în fața altcuiva. Dacă spun „îmi pare rău”, admit că nu sunt bun, că e vina mea pentru ce s-a întâmplat, iar convingerea mea este că celălalt mă va judeca, mă va critica și nu va mai avea încredere în mine. Dacă mi s-a greșit și spun „te iert”, mi-e teamă  voi fi luat drept prost și voi fi tratat ca o cârpă de acum înainte, pentru că înseamnă că nu știu să mă apăr și să ripostez, deci permit orice. Așa că, trecem mai departe peste propriile noastre greșeli sperând că nu sunt observate de alții sau că ceilalți ne cred scuzele, justificările, raționalizările, iar imaginea noastră rămâne intactă, iar când vine vorba de greșelile altora, ne arătăm indignarea, taxăm persoana care a greșit, predicăm, ne victimizăm sau ținem minte până apare ocazia de a i-o plăti, într-un fel sau altul.

Totuși, lucrurile pot sta și altfel și pot fi interpretate și în alt mod. A spune „îmi pare rău” și „te iert” deși sunt legate de vulnerabilitate și de ideea acceptării imperfecțiunii la noi și la ceilalți, consider că sunt expresii ale puterii interioare, nicidecum ale slăbiciunii. „Îmi pare rău” înseamnă admiterea greșelii, asumarea responsabilității, recunoașterea faptului că actul nostru are impact asupra altei/altor persoane; înseamnă a arăta că ne pasă, de noi înșine și de ceilalți; înseamnă a admite, în fața noastră, că nu suntem perfecți și a ne descoperi imprefecțiunea în fața altcuiva, a trăi tristețea, în loc de a o evita, lucruri care necesită curaj.  De cealaltă parte a baricadei, „te iert” înseamnă accept că ai greșit, accept că nu ești perfect, înseamnă că îți permit să vezi că mă simt rănit, deci că sunt vulnerabil, dar aleg, în același timp, să nu îți port pică, ci să las lucrurile să treacă, rana să se vindece, învățând ce e de învățat din situația respectivă; înseamnă că aleg să fiu generos și să opresc răul la mine, tocmai când poate tu, cel care a greșit, consideri că meriți asta cel mai puțin și, poate, te-ai aștepta să te lovesc.

Convingerea că „îmi pare rău” și „te iert” sunt doar pentru celălalt este, din punctul meu de vedere, doar un mit. În realitate, deși poate îl ajută pe celălalt să se simtă un pic mai bine, cele două reacții sunt, în primul și în primul rând, bune și necesare pentru noi înșine.

Pe de o parte, asumarea unei greșeli și a consecințelor sale este un lucru esențial pentru stima noastră de sine. De fiecare dată când ascundem, mințim, disimulăm, dăm vina pe altcineva pentru ceva ce am făcut sau raționalizăm un comportament nepotrivit pentru a ne convinge pe noi înșine că nu puteam face altfel, stima noastră de sine are de suferit, chiar dacă nimeni altcineva nu află despre asta. Este suficient că NOI știm. Nu degeaba există criminali care ajung să se predea, să înnebunească sau să se sinucidă, deși poliția nu este aproape de a-i captura, pentru că nu mai suportă sentimentul de vinovăție, oameni care fură sau își înșeală partenerii, dar se autosabotează pentru a fi prinși sau mărturiresc din proprie inițiativă, iar dacă nu o fac, se pedepsesc în alte moduri etc. Avem, în interior, mecanisme care ne îndreaptă, subtil, către valorile noastre, doar că, de multe ori, alegem să le ignorăm, în unele cazuri cu consecințe serioase pentru stima și imaginea de sine. Recunoașterea unei erori și manifestarea regretului, atunci când el există, au puterea de a ne elibera de povara de a părea impostori în ochii uneia dintre cele mai importante persoane din viața noastră, cu care știm sigur că vom trăi tot restul vieții: persoana pe care o vedem în oglindă. De asemenea, în ciuda faptului că primul lucru care ne poate veni în minte este acela că vom fi judecați și considerați nedemni de apreciere de către cei din jur, de multe ori se întâmplă exact contrariul: omul din fața noastră înțelege, se simte prețuit, i se declanșează mecanismele naturale de a empatiza cu noi, iar părerea lui despre noi se îmbunătățește.

Pe de altă parte, iertarea cuiva care ne-a produs o neplăcere sau o suferință este, surprinzător, chiar remediul de care avem nevoie pentru a integra experiența și a o depăși. Am dat, acum multă vreme, peste un citat care mi-a rămas în minte: ”Holding on to anger is like drinking poison and expecting the other person to die”.  Cam așa e. Furia, ura, ranchiuna nu fac rău persoanei care ne-a greșit, ci nouă. Desigur, dacă într-un acces de furie, îi dăm în cap celui pe care îl urâm, nici lui nu-i va fi prea bine :), însă nici nu ne va ajuta cu nimic; am intra în ciclul de mai sus, în care ne-am simți vinovați pentru propria faptă și am deveni cei care ar avea nevoie de iertare, de propria iertare, în principiu. Ironic, nu?  Sentimentele negative, deși utile și sănătoase pe termen scurt, dacă sunt menținute pe termen lung, ajung să ne consume, atât psihic cât și fizic și să se extindă dincolo de obiectul lor direct. Dacă îl urăsc cu înverșunare pe, să spunem, Radu, pentru că mi-a trădat încrederea într-un context, lucrurile o pot lua razna în multe feluri: l-aș putea identifica pe Radu cu o singură greșeală făcută într-un singur context și aș putea să îl exclud din cercul meu, deși, poate, este un om foarte valoros și important pentru mine, aș putea deveni hiper-vigilentă în toate relațiile cu toți oamenii pe care îi cunosc, temându-mă, la orice pas, că mă pot păcăli în vreun fel, lucru extrem de obositor și dăunător, atât pentru mine, cât și pentru ei, aș putea, în mod absolut irațional, să am ceva împotriva tuturor oamenilor pe care îi chemă Radu și câte și mai câte. Cele mai multe scenarii nu au legătură cu Radu deloc, dar au cu mine și cu relațiile mele cu alții, cu energia mea, cu nivelul meu de stres, cu calitatea vieții mele. A avea așteptarea ca Radu să îmi vindece rana nu ar face decât să îmi adâncească dezamăgirea.  Dacă, însă, accept că lucrul care m-a afectat s-a întâmplat și nu mai poate fi schimbat, dacă decid să iert, să conștientizez sentimentele negative și să le onorez, dar să le las totuși să treacă, îmi pot influența pozitiv prezentul și viitorul integrând experiența cu tot cu lecția din ea.

De multe ori, ceea ce ne împiedică să iertăm este gândul că cel iertat va crede că nu a greșit de fapt. Dar asta se întâmplă tot pentru că asociem iertarea cu cealaltă persoană, nu cu noi înșine. A ierta o faptă a cuiva nu înseamnă că acea faptă este acceptabilă sau că durerea resimțită e mai puțin justificată și autentică. De asemenea, a ierta un om nu înseamnă a reveni la starea de dinaintea evenimentului neplăcut; dacă asta se poate întâmpla, foarte bine, dar sunt și situații în care revenirea la situația anterioară nu mai este posibilă, iar relațiile se modifică sau se termină. A ierta înseamnă pur și simplu a nu permite unui eveniment neplăcut să ne controleze, este o modalitate prin ne asumăm puterea asupra vieții noastre, o măsură de auto-protecție, de respect și iubire de sine, dar și o dovadă de bunătate și generozitate, lucruri extrem de importante, atât pentru relația noastră intimă cu noi înșine, cât și pentru relațiile cu cei dragi nouă.

Desigur, efectul pe care „îmi pare rău” și „te iert” îl au asupra celor care le aud nu este nici el de ignorat. Un „îmi pare rău” autentic, spus la timpul lui, poate restabili încrederea și poate salva o legătură pe cale să se destrame; un „te iert” spus din tot sufletul poate fi, pentru cel din fața noastră, primul pas pe drumul, de multe ori dificil, către iertarea de sine. Însă cred că este important să fim conștienți de faptul că tot ce facem este, într-un fel sau altul și despre noi înșine, iar avantajul acestui lucru este că avem de fapt mult mai multă putere și influență asupra propriei vieți decât realizăm.