Vipassana, un prim pas pe un nou drum

meditatie-dumbrava-houses

În cazul tuturor experiențelor și persoanelor importante pentru mine, care mi-au schimbat viața semnificativ, am simțit ceva, irațional, de neexplicat, o chemare care parcă venea de dincolo de mine de a face acel lucru, de a mă apropia de acea persoană, chiar dacă nu știam când sau cum  se va întâmpla ce simțeam eu și nici unde mă va duce. Tot ce am învățat, de-a lungul timpului a fost ca, dacă am acest sentiment, acea intuiție de a face ceva, să urmez calea respectivă fără a mă întreba prea multe, fără a încerca să înțeleg rațional de ce simt ce simt, de ce sunt atrasa în acea direcție, ce se va întâmpla după. Când am aflat, acum câțiva ani. că există tabere de meditație, unde se meditează și se trăiește în tăcere absolută mai multe zile, am simțit că, într-o zi, voi face și eu asta. Nu credeam că se organizează astfel de tabere și în România, așa că nu m-am mai gândit la asta o perioadă, însă, la un moment dat, am decis să mă interesez și așa am descoperit centrul de la Dumbrava de Sus. M-a înscris. Am fost. M-am întors. Iar acest articol este despre ce am trăit acolo.

Călătoria

Drumul până acolo, deși frumos, nu este neapărat spectaculos. Însă modul în care s-a desfășurat el, a fost diferit pentru mine și modul meu de a fi pe care l-am avut mai bine de 30 de ani. Eu am fost, până acum ceva vreme, extrem de timidă și lipsită de încredere în sine. Mi se părea foarte de greu să leg conversații cu necunoscuți chiar și pentru câteva minute, aveam senzația că n-am nimic de spus, iar când trebuia să plec la drum cu mașina, era nevoie să analizez harta în detaliu, să știu exact pe unde o voi lua, unde voi parca și depuneam extrem de mult efort pentru a face scenarii, ca să nu mă poată surprinde nimic. Consumam extrem de multă energie psihică. De-a lungul ultimilor ani, lucrurile s-au schimbat mult, dar nu am realizat, cu adevărat asta, până când m-a sunat unul dintre organizatori și m-a rugat să iau pe cineva cu mine, dacă vin cu mașina. Adică, să îmi petrec, cu o persoană necunoscută, patru ore, în care, evident, urma să vorbim (despre ce?), să am responsabilitatea de a duce la timp, în siguranță, într-un loc în care n-am mai fost, pe drumuri pe care nu le cunosc, pe încă cineva, nu doar pe mine, care, la o adică, dacă nu ajungeam acolo, aia era, era numai și numai treaba mea. Acum câțiva ani, acest lucru era de neconceput; în primul rând, aș fi mers cu trenul, deși dura aproape dublu și aș fi refuzat din start, chiar și cu trenul fiind, să merg împreună cu o persoană necunoscută, aș fi găsit eu un pretext să evit asta. Acum însă, spre surprinderea minții mele raționale, mi s-a părut absolut natural să spun da, sigur că iau persoana, sigur că merg cu mașina, de ce să călătoresc șapte ore și să schimb mai multe mijloace de transport, când pot să ajung în doar patru ore, direct; sigur că am încredere că mașina va fi în siguranță în grădina în care mi s-a spus că o pot lăsa, la baza dealului pe care urma să urcăm și să stăm 11 zile; sigur că am încredere în ce îmi spune omul cu care am vorbit la telefon și pe mail, deși nu l-am cunoscut niciodată și urma să merg într-un loc despre care nu știam exact unde e, doar că e undeva în munți, în județul Hunedoara și unde nu cunoșteam pe nimeni. Câteoată, mintea mea se întreba dacă sunt cu adevărat eu. Însă, în suflet, am fost tot timpul extrem de liniștită. Am avut și despre ce vorbi cu partenera mea de drum, care s-a dovedit a fi o companie interesantă și mișto. Nici eu, nici ea, n-am avut nicio problemă în a ne povesti viețile, de parcă ne știam de multă vreme și ne puneam la curent cu ultimele noutăți.

Scurtă călătorie în timp, la 23 de ani

De la punctul de întâlnire și până la locul unde urma să lăsăm mașinile și începea urcarea pe jos mai erau ceva kilometrii de parcurs și noi, cei care aveam locuri libere în mașini, am fost rugați să mai luăm și alți oameni care veniseră cu trenul. Așa l-am cunoscut pe Simon, un austriac de 23 de ani, cu păr lung și frizură rasta, student la filosofie, care călătorea prin lume făcând voluntariat în diverse locuri, pentru cazare și masă și pentru experiențe pe care nu le înveți în nicio școală. Cât am așteptat să se strângă toată lumea și apoi, până la destinație, Simon ne-a povestit despre călătoriile lui, despre cum a ajuns în România și la Vipassana, despre cum urmea să meargă prin Asia în următoarele luni, despre cum a dat de oameni care încercau să îi învețe pe alții să trăiască în pace cu ei înșiși, însă erau roși de furie, ură și judecată, despre alți oameni faini de la care a plecat cu câte ceva, despre cum e să trăiești simplu, pe drum și să vezi locuri care spun ceva despre sufletul real al unei țări, dincolo de experiența turistică, despre cum dacă nu îți place o facultate, e ok să o lași baltă și să începi alta, să mergi unde te chemă intuiția, chiar dacă nu știi mai departe ce vei face. Conduceam, îi mai puneam câte o întrebare și îl ascultam uimită. I-am spus că e tare înțelept pentru vârsta lui și era fără pic de condescendență dată de diferența de vârstă dintre noi, ci cu bucurie și admirație. Într-un moment de liniște, m-am întors la mine, la 23 de ani și mi-am dat seama cât de departe eram de puștanul ăsta și de ceea ce urma să descopăr, peste ani, că e, cu adevărat, important. La 23 de ani, eu terminam facultatea, aveam un job stabil și mă căsătoream, crezând că așa se face, ceea ce nu putea fi decât un dezastru, cum a și fost, de altfel, îmi era teamă și de umbra mea, abia puteam să merg să cumpăr o pâine singură, darămite să plec de nebună, singură, în lume, iar să merg într-un loc, cu zeci de necunoscuți, să tac din gură atât de mult timp, când eu credeam că e tare important să vorbești ca să arăți că ai ceva în cap și să mă uit atât de mult la mine, cum făcea Simon acum și cum urma să fac și eu, ar fi fost ceva absurd, de neconceput. M-a cuprins compasiunea pentru puștoaica de 23 de ani care am fost eu și respectul pentru femeia care am devenit și care devin, în fiecare zi, chiar dacă n-am fost atât de precoce ca băiatul ăsta. M-am gândit că, dacă va fi să am vreodată un copil, aș vrea tare mult să aibă zvâcul, dezinvoltura și inteligența emoțională pe care le-am văzut la Simon și pe care eu, abia le descopăr și cultiv la mine. Thanks, man, mi-ai arătat că se poate și fără ani de chin!

Centrul

Fondatorul spune că, dacă încerci să ajungi la centrul de meditație și, implicit, în zona în care trăiește comunitatea formată în jurul său, cu GPS-ul, nu reușești, pentru că GPS-ul te duce în altă parte și te rătăcești prin pădure. Unul dintre cursanții din serie cu mine a confirmat povestea. Se pare că locul este special și că ajunge acolo numai cine trebuie să ajungă. Mi s-a părut interesant, dar n-am avut curiozitatea să testez, punând GPS-ul la coborâre. Ajunsă acolo, aveam să îmi pierd, absolut natural, orice urmă de interes pentru telefon, GPS, facebook, whatsapp și alte chestii, mai mult sau mai puțin utile, din viața de zi cu zi.

Centrul este așezat într-o zonă superbă, izolată, de unde se văd doar munți, dealuri, păduri, iar în jurul său sunt livezi. Dacă n-ar trece des avioane pe deasupra, ai putea uita că există pe lumea asta și altceva, cum ar fi blocuri, mașini, trotuare, tehnologie. Iar dacă stai suficient de mult în acest loc, în această comunitate, ai putea uita că ai avut vreodată acces la și nevoie de orice altceva în afară de ce îți poate oferi natura, atât în materie de hrană și condiții de locuit, cât și în materie de petrecere a timpului. Eu am stat doar 11 zile și am realizat de cât de puține lucruri am nevoie de fapt.

Condițiile și disciplina

Disciplina este un cuvânt cheie când vine vorba de cursul de meditație Vipassana. Există câteva reguli foarte clare, care ne-au fost comunicate de la început și repetate, din când în când, în discursurile de seară și în sesiunile în care se puteau pune întrebări. În primul rând, la sosire, am predat toate lucrurile care  fie sunt interzise pe parcursul cursului, de exemplu, telefonul și orice alt gadget, cărți, caiete, pixuri și orice alt instrument care poate distrage mintea de la prezent, medicamente de orice fel, fie i-ar putea deranja pe ceilalți în vreun fel, cum ar fi spary-uri, creme puternic mirositoare, uleiuri esențiale, obiecte care fac zgomot, gen foen etc. Apoi, o altă regulă importantă ține de separarea totală a sexelor. Femeile și bărbații stau în case separate, au intrări separate în sala de meditație și sala de mese, săli despărțite în câte două sectoare de perdele, au locuri separate de plimbare și relaxare. În ceea ce privește cazarea, aceasta se face în case tărănești, în camere de câte șase-opt persoane, în paturi de lemn, iar ei pun la dispoziție pături. Poți veni cu sac de dormit și pernă, dacă dorești. Apă caldă pentru duș există o dată la două zile, dușurile fiind la comun, în rest, te descurci să te speli cum poți, cu apă rece. Toaletele sunt ca cele de la țară, din curte. Cursanții au responsabilitatea de a menține curățenie peste tot și de a lăsa, la plecare, toate locurile exact cum le-au găsit.

Mi-a plăcut foarte mult regula de a nu ucide nimic, deci nici insectele, care erau multe și de diverse tipuri. Într-una dintre seri, am avut pe pat un țânțar enorm, pe care aș fi putut cu ușurință să îl strivesc. Nu îmi plac țânțarii, de regulă îi omoram, însă acum m-am uitat la el și l-am lăsat în pace, nici măcar nu l-am alungat. Dimineața nu aveam nicio ciupitură, deci se pare că a apreciat că mi-am schimbat comportamentul. N-am mai omorât nicio insectă de atunci.

Spuneam că centrul era înconjurat de livezi. Erau extrem de mulți pruni, cu prune mari și coapte, însă una dintre regului era aceea de a nu mânca niciun fruct, nici măcar dintre cele căzute pe jos. Aveam voie să mâncăm numai ce ni se dădea la mesele stabilite, fără nicio excepție. Ni se servea, din când în când, compot sau gem de prune, deci au putut rezista și pofticioșii.

Odată cu instalarea în camere, începea liniștea nobilă, așa cum o numesc ei. Cursanții nu mai aveau  voie să vorbească, să își facă semne sau să comunice unii cu alții în vreun fel. Se putea comunica, în caz de neapărată nevoie, cu organizatorii, dar cât mai puțin posibil. Este interesant cum, deși fiind acolo și făcând totul la comun, mâncat, spălat, dormit, plimbat (eram peste 30 de femei într-un spațiu de plimbare destul de mic), totuși aveam extrem de multă intimitate datorită acestei reguli a liniștii nobile. Eu, introvertă fiind, nu m-am simțit niciun moment coplesită de prezența permanentă a atâtor persoane necunoscute în jurul meu, cum ar fi în mod normal, tocmai pentru că, în realitate, am trecut prin această experiență singură, la fel ca toți cei prezenți acolo.  Deși erau intervale când puteam pune întrebări îndrumătorului, eu una am ales să nu întreb nimic, așa că am tăcut toată perioada.

Mâncarea a fost în proporție de 80-90% vegetariană, a fost și ceva brânză, dar puțină și foarte rar. Toată mâncarea a fost foarte gustoasă și sănătoasă, cele mai multe ingrediente fiind cultivate chiar de comunitatea de acolo. În prima zi, fiecare a primit o cană, un castron și o lingură, pe care le-a folosit până la finalul șederii. În ceea ce privește îmbrăcămintea, aceasta era necesar să fie lejeră și decentă; nu am avut voie să purtăm haine mulate sau să ne dezbrăcăm, pentru a sta la soare sau măcar să avem pantaloni scurți, chiar dacă eram separate de bărbați.

Programul zilnic era destul de strict, cu trezire la 04:30, cu sesiuni de meditație de câte o oră sau o oră și jumătate, cu pauze între ele, intervale pentru mic dejun și odihnă, prânz și odihnă, pauză de ceai seara,  discursul de seară și stingerea la 21:30. În total, am meditat cca nouă ore pe zi, lucru destul de dificil pentru un începător ca mine.

Ideea din spate este aceea de a duce o viață simplă, de călugăr, pe perioada cursului de meditație, de a renunța la lucrurile care nu sunt neapărat necesare vieții, de a te purifica fizic și spiritual, de a renunța la orgoliu și atașamente, fără legătură cu vreo religie, ci în strânsă legătură cu natura.

Să tac mi-a fost cel mai ușor. Nu sunt cea mai vorbăreață persoană, după cum spuneam, așa că mi-a fost extrem de simplu să respect această regulă, pe parcursul întregii perioade. La fel de ușor mi-a fost să renunț la telefon, mult mai ușor decât credeam că îmi va fi, având în vedere cât de mult foloseam telefonul înainte să ajung acolo. Foloseam e mult spus, de fapt, am realizat, pierdeam vremea cu telefonul în mână. Nu m-am gândit niciun moment că m-aș uita pe Internet sau aș vorbi la telefon. Sau că aș vorbi punct. Am crezut că îmi va fi greu să nu citesc, dar a fost ok și asta. În schimb, aș fi scris, aș fi notat gânduri, idei din discursurile de seară, conexiuni pe care le făcea mintea mea și pe care aș fi vrut să le rețin, aș fi descris senzații, imagini apărute în meditație etc. După primele zile, mi-am dat seama că și asta e o formă de control și atașament, iar eu eram acolo să mă eliberez fix de ele, așa că, după ce am înțeles acest lucru, n-am mai avut nevoie să scriu nimic, am luat lucrurile așa cum au venit. Acum sunt sigură că mi-a rămas în minte exact ce trebuia să îmi rămână și că, voi procesa experiența, în felul și ritmul meu multă vreme de acum încolo.

Cu alte cuvinte, tot ce a ținut de reguli și disciplină a fost neașteptat de ușor pentru mine. M-am adaptat ușor la condiții și program, chiar și la ora de trezire și de culcare, deși era un pic ciudat să mă așez la somn când încă mai era lumină afară, să mă trezesc în întuneric, cu mult înainte de răsărit și să mă ridic direct la auzul gongului, fără să am nevoie de snooze, deci exact invers decât eram obișnuită.

Însă, după cum, probabil, e de așteptat, nu totul a fost atât de simplu.

Zgomotoasa tăcere și meditația

Partea dificilă are, bineînțeles, legătură cu relația mea cu mine și cu mintea mea. Dacă e ceva ce faci din plin pe parcursul unui astfel de program, acel lucru e să stai cu tine. Dar să stai cu tine pe bune! Nu ai absolut nimic altceva de făcut, zile întregi, nu ai unde să fugi fără să te iei cu tine pe tine însuți. Ca în viața de zi cu zi, de altfel, doar că acolo, în munți, orice tentativă de fugă îți e, imediat, evidentă, întâi pentru că nu ai acces la nimic ce ți-ar putea facilita amorțirea propriilor sentimente și apoi pentru că tot ce faci, ore în șir, este să te antrenezi să te observi, în detaliu. Apoi, treptat, dacă ești prezent și alegi să te întorci, de fiecare dată când încerci să fugi de tine, înveți să accepți ceea ce este, inclusiv pe tine, așa cum ești, fix așa, fără să te judeci. Apoi să dai drumul, la tot, să dai drumul emoțiilor, gândurilor, senzațiilor, amintirilor trecutului, proiecțiilor viitorului, iluziilor, să nu mai ții cu dinții de nimic, să le lași pe toate să treacă, de ca și cum te-ai uita la un film și ai vedea cum trece, scenă după scenă și să te eliberezi de suferință. Dar până aici, e un drum lung de parcurs, cel puțin pentru mine, iar ce am făcut în aceste zile a fost doar un prim pas.

Primele trei zile de meditație au fost destul de grele pentru mine. Au fost zilele de introducere în meditația Vipassana, în care, câte nouă ore pe zi, tot ce făceam era să ne ținem atenția pe respirație, în diverse moduri. Deși eu am crezut că meditez de ceva vreme, mi-am dat seama că ceea ce făceam eu era extrem de puțin în comparație cu ce aveam de făcut aici. Eu eram obișnuită cu meditația ghidată, ghidajul fiind ancora atenției mele. Aici nu mai aveam nicio ancoră de care să se agațe mintea mea ca să nu mai zburde pe câmpii. Apoi, eu eram obișnuită să meditez în sesiuni mult mai scurte, cred că o oră a fost maximumul atins de mine, însă doar de câteva ori. Să stau atâtea ore și să încerc să îmi mențin atenția pe respirație, doar cu instrucțiunile de la început, s-a dovedit a fi o mare provocare. Mintea nu îmi stătea locului mai mult de câteva secunde. Mă trezeam în trecut, în viitor, mă trezeam având dialoguri imaginare cu vreun cunoscut, mă trezeam făcându-mi planuri și făceam eforturi să mă întorc la respirație, însă, era o chestiune de timp, foarte puțin timp, până când mintea aluneca din nou pe aceeași pantă. În plus, mai era și disconfortul fizic, dat de faptul că meditam pe podea, pe pernuțe și cea mai mare problemă a mea era faptul că mă dureau picioarele (având hernie de disc lombară, credeam că spatele va fi cel care îmi va pune probleme, însă faptul că am ținut atâtea zeci de ore spatele drept m-a ajutat enorm și nu m-a durut aproape deloc). Am încercat mai multe variante de a mă așeza și, până la urmă, am reușit să îmi scad disconfortul fizic.

Aceste prime zile au fost și zilele în care m-am judecat cel mai mult pentru incapacitatea mea de a-mi menține mai mult atenția într-un loc și de a medita cum „trebuie”. Deși credeam despre mine că am devenit tolerantă cu mine însămi în ultimii ani, în aceste zile a ieșit la suprafață multă neacceptare de sine și mi-am dat seama că am dus mereu și duceam și acolo o acerbă luptă cu mine însămi, să mă schimb, să fac mai mult, mai bine, altfel, să fiu mai mult, mai bună, altfel; doream mereu altceva decât ce eram, ce aveam, ce făceam, iar meditația nu făcea excepție, doar îmi punea o oglindă nouă pe aceeași față a mea. Faptul că am tot încercat să mă schimb nu e ceva rău în sine, dorința de evoluție și transformare este normală și benefică. Însă ceea ce am realizat în tabără a fost că nu am cum să plec mai departe dacă nu accept, cu adevărat, locul în care sunt, cel din care vreau să plec și să evoluez și dacă nu intru în contact cu ritmul real în care pot face orice schimbare. Mi-am dat seama că voiam prea mult, prea repede și că îmi era greu să accept că nu pot medita așa cum mi-aș fi dorit, din prima.

Ce m-a surprins în primele zile a fost zgomotul enorm din mintea mea. Când orice alt zgomot exterior se oprește, gălăgia din cap nu mai este acoperită de nimic și devine clară și evidentă. Știam faptul că am mereu gânduri, că mintea nu se oprește niciodată dacă nu învăț eu să o opresc, însă nu m-am așteptat ca acest tumult mental să fie atât de intens și de obositor. În meditație, îmi aduceam conștient, de fiecare dată când puteam, atenția înapoi la respirație, însă în pauze și seara, înainte de somn, gândurile năvăleau, îmi apărea în față trecutul, viitorul, iluziile pe care mi le-am constuit, nevoia de a-mi construi altele pentru când mă voi reîntoarece în civilizație; mi-am amintit lucruri din copilăria mică la care nu m-am mai gândit de foarte mulți ani, am făcut foarte multe legături între evenimente pe care le-am trăit de-a lungul vieții, iar treptat, mi-au devenit evidente tipare de comportament, am trimis în univers intenții cu privire la ce îmi doresc și cine vreau să fiu de acum încolo, m-am înfuriat, m-am întristat, m-am mirat, m-am bucurat, apoi i-ar m-am frustrat.

Gânduri cu coloană sonoră

Pe lângă toate astea, am realizat că numele meu, Carmen, nu este deloc întâmplător (carmen, carminis, în latină este substantiv de declinarea a treia imparisilabică, care înseamnă cântec – asta, câteva proverbe și versurile de la Gaudeamus Igitur reprezintă cam tot ce îmi mai amintesc din orele de latină din școală): în aproape fiecare moment, indiferent de gândurile care îmi umpleau mintea, rula undeva și o melodie, lucru care nu a dispărut până la finalul șederii mele acolo decât în momentele în care chiar reușeam să meditez corect, momente care, din fericire, s-au înmulțit cu trecerea zilelor. Mi-am dat seama că mintea mea cântă încontinuu și nu, nu ce aleg eu că asta ar fi fost frumos, ci ce are ea chef, cât are ea chef, uneori, aceleași două-trei versuri ore în șir. Am fost surprinsă să constat că îmi cântă în cap versuri pe care nici nu realizasem vreodată că le știu. Într-una dintre zile, mi-a apărut pe fundalul gândurilor o melodie de la 3 Sud Est (cred?!) și când am văzut că trece o perioadă bună și nu dispare, m-am îngrozit atât de tare încât am reușit mult mai bine și mai eficient să îmi aduc atenția la respirație, deci să meditez ca lumea. De unde se poate deduce că poți face orice cu motivația potrivită, nu? 🙂 Am mai trăit ceva asemănător când mi-a apărut în minte o manea, dar, din fericire, de aceea am scăpat repede, salvată de Linkin Park, că tot se făcuse, exact în ziua sosirii mele la tabără, un an de la moartea lui Chester și m-am gândit la el mult în acele zile. Din fericire, vocea lui a fost cea care mi-a ținut cel mai mult companie, lucru care m-a și ajutat să accept, într-un final, elanul artistic nesfârșit al minții mele.

Liniștea

Budiștii cred că suferința are la bază atașamentul, cu formele sale, dorința și aversiunea, care, dacă sunt însoțite și de ignoranță, ne țin foarte departe de o viață liniștită și senină. Sunt multe de spus aici; pe scurt, pe de o parte este dorința, tendința omului de a vrea mereu lucruri, alți oameni sau experiențe, de a-și lega fericirea și starea de bine de ele, apoi, când le obține, de a face tot posibilul pentru a prelungi acea stare de bine, iar, când acest lucru nu mai este posibil, pentru că totul trece, omul începe să sufere după plăcerea pierdută sau în absența unei plăceri la care visează și care n-a venit încă; pe de altă parte este aversiunea, tendința omului de a evita ceea ce interpretează ca fiind neplăcut și frustrarea și suferința care vin din faptul că nu putem evita mereu ceea ce nu ne place. Iar ignoranța, deconectarea de sine și de prezent și trăitul doar în minte, în trecut și viitor amplifică suferința pentru că, în ignoranță, nu vedem nicio cale către detașare și eliberare. Detașarea și eliberarea nu însemnă dezinteres, incapacitatea de a mai simți ceva, înseamnă a sta în prezent, în emoția care există, oricare ar fi ea și a o accepta și trăi, fără a încerca să o prelungești, să o scurtezi, să analizezi de unde din trecut vine și ce impact pe termen lung are, cum va fi când se va termina și așa mai departe. În cazul emoțiilor negative, detașarea văzută în acest fel, duce la scurtarea stării neplăcute pentru că, emoțiile, în sine, durează câteva minute, iar starea noastră de rău este prelungită de gândurile și interpretările minților noastre. În ceea ce privește emoțiile pozitive, a fi detașat și a nu ține cu dinții de ele, ne permite să le trăim cu totul, să ne bucurăm de ele, de fiecare moment în care le simțim. Detașarea nu numai că nu înseamnă amorțire, înseamnă, de fapt, trezire.

Rezonez cu această abordare, însă, fiind acolo, am realizat că înțelesesem toate astea doar teoretic. Am înțeles, observându-mi mintea, senzațiile și emoțiile, că atașamentele care duc la suferință sunt forme de control, moduri în care eu vreau să influențez lucurile și să le schimb, uneori fortându-le și că, deși am evoluat mult în ultimii ani, încă mai am de parcurs un drum semnificativ până la eliberarea de suferință sau măcar până la renunțarea la atașamentul de suferință, pe care am realizat că îl am.

La finalul celei de-a patra zile de meditație, când mi-am dat seama, dincolo de teorie, că toate planurile pe care mintea mea se chinuia să le facă, toate rugămințile îndreptate către univers sunt tot forme de control și forme în care eu vreau să îmi asigur un anumit parcurs către un scop în loc să las lucrurile să curgă, iar abordarea mea mă copleșea, mă obosea, mă frustra și mă făcea să sufăr, nu doar acum, ci dintotdeauna, am decis să nu mai fac nimic. Să nu mă mai lupt cu gândurile mele, cu senzațiile și sentimentele mele, ci să le observ și să le las să treacă, fără să mă mai agăț de ele. Să nu mai formulez intenții, pentru că cele pe care deja le formulasem erau suficiente, să las lucrurile să meargă firesc unde trebuie să meargă, să fiu și atât. Și să observ. Să meditez exact cât și cum pot, fără să mă mai critic că, câteodată, mă mișcam în Adhitthana (un tip de meditație menit să cultive fermitatea, în timpul căruia era nevoie să nu mă mișc deloc timp de o oră) sau că îmi zboară gândurile de la senzațiile din corp la cai verzi. Să accept că sunt exact unde trebuie să fiu, exact cum trebuie să fiu și să am încredere că, atunci când ceva va fi necesar să se schimbe, voi ști și voi face ce e nevoie.

După momentul în care am hotărât asta, totul a început să se schimbe. Ziua de 25 iulie, a cincea zi de meditație, a  fost prima mea zi de liniște, îmi vine să zic absolută, chiar dacă absolutul nu prea ne e accesibil. A fost una dintre puținele zile în care nu a plouat în pauza de prânz și în care am putut sta întinsă, la umbra unui prun, urmărind avioanele pe cer și simțind că totul este perfect, la locul lui. Mi-am simțit, pentru prima dată, conștientă fiind de asta, sufletul ușor, împăcat, de parcă mi s-ar fi ridicat o mare greutate care îl strivea. Am simțit iubire, pentru toți oamenii care mi-au trecut prin viață și care și-au lăsat amprenta asupra mea, fie că mi-a plăcut asta sau nu la momentul la care s-a întâmplat, pentru că, am accesat, oarecum brusc, un soi de claritate care mi-a permis să înțeleg cu adevărat că totul are sens, că suntem interconectați extrem de profund, că sunt suma tuturor experiențelor mele și totuși nu sunt asta, ci mult mai mult de atât. Am simțit conectarea cu natura într-un mod total nou, de ca și cum tot ce se regăsea în ea se regăsea și în mine și invers, iar acesta era cel mai firesc lucru posibil. M-am simțit fericită, fără să vreau să schimb ceva, fără să vreau să nu se termine acele momente, fără nimic altceva. Iar natura, parcă înțelegând, mi-a trimis, printre avioane, pe un cer senin lacrimă, un singur nor, în formă de inimă. Cheesy? Poate. Dar prea era în concordanță cu tot ce simțeam eu, așa că am ales că cred că nu e o simplă întâmplare.

Ulterior, când am revenit în civilizație și am deschis telefonul, am văzut că, exact pe data de 25 iulie, dintre toate zilele în care fusesem plecată, mai mulți oameni, extrem de dragi sufletului meu, îmi trimiseseră mesaje, deși știau că nu le pot primi și citi atunci, în care îmi spuneau fie că mă iubesc, fie că le e dor de mine, fie că m-au visat fericită și că au simțit o energie care i-a făcut să îmi scrie. Cred că nu mai e nevoie de alte comentarii aici.

Emoțiile și corpul

Așa a început a doua perioadă a șederii mele în tabără, care a fost foarte diferită de prima. Am experimentat efectiv cum este să mă eliberez de suferință, de emoțiile negative, fiindu-le simplu observator și cum să mă bucur de emoțiile pozitive, cum să le simt, fără a mă atașa de ele și a mă gândi cum pot face să nu se mai termine niciodată. A fost pentru prima dată în viața mea când am înțeles cu adevărat ce înseamnă să stau cu emoțiile mele și să le las să fie, o altă chestie pe care o înțelesesem doar teoretic, iar când mă loveau emoțiile negative, această idee nu mai înseamna nimic, tot ce făceam fiind să încerc să scap de ele. De asemenea, am căpătat o mai mare claritate asupra faptului că, întotdeauna, momentelor rele le vor urma momente bune, cărora iar le vor urma momente rele și tot așa, pe parcursul întregii vieți, dar că răul și binele sunt, în cele mai multe cazuri, interpretările orgoliului meu ale unor evenimente, în realitate, neutre, fără vreo legătură cu mine. Desigur, cred că există bine și rău universal valabile, însă și în fața lor, tot eu sunt cea care alege atitudinea și cursul acțiunii, iar pentru ca alegerile pe care le fac să fie potrivite pentru mine și să nu îi afecteze negativ nici pe alții, am nevoie de o minte clară, calmă și detașată.

Ce m-a ajutat enorm să pot experimenta eliberarea a fost conștientizarea faptului că orice emoție este însoțită de o senzație fizică. Știam asta teoretic, dar Vipassana este exact despre observarea senzațiilor fizice, ore în șir, așa că am început să îmi cunosc mai bine corpul și să înțeleg exact cum se simte fiecare emoție a mea la nivel fizic, cum mi se modifică respirația și ritmul cardiac, unde în corp încep să simt blocaje, în funcție de sentimentul pe care îl am, ce părți ale corpului îmi amorțesc câteodată, când simt unele emoții extrem de intens, lucru de care nu eram conștientă, cum se simt adrenalina, cortizolul, serotonina și endorfinele în exces etc. Eu tot încercasem să fiu atentă la emoția în sine sau la gândurile care au generat-o, să numesc emoțiile, să observ gândurile și să încerc să le accept și să le gestionez, doar că acestea sunt abstracte, imateriale, gândurile se schimbă repede, și, de aceea, sunt mai dificil de observat și gestionat cu detașare. Fiind atentă la semnele fizice, din corp, am reușit să observ schimbările genereate de emoțiile puternice pe care propriile mele gânduri mi le provocau, să le văd cum apar, cum cresc în intensitate, cum ajung la apogeul la care, în mod normal, eu aș fi făcut ceva ca să scap de disconfort, să rămân atentă și nemișcată în acel moment de intensitate maximă și apoi să le observ cum se estompează și se duc. Conștientizarea faptului că totul, dar absolut totul, trece, m-a ajutat enorm și mi-a rămas în minte de atunci, în fiecare moment.

Ce am mai realizat este cât de mult nu mi-am iubit corpul. Nu pot să spun că l-am urât, însă nu l-am iubit, l-am ignorat, l-am criticat, am încercat să îl schimb, apoi m-am împăcat cu el, dar am continuat să îl ignor. Am fost oarbă la faptul că am senzații, pe fiecare centimentru din corp, în fiecare moment și că, prin ele, corpul meu comunică mereu cu mine, iar dacă știu să îl ascult și să îl observ, calitatea vieții mele, per total, poate crește enorm. După zilele petrecute în tabără, am căpătat un mare respect pentru corpul meu și cred că abia acum am început să îl iubesc și să îi fiu recunoscătoare.

Scriam mai sus că făceam duș la comun. Asta mi-a dat ocazia să văd multe trupuri de femei, mai tinere, mai în vârstă, mai grase, mai slabe, mai mult sau mai puțin tonifiate, cu piele mai albă sau mai închisă, cu sau fără tatuaje. Fiind atentă atât de mult timp la propriul meu corp și văzând câte se întâmplă în și cu el, am realizat cât de frumos și de spectaculos e corpul uman, cât de interesantă este diversitatea de forme, de texturi, cât de puternic e legat corpul de emoțiile noastre, de sufletul nostru și cât de îngust ne învață societatea să gândim despre ce e frumos, dezirabil, acceptabil! Corpurile noastre spun povești profunde despre noi, iar a judeca doar ce se vedere la suprafață după criterii arbitrare, cred că este mult prea simplist și e mare păcat să ne oprim aici. Am dat nas în nas cu propria mea superficialitate de gândire și am rămas surprinsă câte stereotipuri aveam totuși în minte, în ciuda faptului că iubesc oamenii și îmbrățișez diversitatea. Sunt tare recunoscătoare că niște idei nefolositoare de care nici măcar nu eram conștientă au dispărut natural, imediat ce mintea mea a încetat să mai interpreteze în vreun fel ce a văzut și s-a limitat la a observa.

Cu ce am plecat

Până acum ceva vreme, credeam că răspunsul la toate problemele care țin de emoții și care au nevoie de vindecare este terapia. Cred în continuare în terapie și utilitatea ei, însă nu mai cred că e singurul răspuns, nici măcar cel mai bun dintre mai multe, cred pur și simplu că e doar o cale și că există și altele. Pentru mine, meditația a devenit clar o altă cale, care, deși nu a implicat vorbit și analiză sau tocmai datorită acestui fapt, m-a dus mai departe pe drumul către mine și către liniștea mea decât am putut ajunge până acum. Nu pentru că meditația ar fi în vreun fel superioară terapiei sau comparabilă cu ea, ci pentru că, cu ajutorul ei, în contextul descris mai sus, mi-am accesat resursele interioare într-un mod total diferit, care, în această perioadă a vieții mele a fost exact ce mi-a trebuit. Am primit încă o dovadă a faptului că nu există rețete, ci totul ține de a-mi respecta intuiția și ritmul.

În ceea ce privește resursele interioare, am plecat cu ceva ce pot pune cu greu în cuvinte. După ce m-am eliberat de auto-critică și auto-judecată și când am început să medităm cu și pentru compasiune, fericire și eliberarea de suferință a tuturor ființelor din univers, am ajuns într-un loc, dacă îi pot spune loc, din mine în care n-am mai fost niciodată și pe care îl credeam posibil doar teoretic, la ființele foarte bune, evoluate, iluminate. Am intrat în contact cu o imensă stare de compasiune și iubire pentru tot ce există, inclusiv pentru mine însămi, cu o fericire și o bucurie enorme pentru simplul fapt că trăiesc aici și acum, cu o stare de conectare cu tot ce există în jurul meu și cu o pornire puternică, naturală și sinceră, de a face bine, de a dărui, cu o dorință reală ca toate ființele, fără excepție, inclusiv cele care m-au rănit sau i-au rănit pe oamenii dragi mie, să fie fericite. Am simțit că de aici, poate izvorî toată iertarea, toată fericirea, toată generozitatea, toată puterea de care voi avea vreodată nevoie, atât pentru mine, cât și pentru cei din jurul meu. Nu cred că m-am iluminat sau că am devenit, în vreun fel, superioară altora. Nu am acea stare mereu. Însă faptul că am descoperit aceste resurse în mine și că, de atunci, le-am accesat în nenumărate rânduri, a reprezentat pentru mine o dovadă a faptului că esența noastră umană este bună, generoasă și plină de compasiune, iar asta se vede și în cele mai grele momente dacă suntem atenți și că, pe parcursul vieții, învățăm cumva nefericirea și suferința. Cred din tot sufletul meu că există un asemenea „loc” în fiecare dintre noi, iar asta ne face egali ca valoare, oricât ne-am îndepărta de el pe parcursul vieții.

Un alt lucru pe care l-am realizat stând acolo doar eu cu mine și care m-a uimit prin precizia cu care mi-am dat seama că s-a întâmplat de-a lungul anilor, a fost că tot, dar absolut tot, ce am adus în lume, în univers, în viețile altora sau cum vreți să spunem, s-a întors la mine, mai devreme sau mai târziu, exact la fel. N-am scăpat basma curată cu absolut nimic din ce am făcut nasol și am fost recompensată pentru tot ce am făcut cu energie bună. Poate pare un truism, însă pentru mine a fost o lecție uimitoare și grea, în același timp, pentru că și aceasta era o idee pe care o știam doar teoretic. Acolo însă, am realizat, cu exemple din propria mea viață, adevărul acestei idei. Dacă am tratat oameni rău, am fost apoi tratată la fel, în multe instanțe chiar identic, mi s-au spus până și aceleași cuvinte grele pe care le-am aruncat eu, chiar dacă nu de către aceiași oameni, ci de alții, la ani distanță. Dacă am mințit, am fost apoi mințită, aproape în același fel, pe aceleași spețe. Dacă am tratat oameni cu frică și suspiciune, am fost, la rândul meu, tratată la fel. Dacă am amenințat, am fost amenințată, am lovit, am fost lovită, orice fel de suferință am provocat, am avut apoi ocazia să o experimentez pe propia piele. Pe de altă parte, când am avut încredere, am primit încredere, când am iubit, am primit iubire, când am fost sinceră, am primit sinceritate, când am oferit dezinteresat, la fel am și primit. N-am găsit nicio excepție, nici măcar una, deși a fost suficient timp să îmi treacă prin minte întreaga mea viață, ceea ce s-a și întâmplat și, în anumite momente, stând întinsă în livadă în pauze, am căutat excepții intenționat. Karma is not a bitch, Karma is a scarily fucking FAIR energy. Gândul acesta, inițial m-a cam speriat și zguduit, apoi mi s-a așezat ca o veste tare bună.

Am mai plecat cu încredere în forța mea, nu doar în cea interioară, ci, tot în premieră, în cea fizică. Nu a fost deloc ușor, per total, să petrec în tabără 11 zile, să stau atât de mult timp nemișcată, să tac complet până la a uita cum îmi sună vocea, să îmi schimb stilul de viață cu totul, peste noapte, de la lucrurile de bază, cum ar fi somnul, alimentația, igiena personală, până la preocupările zilnice, să dau de mine, de haosul din mintea mea, dar și de frumosul din mine, să stau cu emoții dificile, să le accept și să le las să treacă. Nu voi mai spune niciodată despre mine că sunt un om slab, iar acest lucru este mare pentru mine.

Am plecat și cu capacitatea de a medita extrem de mult îmbunătățită. Încă sunt novice, chiar dacă cei de la centru ne consideră avansați pe noi, cei care am terminat cursul de 11 zile. Dar sunt un novice ceva mai conștient, ceva mai așezat, ceva mai liniștit.

Sunt mai multe lucruri cu care am plecat, pe unele cred că nici nu le conștientizez încă. Dar e timp și pentru asta.

Revenirea în civilizație

În ultima zi de prezență în tabără, după meditația de dimineață, ni s-a permis să începem să vorbim și am fost invitați să ne implicăm în muncile comunității de acolo (strâns de prune, ales de grâu), pentru ca trecerea de la tăcere la normalitate să fie lină. În realitate, nu a existat o trecere lină deoarece toată lumea a început să vorbească foarte mult, să povestească tot ce a simțit, apoi persoanele mai extroverte și-au povestit viețile, ceea ce pentru mine a fost, în primele ore, foarte copleșitor. A fost ciudat să aud atâta gălăgie, dar, cel mai ciudat a fost să îmi aud propria voce din nou. Am avut senzația că am tăcut mult mai mult timp decât o făcusem. În gălăgia iscată, am simțit anxietate la gândul că urmează să mă întorc acasă, la serviciu, în societate, unde gălăgia e normalitatea. Dar învățasem să las emoțiile să treacă, deci a trecut și anxietatea și m-am conectat, cât am putut, cu colegele cu care împărțisem camera zile în șir, dar cu care acum vorbeam pentru prima dată.

În ziua următoare, cea a plecării, când ni s-au returnat lucrurile care ne fuseseră cerute la început, n-am putut să deschid telefonul imediat, îl simțeam cumva străin. Am văzut oameni care abia așteptau să dea telefoane, să le spună celor dragi cum a fost. Eu nu aveam nimic de spus și nici nu mi s-a părut bine sau rău, nici ce făceau ei, nici ce nu făceam eu. Am deschis telefonul doar după ce am coborât de la centru și am ajuns la mașină și am făcut-o doar pentru că aveam nevoie de Waze ca să pot pleca spre casă. Am luat patru oameni în mașină, până în Brașov, am petrecut patru ore împreună, dar am vorbit puțin, ceea ce a fost bine. Conducând, mi se părea că drumul este mai frumos, că natura e mai spectaculoasă, că are culori mai vii.

N-am putut citi și răspunde la mesaje decât în timp și n-am răspuns la toate, nici nu am putut citit tot. De fiecare dată când telefonul îmi afișa o alertă, parcă simțeam că cineva încearcă să îmi intre în spațiu, asta am simțit zile la rând. Mi-am dat seama că a fi mereu conectat, a ne pune în situația de a primi oricând zeci de alerte de la aplicații, SMS-uri, mesaje pe Whatsapp, Facebook etc. și a ne lăsa întrerupți de ele pentru că ne vine să le verificăm, reprezintă o sursă enormă de bruiaj, care ne amorțește, ne ține departe de noi înșine, ne fragmentează momentele de prezență, care oricum sunt puține, ne oferă iluzia unei vieți pline de relații, de evenimente, de importanță a propriei persoane. Eu nu sunt dependentă de social media și de tehnologie, în general, dar petreceam mult timp cu telefonul în mână, scriind oamenilor, uitându-mă pe facebook, de cele mai multe ori, fără să obțin cu adevărat ceva util. Imediat se face o lună de când m-am întors și nu folosesc telefonul cum o făceam înainte. Sper să nici nu mai ajung acolo. Știu acum cum e fără el, e tare bine, în același timp știu și că am nevoie de el, dar a menține echilibrul între utilitate și fuga de realitate ține în totalitate de mine.

În primele două săptămâni de după întoarcere m-am simțit de parcă trăiam în slow motion; am avut multe reacții întârziate, mai ales în primele zile. M-am întors imediat la serviciu și mi-a fost greu să citesc toate e-mailu-urile și să îmi mut rapid atenția de la un lucru la altul, însă am avut norocul să am în jurul meu oameni care au înțeles ce am trăit și mi-au dat spațiul de care am avut nevoie, ajutându-mă unde a fost cazul. Mulțumesc!

Încă nu sunt cum eram înainte. Spun „încă”, dar, în realitate, nu știu dacă voi mai fi vreodată cu totul așa cum am fost, probabil că nu. După cum spuneam, am făcut un pas. Adevărata provocare este a continua drumul, a mă bucura de călătorie, a-mi aminti că voi mai cădea și că e ok, dar și că voi mai zbura și că e normal să o fac și, în loc de a fugi de mine, a merge lin și încet, de mână cu mine, exact așa cum sunt în fiecare moment al vieții mele. Provocare pe care o accept cu drag și recunoștință față de tot ce m-a adus în punctul de a fi suficient de conștientă încât să mi-o pot formula.

Sursă foto și informații suplimentare despre Centrul de meditație Dumbrava de Sus: https://www.meditatie.ro.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s