Ziua iertării

1 august 2014

Aveam șapte ani. Era o zi însorită, eram afară, în fața blocului, la joacă. Mama a ieșit din scara blocului, îmbrăcată în negru, cu batic negru pe cap. Murise bunica, mama tatălui meu, iar ea purta doliu. M-a luat de mână și mi-a spus că trebuie să meargă la doctor. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ea sau vreau să rămân afară. Policlinica era aproape, nu urma să lipsească mult, iar eu, oricum stăteam afară toată ziua, nu i-aș fi simțit lipsa. Am vrut să merg cu ea, așa că m-a luat de mână și am plecat.

Îmi aduc aminte coridoarele reci și întunecoase, total neprimitoare și înfricoșătoare ale clădirii în care funcționa policlinica. Mama mă ținea strâns de mână și mergea repede, prea repede pentru mine. Când am ajuns în fața cabinetului, m-a așezat pe un scaun de pe coridor și mi-a spus că nu pot intra cu ea, trebuie să rămân afară să aștept, dar va veni repede. Am rămas acolo și îmi amintesc că îmi era teamă, pentru că, în acea parte a clădirii, nu mai era nimeni, eram singură pe hol. Mama a intrat pe ușă, iar ușa a râmas întredeschisă, lucru care m-a ajutat să mă liniștesc un pic. Nu știu cât timp a trecut până am început să aud vocea ridicată a doctorului. Nu înțelegeam de ce doctorul țipă la mama și îi spune că e iresponsabilă, că are un copil de crescut (avea doi, dar cred că el nu știa decât că are un copil mic în fața ușii, probabil îi spusese mama asta, rugându-l să nu închidă ușa ca să nu îmi fie teamă), că lucrurile sunt grave și că e inconștientă că a așteptat atât. Vocea mamei se auzea mai slab, dar mi-am dat seama că începuse să plângă. Așteptam, cu frică, pe holul întunecat și rece să iasă de acolo… Mama nu plângea niciodată, doar copiii plângeau, așa știam eu. Într-un final, mama și doctorul au apărut la ușă. El încetase să mai țipe, vorbea mai calm și împăciuitor, se uita când la mine, când la ea (nu îmi amintesc ce spunea), iar mama încerca să se liniștească și să vorbească normal. M-a luat apoi de mână și am plecat. Nu am înțeles mare lucru atunci. Nu am înțeles că, de atunci, viața mea, viața noastră de familie, nu avea să mai fie la fel.

Anii care au urmat au fost plini de suferințe, de incertitudini, marcați de frica zilei de mâine. Au urmat mulți doctori, în Brașov, la Cluj, medicamente, chimioterapie, o operație care i-a mutilat mamei corpul, dar și sufletul, mai ales sufletul, la numai 38 de ani. Tratamentele agresive i-au distrus corpul imunitatea, transfuziile cu sânge, netestat, i-au introdus în corp alți viruși, teribilei boli descoperite atunci adăugându-i-se altele, în lanț, încă una, încă una, mereu câte una nouă. Iar ea suferea pentru fiecare diagnostic care părea încă o codamnare, pentru fiecare tratament pe care se duceau ultimii noștri bani, fără certitudinea ameliorării stării ei de sănătate. Și mai suferea de fiecare dată când se dezbrăca și își vedea corpul incomplet și pentru fiecare privire pe care alții o aruncau în direcția infirmității ei, pe care se străduia atât de mult să o ascundă, crezând tot timpul că nu reușea și simțindu-se, mereu, dezbrăcată de toți ochii străini, judecată, etichetată, biciuită și anulată ca femeie.

În copilărie și adolescență, nu m-am înțeles mai deloc cu mama. Pe fondul problemelor de sănătate, era mereu nervoasă, supărată, nimic din ce făceam nu era destul de bine, eram un copil rău, care îi făcea rău și ei, așa îmi zicea. „Mă bagi în pământ!”,  îmi zicea. Iar eu sufeream teribil, pentru că nu voiam ca mama să moară (chiar am trăit o perioadă cu spaima asta, pentru că era mereu bolnavă), cu atât mai mult , să moară din cauza mea. Însă nu o puteam convinge și pe ea că nu îi doresc răul, nu mă credea. Nu mă asculta, nu stătea de vorbă cu mine, nu îmi explica de ce îmi cere anumite lucruri și nu prea îmi spunea lucrurile bune pe care le făceam, doar pe cele rele, așa cum vedea ea toate acțiunile mele care nu coincideau cu ce își dorea de la/ pentru mine. Pentru fiecare lucru pe care mi l-am dorit, am dus adevărate lupte, o mare parte a vieții mele și nu erau lucruri mari, erau mici, prostii poate, dar care reprezentau lumea mea atunci și care îmi afirmau independența, identitatea proprie, diferită de a lor, a părinților.  Iar pe tata, l-am învinuit multă vreme că a fost prea moale, că i-a fost teamă de mama, că nu a făcut mai niciodată ceva pentru el, ci numai ce i s-a spus, ce i s-a impus. Tata nu mi-a luat niciodată apărarea în fața mamei, nici când m-a certat, nici când mi-a aruncat vorbe grele, prea grele pentru ca un copil să le poată duce, nici când m-a lovit. Eram singură, lupta era numai și numai a mea. Am învățat să răspund vorbelor grele cu alte vorbe grele, neîncrederii cu neîncredere, dar și cu justificări, argumente și raționalizări, încercărilor de a mă supune cu rebeliune vehementă. Am învățat să atac prima, ca să nu fiu atacată, să fiu mereu în gardă și să îmi ascund gândurile, sentimentele, pentru că simțeam că nu aș fi fost înțeleasă dacă le-aș fi exprimat și că nu ar fi contat oricum. Adulții aveau planurile lor, ale mele nu contau, urmau să conteze când aveam să fiu mare, la casa mea, cum zicea mama atunci. Puținele momente în care simțeam că sunt mândrii de mine, că văd că exist, că le pasă, erau cele când aveam reușite școlare. Așa că am învățat bine, m-am chinuit să fiu printre cei mai buni, chiar cea mai bună unde puteam. Aici aveau încredere în mine, motiv pentru care m-au lăsat să aleg liceul la care am vrut să merg, apoi facultatea, fără să mă influențeze în vreun fel, așa cum era cazul tuturor celorlalte aspecte ale vieții mele. Pentru asta am fost recunoscătoare, pentru că aveam prieteni mult mai puțin norocoși din acest punct de vedere.

Treptat, lucrurile între mine și mama s-au calmat. Ne-am acceptat reciproc, în timp, chiar dacă nu ne-am și înțeles una pe alta.  Apoi eu m-am mutat de acasă, iar lucrurile s-au îmbunătățit și mai mult, iar mama m-a ajutat cum a putut ea, cu mâncare, cu curățenie, cu plata facturilor și cu multe alte lucruri pecare eu nu știam sau nu voiam să le fac. Cred că a fost felul ei de a se revanșa față de mine.

Dar tot ajutorul ei de după plecarea mea de acasă nu m-a făcut să o iert. Nici pe ea, nici pe tata. I-am învinuit pentru că nu au știut să fie mai buni cu mine, mai atenți la mine, mai implicați în relația cu mine, copilul lor, pe care l-au plănuit și l-au dorit. I-am învinuit pentru că nu au părut niciodată interesați să mă cunoască, să știe mai mult decât ce fac și nu au părut să își dorească să știe că simt, ce gândesc, ce vise am, ce mă doare. I-am învinuit că nu mi-au spus niciodată că mă iubesc și că a trebuit să deduc eu, după ce m-am luptat cu îndoieli sfâșietoare. I-am învinuit pentru că mi-au minimizat mereu suferințele și bucuriile și mi-au arătat „adevăratele” greutăți ale vieții, când nu eram pregătită, nici dornică, nici datoare să le văd. I-am învinuit pentru că nu au văzut că mi-am trăit viața ascunsă de ei, pentru a nu le da ocazia să mă critice sau să mă ignore, ceea ce durea mai tare. I-am învinuit că nu m-au pregătit, în niciun fel, pentru relațiile cu alte persoane. I-am învinuit pentru toate mecanismele de apărare împotriva lor pe care mi le-am creat și care mi-au dăunat în relațiile cu alții. I-am învinuit pentru că m-au încadrat în șabloane, că mi-au spus ce „trebuie” să fac și cum „trebuie” să fiu, doar pentru că așa face și așa este toată lumea, nu contează dacă mi se potrivește mie sau nu. I-am învinuit pentru multe.

De la un moment dat, când am început să lucrez mai mult la mine și cu mine, fiecare motiv pentru care îi învinuaim mă durea. Mă durea pentru că știam că am devenit adult și că este responsabilitatea mea să îmi rezolv problemele. Că au greșit, da, dar nu se mai poate schimba nimic din trecut și că, pentru a putea merge mai departe și pentru a mă vindeca, era necesar să îi iert. Iar eu nu puteam să îi iert, deși îmi doream din tot sufletul. Rațional, îmi era totul clar: făcuseră tot ce putuseră, ce știuseră ei. Amândoi au trecut prin multe, de tineri, când nici ei nu erau pregătiți. Nici pe ei nu i-a învățat nimeni cum să crească un copil în condiții normale, darămite atunci când te mai și lupți cu boli, cu probleme financiare, cu nesiguranța zilei de mâine, chiar cu moartea. Făcuseră tot ce putuseră. Iar eu înțelegeam că m-au iubit, chiar dacă nu au spus-o și că iubesc și adultul care am devenit. Amândoi, fuseseră lângă mine, așa cum au putut și au știut ei, când mi-am dat cele mai grele lupte din viața. Rațional, aveam toate motivele pentru a-i ierta. Emoțional, însă, ceva spunea „nu, nu încă; încerci tu, dar încă nu!” Iar acest „nu” mă ținea închisă într-un trecut pe care îmi datoram să îl depășesc.

Acum două săptămâni am fost cu treabă, în Brașov și am stat la ei. Eram într-un moment greu pentru mine, mă simțeam extrem de rău, așteptasem cu multă nerăbdare să ajung acasă, să mă închid în cameră și să sufăr acolo, în liniște, singură, fără să mă mai prefac că sunt bine. Am intrat pe ușă și m-a întâmpinat mama.  In acel moment, acolo, în fața ei, cu sufletul și trupul chircite de durere, am încetat, brusc, să mai am aproape 33 de ani și am redevenit copil. Eram copilul neajutorat, lovit, pe care numai mama îl poate îngriji și ajuta să se facă bine. Am întins mîinile spre ea și am rugat-o să nu mă întrebe nimic, doar să mă ia în brațe și să mă țină așa. Și m-a luat. M-a strâns în brațe, iar eu am început să plâng în hohote, cu nu mai plânsesem de multă vreme. Apoi m-a așezat pe pat, cu capul în poala ei și m-a mângâiat pe păr, minute în șir, fără să spună nimic, exact cum o rugasem. Mama mea, care nu tăcea niciodată, stătea acum, în liniște, îmi asculta plânsul și mă mângâia pe păr. Nu i se citea pe față nici curiozitate, nici teamă că s-a întâmplat vreo tragedie, nici dorința de a-mi da vreun sfat, vreo soluție, ci doar liniște și acceptare. Apoi, când am dorit să mă retrag în camera mea, m-a lăsat să merg, fără să mă întrebe nimic. Exact cum aveam nevoie. Apoi a venit acasă tata, care, cum a intrat pe ușă, a vut să vină să mă vadă, însă mama l-a oprit. „Nu se simte bine, m-a rugat să nu o întreb nimic, să o las. Nu intra, dacă are nevoie de ceva, va veni ea și ne va cere, așa mi-a spus.” Așa spusesem. Și tata nu a intrat.

Nu sunt părinte și nu pot să știu ce este în sufletul unui părinte care își vede copilul plângând, în hohote, chiar și la 33 de ani sau poate, mai ales la o astfel de vârstă. Însă îmi imaginez că nu le-a fost ușor să mă vadă chinuindu-mă și să stea deoparte. Dar au făcut-o, pentru că așa îi rugasem. Și au făcut-o fără să se simtă atacați, fără să se victimizeze sau să se simtă nedreptățiți, cum era de obicei. Am simțit, pentru prima oară, că părinții mei mă înțeleseseră, în sfârșit.

I-am văzut a doua zi dimineață. Erau altfel. Mama mi-a apărut ca o  femeie puternică, o supraviețuitoare. Era femeia care răsturnase o masă peste doctorița care îi spusese, cu nonșalanță și ironie, că nu mai are ce face, va muri oricum și decisese că acel lucru nu avea să se întămple. Era femeia pe care bolile, pensionarea la numai 38 de ani, fricile, sutele de nopți nedormite nu o dărâmaseră, ci o făcuseră mai puternică. Era femeia care, în sânul familiei, se simțise suficient de în siguranță încât să își permită să cadă, să își arate vulnerabilitatea și să se lasă văzută, cu bune și cu rele, așa cum știuse ea, pentru că familia era singurul loc în care simțea că poate fi ea însăși, fără teamă. Era mama mea, care învinsese moartea pentru a-mi râmâne alături. Pe fața ei nu se citea nicio urmă de încrâncenare sau răutate, așa cum văzusem atâția ani. Era o față un pic obosită, cu trăsături încă frumoase și simple, care emana bunătate și grijă. Iar tata mi-a apărut calm și răbdător, iar aceste trăsături nu îl mai făceau să pară moale și fără voință ca până atunci, ci cald, bun și iubitor. Am înțeles atunci că tăcerile lui, supunerea lui, compromisurile făcute de el, pasivitatea lui din anumite momente erau dovezile lui de iubire pentru mama. Acela fusese modul lui de a o face să se simtă în siguranță, de a-i lăsa controlul în sigurul context unde putea să îl aibă, de a-i oferi mediul de care avea nevoie pentru a-și da luptele, de a lupta alături de ea.

Mi-am dat seama că am avut exact părinții pe care trebuia să îi am, iar ceea ce am trăit era parte din drumul meu, drum care m-a făcut să fiu ce sunt. M-am uitat din nou, în sufletul meu și mi-am dat seama că îi iertasem.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s