Gânduri de final de decembrie

falling

Se încheie unul dintre cei mai provocatori, dificili, dar și interesanți ani din viața mea. Dacă nu chiar cel mai dintre toți.  Aș vrea să spun că a fost și unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea, dacă nu chiar cel mai, dar nu pot încă. Simt că nu am procesat și integrat cu totul tot ce am trăit anul acesta. Mai am ceva gânduri de așezat, ceva tipare de schimbat, ceva certitudini de demontat. Câteodată, adevărata frumusețe nu e vizibilă cu ochiul liber, din avion, ci iese la iveală după ce trece furtuna care a remodelat peisajul și totul se așează, natural, la locul lui. Știu că frumusețea e acolo; se va arăta ea, cu totul când îi va fi vremea.

Știu că timpul e o convenție, că un sfârșit de an și un început de alt an nu sunt decât niște zile, ca toate celelalte. Nu sunt omul sărbătorilor, sărbătoririlor, petrecerilor, rezoluțiilor făcute la miez de noapte, pe 1 ianuarie; cred în marcarea modestă și liniștită a momentelor care contează, indiferent de data din calendar și cam atât. Nu sunt nici omul planurilor, bilanțurilor și check list-urilor, cred mai degrabă în stabilirea unor intenții clare și în a lăsa drumul către împlinirea lor să șerpuiască, fără să îi știu eu fiecare cotitură.  Cred că totul se întâmplă exact așa cum trebuie să se întâmple și că, în fiecare moment, facem tot ce putem; apoi învățăm și facem mai bine data viitoare. Iar dacă nu învățăm, vom primi aceeași lecție, din nou și din nou, aceeași oportunitate de a învăța ce avem de învățat până, în sfârșit, o facem.

Dar simt că i-aș face lui 2016, așa convenție cum e el, o mare nedreptate dacă nu aș marca în niciun fel câteva dintre lucrurile pe care mi le-a adus în prim plan, pentru că prea au fost transformatoare. Așa că o fac, un pic, aici, azi, când nu e nici 31 decembrie, nici 1 ianuarie, ci o dimineață liniștită de iarnă, în care simt să o fac.

Așa că astăzi sunt recunoscătoare și mulțumesc:

Pentru toți oamenii care m-au invitat sau m-au primit în viețile lor, care mi-au împărtășit poveștilor lor, care au călătorit sau mai călătoresc încă spre ei înșiși, spre cea mai autentică versiune a lor, cu mine lângă ei. Alături de ei, m-am transformat și eu și m-am apropiat, mai mult decât oricând, de cea mai autentică versiune a mea. Sunt onorată! Mulțumesc!

Pentru că mi-am ascultat sufletul și am început să scriu; n-am făcut-o cât de des aș fi vrut și cu fiecare ocazie cu care aș fi avut ceva de scris; mai am de lucru aici; însă am depășit o mare barieră, care m-a oprit ani buni, iar asta, pentru mine, e ceva.

Pentru toate gândurile bune pe care le-am primit în legătură cu ce am scris, așa puțin cum a fost; pentru fiecare om, cunoscut sau necunoscut, care mi-a parcurs părțile din minte și din suflet așternute pe paginile virtuale și care și-a luat timp să îmi spună ceva, orice; așa am înțeles că există mai multe moduri în care poți ajunge la oameni și îi poți însoți în călătoriile lor și că, uneori, misiunea se trăiește și se îndeplinește de la distanță, iar totul ajunge exact unde trebuie.

Pentru că am reușit, în sfârșit, să înțeleg și să simt cum stă treaba cu iubirea; am înțeles cât de pe bune este ce am tot citit, și anume faptul că nu pot iubi pe altcineva până nu mă iubesc pe mine. Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu mă iert și nu mă accept cu toate cele, bune și rele Că nu mă pot iubi pe mine și, deci, nici pe alții, până nu îi iert pe cei care mi-au greșit, până nu las trecutul în urmă și până nu internalizez cu adevărat ideea că nimeni nu face rău intenționat, că toți cei care mi-au greșit sunt la fel ca mine, imperfecți, dornici să fie fericiți, acceptați, înțeleși, iubiți și că, la fel ca mine, câteodată nu știu cum să facă să obțină toate astea și îi afectează pe cei din jur. Că oamenii care rănesc cel mai tare sunt cei mai răniți și au cea mai mare nevoie de iubire. Că iubirea autentică, fie ea romantică sau nu, înseamnă extinderea propriilor limite, ieșirea din zona de confort, disciplina de a vedea mereu binele din ceilalți și a crede în el cu tot sufletul, cu scopul de a contribui la binele și la creșterea spirituală proprie și a oamenilor iubiți. Că iubirea autentică nu cere nimic în schimb, nu ține scoruri, doar este, independent de orice răspuns ar primi. Că iubirea nu e mereu ușoară și că poate exista și este necesar să existe și în suferință. Că nu toți oamenii știu să primească iubire, dar că ăsta nu e un motiv să nu li se mai ofere. Că am învățat să aud, deși nu a fost ușor, în spatele unor vorbe urâte,  jignitoare, strigăte de ajutor și dorința de conexiune, acceptare, iubire.

Pentru că am înțeles, deși încă nu am acceptat în totalitate, faptul că nu pot salva alți oameni, oricât de mult i-aș iubi. Că există oameni care suferă de lipsă cronică de iubire, care au adevărate prăpăstii în suflete, pe care nimic din afara lor nu le poate umple și care nu pot fi salvați fără voia lor. Că nu am dreptul să intervin în experiențele cuiva fără să mi se ceară, că ajutorul nesolicitat poate face mai rău decât lipsa lui. Că toate suferințele au sensul lor și că, deși mi se rupe sufletul, sunt contexte în care trebuie să stau deoparte și să las oamenii de lângă mine să își dea luptele singuri. Că tot ce pot face este să fiu acolo, în eventualitatea în care e nevoie de mine. Că, în unele momente, nu este nevoie de mine deloc. Că nu e rolul meu să judec sau să decid când lupta altuia a durat destul. Încă nu reușesc mereu, sau, atunci când îmi iese totuși și mă țin la distanță, durerea celuilalt mă doare foarte tare și pe mine. Este una dintre lecțiile la care încă mai am de lucru.

Pentru că am acceptat faptul că oamenii iubiți nu îmi pot fi mereu alături așa cum am sau cred că am nevoie. Că oricât și-ar dori ei și oricât mi-aș dori eu, sunt lucruri pe care ei nu le pot înțelege, nu le pot face sau nu doresc să le facă și că, la rândul meu, am multe părți din călătoria mea prin viață pe care trebuie să le parcurg singură. Că nimeni nu mă poate salva nici pe mine. Dar că acest lucru nu înseamnă că cei din jur sunt răi și nepăsători și că nu ar mai trebui să cer niciodată ajutor. Dimpotrivă, am învățat că e bine să cer ajutor oricum și să am încredere că, deși el poate să nu vină exact așa cum l-am cerut, vine exact așa cum am nevoie de el, indiferent dacă știu eu asta atunci sau nu.

Pentru că am înțeles, deși încă mi-e greu să accept cu totul, faptul că nu pot schimba ceva fără să pierd altceva. Că pierderea e parte din viață și că nu poate fi evitată. Că atunci când mă schimb, mă pierd pe mine, cea care am fost și asta poate să mă deruteze, să mă doară, să mă facă să nu mă mai recunosc, să mă îndoiesc de mine și să îmi doresc să revin la starea inițială, chiar dacă nu îmi era bine. Că atunci când îmi schimb viziunea asupra vieții sau când decid să mă uit în locuri din mine în care nu m-am uitat cu adevărat niciodată și mă transform pot pierde (și am pierdut) oameni care mi-au fost alături peste 20 de ani. Și asta doare. Că murim și renaștem în multe feluri, că a trăi cu adevărat în prezent însemnă pierderea trecutului, că tristețea, de multe ori necesară și de neevitat, înseamnă pierderea bucuriei și a liniștii, că totul trece și vine altceva în loc, că nu le putem avea pe toate și că nu totul depinde de noi.

Pentru că mi-am dat seama că mai sunt contexte în viața mea în care acționez din frică, nu din încredere, dar că frica nu dispare doar pentru că vreau eu. Că nu ajută să o neg sau să mă chinui să o bag sub preș. Că este necesar să o cunosc, să stau față în față cu ea, să înțeleg ce vrea, să accept că e parte din mine și abia apoi să găsesc metode de a merge mai departe fără a o lăsa să mă saboteze. Și aici mai am de lucru.

Pentru că știu acum că unul dintre cei mai mari dușmani ai flexibilității și creșterii sunt certitudinile. Că am înțeles că lucrurile pe care le știm a fi într-un anumit fel și de adevărul absolut al cărora ținem cu dinții, ne pot face să vedem realitatea prin gaura cheii și că, uitându-ne așa, pierdem cea mai mare parte din peisaj. Că certitudinile duc la intoleranță, la dispute, de multe ori inutile, la aroganță și adoptarea unei poziții de superioritate a celui care le deține față de cel care are alt punct de vedere, la ruperea conexiunii. Că ele, deși ne pot da iluzia siguranței și pot părea a ține de identitatea noastră, ne țin pe loc, într-o realitate confortabilă, dar îngustă și, de multe ori, distorsionată. Că eliberarea de ele poate fi înălțătoare și că a fi flexibil, deschis, gata de a fi surprins de necunoscut și de a crește este în sine o componentă a identității proprii.

Pentru că am acceptat cu adevărat că nu pot să fac ce ar fi mai bine pentru mine mereu, deși mi-ar plăcea.  Că am înțeles că există momente când ceea ce fac, deși poate nu este suficient și poate nu mă ajută pe termen lung, chiar este tot ce pot să fac atunci și că este necesar să fiu blândă cu mine, să îmi respect ritmul, să am încredere în resursele mele și în faptul că nu va fi mereu așa, că mă voi ridica, așa cum am făcut de fiecare dată. Că și din neputință învăț multe despre mine și că asta, cândva, îmi va folosi. Că e necesar să mă iert și pentru asta.

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

Courage and fear

Am avut și mai am încă multe frici. Unele apar contextual, pe altele le duc cu mine, în fiecare zi, aproape oriunde merg și orice fac. De-a lungul timpului, am încercat diferite strategii pentru a scăpa de ele: am încercat să mă conving, rațional, că nu îmi e frică sau că nu are de ce să îmi fie frică, deci ar trebui să îmi bag mințile în cap. Nu a mers. Am încercat să ignor frica, să o vâr sub preș și să acționez de ca și cum nu ar exista. N-a mers nici așa, a scos capul imediat și m-a sabotat. Am încercat să mă las pradă fricii și să mă las dusă unde a vrut ea. Nu a mers nici strategia asta pentru că am sfârșit prin a-mi strica  relația cu mine însămi, deja controversată și dificilă. Așa că mi-a rămas o singură variantă, cea de care, ghici ce, îmi era cel mai tare, ei bine… frică: să mă uit la frică, la fiecare dintre ele, pe rând, să văd ce e cu ea, ce vrea de la mine și cum putem trăi fericite, și eu, și ea/ ele. Era clar că niciuna dintre noi nu renunța, iar lupta devenise inutilă și obositoare.

Cum ar fi dacă relația noastră cu frica ar fi una de colaborare, nu de luptă și competiție? Aceasta este întrebarea la care am ajuns, în final, încercând să îmi rezolv într-un mod favorabil mie, conflictele interioare.

Frica este modul în care creierul nostru ne avertizează că ne pândește un pericol și ar fi cazul că facem ceva pentru a ne proteja (fight or flight), toată energia noastră concentrându-se în direcția eliminării pericolului și salvarea propriei vieți. Aceasta este, explicată foarte pe scurt, partea bună a fricii, motivul pentru care ea există. Partea mai puțin bună este că creierul nostru nu distinge între amenințările reale, venite din afară, care ne pot face să ne pierdem viața (accidente, atacuri violente, calamități etc.) și amenințările din interiorul nostru proiectate în exterior cum ar fi: părerile altora despre noi și valoarea noastră, impactul pe care îl poate avea o schimbare, de orice fel, în viața noastră (schimbarea locului de muncă, începerea sau încheierea unei relații, dispariția unui om drag, schimbarea locuinței etc.), abaterea de la normele pe care le-am învățat ca fiind bune și corecte, situația financiară și așa mai departe. Toate sunt văzute de creier ca fiind potențial fatale, motiv pentru care apare frica și avem reacții puternice și asemănătoare la evenimentele din ambele categorii.

Frica poate să apară rapid și să dispară la fel de rapid, atunci când percepem o amenințare fulger pe care o eliminăm la fel de repede precum a apărut. Mai există și fobiile, care se manifestă în anumite situații și care dispar când omul nu se mai găsește în situația respectivă (agorafobie, arahnofobie, acrofobie etc.). Situația se complică, însă, atunci când frica nu trece, ci este de durată, când ne afectează mai multe arii ale vieții, când ne blochează de la acțiuni care ne-ar fi de folos și ne ține captivi într-un loc în care ni se pare că suntem în siguranță, chiar dacă nu ne e neapărat confortabil, chiar dacă nu suntem fericiți așa. Fricile  de durată, rulează în background-ul gândurilor noastre constant, ținându-ne într-o permanentă stare de alertă, gata să luptăm sau să o luăm la fugă în orice moment. Ajungem să ne obișnuim atât de mult cu ele, cu această stare și cu reacțiile, acțiunile și inacțiunile care derivă de aici, încât nu le mai vedem, nu mai știm cum este altfel și ni se pare că aceasta este singura realitate posibilă.  Câteva exemple de astfel de frici ar fi: frica de fi judecat, de a nu fi destul de bun (frumos, deștept, interesant etc.), frica de a nu fi iubit, acceptat, frica de eșec, frica de angajamente, frica de vulnerabilitate, frica de necunoscut, frica de schimbare, cele patru frici fundamentale: frica de moarte, frica de singurătate, frica de libertate, frica de lipsa de sens. Astfel de frici stau în spatele deciziilor noastre de a face anumite lucruri care nu ne ajută sau nu face anumite lucruri pe care ni le dorim, de a pleca sau de a rămâne în relații, la locuri de muncă, de a încerca sau nu încerca să schimbăm aspectele vieții noastre care nu ne plac.

Întrebam cum ar fi dacă am avea o relație de colaborare, nu de luptă, cu fricile noastre, oricare ar fi ele. Această întrebare stârnește mirare și, inițial, mi s-a părut ciudată și mie. Cum să colaborez cu ceva care nu îmi place, de care vreau să scap? De ce aș vrea să fac asta? Păi, în primul rând, pentru că frica nu dispare doar pentru că vrem noi să dispară, așa cum ziceam mai sus. Și poate nici nu ar trebui să vrem asta, oricum. Am văzut deja, că frica are un rol pozitiv, acela de a ne apăra atunci când suntem în pericol. Ce cred că e interesant și important de înțeles faptul că antonimul fricii nu este curajul, ci inconștiența. Curajul, e altceva și e legat de frcă: reprezintă puterea de a acționa fiind conștienți de faptul că ne e frică și asumându-ne totuși riscul.

Când avem de a face cu una sau mai multe frici care ne afectează întreaga viață, stima de sine, încrederea în sine, atunci curajul înseamnă să fim deschiși și să ne permitem să o simțim fără să ne judecăm, să ne-o apropiem, să o analizăm, să înțelegem ce vrea să ne transmită. Singuri cu noi înșine sau cu ajutorul altcuiva (coach, terapeut, prieten etc.), este de folos să fim curioși cu privire la frică. Cum? Iată un exemplu de cum am putea începe:

  1. să admitem că ne este frică – este primul pas pentru a o putea cuprinde și depăși; acest pas este și, poate, cel mai dificil și, odată parcurs, drumul deja devine mai ușor, pentru că scăpăm de o mare greutate pe care o ducem cu noi;
  2. să numim frica, să o descriem, să ne-o imaginăm – aceste mecanisme ne-o fac cunoscută, o aduc în concret și o fac să fie mai puțin debilitantă; astfel, frica devine diferită de noi, nu ne mai identificăm cu ea;
  3. să ne întrebăm cum ne afectează frica identificată; ce pierdem dacă rămânem în relația actuală cu frica noastră; ce am căștiga dacă am putea-o depăși; cât de important este pentru noi să schimbăm relația actuală cu frica respectivă și să dobândim curaj;
  4. să identificăm ce ne aduce bun frica respectivă – da, chiar și emoțiile și stările care nu ne plac ne aduc ceva bun, ceva de câștigat, altfel nu ar exista; identificând nevoia pozitivă din spatele fricii, putem eplora mai departe pentru a identifica modalități alternative de a îndeplini acea nevoie;
  5. să începem să acționăm, cu pași mici, deși ne e frică, pentru a vedea ce se întâmplă; dobândirea curajului este un proces, care se întâmplă în timp, cu perseverență și exercițiu, cu mici succese, cu obstacole din depășirea cărora învățăm lecții valoroase;
  6. să acceptăm că frica este parte din noi și să avem încredere că putem coabita cu ea, fără a o lăsa să ne controleze; să fim toleranți cu noi înșine atunci când nu ne iese și ne lăsăm acaparați și să ne dăm șansa de a o lua de la început, din nou, până ne iese.

Pentru mine, a mă conecta cu fricile mele, a le explora și a fi curioasă cu privire la ele a fost singurul mecanism care a dat roade evidente și de lungă durată. Nu am reușit singură din prima, am avut neovie de ajutor inițial, iar una dintre fricile mele a fost aceea de a-l cere. Însă dorința de a fi bine cu mine m-a făcut să am curaj. Încă sunt pe drum, mai am pași de parcurs, iar fricile își mai fac de cap cu mine din când în când. Însă, când mă gândesc la ele ca la niște prieteni care îmi vor binele și vor să îmi ofere ajutor, dar care, câteodată exagerează încercând să mi-l bage pe gât, așa cum fac și unii oameni, bine intenționați de altfel :), încetez să mă identific cu ele și le aduc cumva în afara mea, unde le pot gestiona.

***

De ce ți-e cel mai frică? Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? De fapt, ce ai face dacă, deși ți-e frică, ai alege să ai curaj? Dacă primul implus este să spui „nu știu”, „nu am idee cum e să nu îți fie frică sau să ai curaj”, „degeaba spun, că tot nu ajută”, te invit să ai răbdare cu tine, să te uiți în sufletul tău și să cauți acolo răspunsul. S-ar putea să te uimească. Pe mine, m-au uimit, de multe ori, atât răspunsurile pe care mi le-am oferit mie însămi atunci când m-am întrebat, cât și răspunsurile pe care și le-au oferit, în prezența mea, alți oameni cărora le-am adresat întrebarea în coaching sau în diverse discuții. Desigur, a răspunde la întrebare nu înseamnă rezolvarea definitivă a relației cu frica, însă reprezintă un pas din proces, a arunca un ochi către ce ar putea fi, către resursele pe care le avem în interiorul nostru și de care ne putem folosi.

Mai jos, am pus câteva dintre răspunsurile mele sau primite de mine de la alții la această întrebare. Ele arată puterea extraordinară pe care o avem în noi și pe care o putem elibera dacă învățăm să ne împrietenim cu fricile noastre și să alegem să ne folosim de forța lor în sens pozitiv, pentru a merge în direcția de a obține ce ne dorim, în loc de a fugi de ce nu vrem să ni se întâmple.

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Ce ai face dacă ai avea curaj?

  1. Aș spune mai des ce gândesc și ce simt celor din jurul meu.
  2. Aș pleca într-o călătorie, în jurul lumii, singur.
  3. Aș avea încredere mai multă în oamenii din jurul meu.
  4. I-aș spune mai des partenerei mele că o iubesc.
  5. Mi-aș cumpăra lenjerie sexy și aș purta-o pentru partenerul meu.
  6. Aș aplica pentru job-urile care îmi plac, fără să mă consider nepregătit și fără să îmi fie teamă de respingere.
  7. Mi-aș face din pasiunea mea o afacere din care să pot trăi.
  8. M-aș duce la terapie pentru a-mi vindeca sufletul, la fel cum merg la doctor când mă doare o parte a corpului.
  9. Mi-aș da demisia de la jobul pe care nu mi-l doresc, chiar dacă nu aș avea alt job să mă aștepte.
  10. Mi-aș lua un an de pauză de la muncă și aș călători din economiile pe care le am. Apoi, m-aș descurca eu.
  11. Aș cere-o în căsătorie pe iubita mea.
  12. Aș îndrăzni să ies din tipare.
  13. Le-aș cere iertare oamenilor cărora le-am greșit.
  14. Aș ierta fără să îmi fie teamă că voi fi rănit din nou.
  15. Aș face primul pas pentru a-mi salva relația.
  16. Aș spune mai des „NU”.
  17. Aș renunța la control și aș fi mai spontan.
  18. Aș trăi în prezent și aș planifica mai puțin.
  19. Mi-aș face mai puține gânduri și scenarii apocaliptice.
  20. Aș avea încredere în partenerul meu și în iubirea lui.
  21. Mi-aș da voie să fiu tristă și să plâng.
  22. Aș lăsa logica la o parte și aș avea mai mare încredere în intuiție.
  23. Mi-aș da voie să greșesc și m-aș iubi oricum.
  24. Aș renunța la orgoliu, la dorința de a avea dreptate și i-aș asculta pe ceilalți.
  25. Aș lăsa mai mulți oameni să se apropie de mine și să mă cunoască.
  26. Aș lua inițiativa, din punct de vedere sexual, cu partenerul meu.
  27. Aș spune mai des „nu știu” și „nu pot”. Aș cere ajutor.
  28. Aș sări cu parașuta.
  29. Mi-aș lăsa copilul să facă propriile alegeri, chiar dacă ar fi diferite de cele pe care le-aș face eu.
  30. Le-aș arăta mai mult oamenilor din jurul meu, ce apreciez la ei.
  31. I-aș spune tatălui meu că nu îmi mai e frică de el.
  32. M-aș împăca cu ideea că, la un moment dat, voi muri și aș decide să trăiesc așa cum vreau, acum.
  33. Aș avea încredere în ideea mea, chiar dacă aș fi singur în fața lumii întregi.
  34. Aș înceta să mai bârfesc, chiar dacă asta m-ar face nepopulară.
  35. L-aș înfrunta pe șeful meu.
  36. M-aș duce iar la școală.
  37. Mi-aș lua timp pentru mine, fără să mă simt vinovat.
  38. Aș ieși în stradă pentru a susține cauzele în care cred.
  39. Aș da în judecată instituția care mi-a încălcat drepturile.
  40. Aș apăra oamenii de care se face mișto.
  41. Aș pleca în Africa, să fac voluntariat.
  42. M-aș trata ca pe cel mai bun prieten pe care îl am.
  43. Aș investi timp, energie și bani în pasiunile mele.
  44. Mi-aș face o casă verde, eco, în pădure și m-aș muta acolo.
  45. Le-aș spune părinților mei că sunt gay.
  46. Aș rămâne în relații și atunci când aș da de greu. Nu aș mai fugi.
  47. M-aș duce la mama și i-aș spune că am nevoie de ea.
  48. M-aș confrunta cu dependența mea și aș învinge-o.
  49. Aș înlătura zidurile din jurul meu și m-aș lăsa iubită.
  50. M-aș împrieteni cu frica, să văd ce vrea de la mine.
  51. M-aș pune pe locul doi și l-aș lăsa pe el să „câștige”, atunci când are nevoie.
  52. Aș răspunde răului, cu bine. Aș opri răul la mine.
  53. Aș fi mai altruist.
  54. Mi-aș lua viața de la capăt.
  55. Aș cere ajutor pentru a ști cum să îi fiu alături partenerului meu bolnav.
  56. Mi-aș trăi doliul pentru pierderea copilului meu.
  57. Aș face ce îmi vine fără să îmi fie teamă că lumea din jur mă judecă.
  58. Aș zâmbi necunoscuților și le-aș înmâna mesaje optimiste.
  59. Aș căuta argumente pentru care lucrurile pot să meargă, în locul argumentelor pentru care ar putea să nu meargă.
  60. I-aș cere iertare copilului meu pentru că l-am lovit.