My soul sister

 

Aveam 15 ani, era septembrie, intram la liceu. Introvertă prin excelență, m-am așezat într-o bancă în spate, pe rândul din mijloc (doar acolo mai găsisem loc în spate, colțurile pe care le-as fi vizat fiind deja ocupate) singură. Nu cunoșteam pe nimeni. Îmi doream și nu îmi doream să vină cineva să se așeze lângă mine. N-aș fi știut ce să spun, eram prea emoționată și nu mă pricepeam deloc la small talk și la socializat cu necunoscuți. Când părea că a venit toată lumea în clasă și se întrezărea posibilitatea salvatoare, pe moment, să rămân singură în bancă, intră pe ușă o fată tunsă scurt, băiețește, cu sprâncene groase, zâmbăreață, cu ochii jucându-i în cap, care părea că abia așteaptă să se bage în sufletul omului. A început să scaneze sala, să vadă unde se poate așeza. Mai erau două locuri, cel de lângă mine și unul în prima bancă. La 15 ani etichetele se pun rapid, iar în mintea mea se derula un monolog disperat: „Vai, de nu s-ar așeza lângă mine! Pare genul care vorbește mult. Și ce freză are! Doamne, dacă se așează lângă mine și nu mai pleacă patru ani? Dacă vorbește întruna patru ani? Te rog, du-te în prima bancă. Cineva trebuie să stea și acolo, exact sub catedră, nu? La naiba, cum să se ducă tocmai în banca aia? Nu degeaba o ocolește toată lumea, e fix sub nasul profilor. Nu-i așa că vrei să fii sub nasul profilor? Pari genul. Hai, te rog! ” Ca printr-o minune, planetele m-au auzit și s-au aliniat; n-a văzut locul de lângă mine și, după ce a scanat sala, s-a așezat în prima bancă. ”Phiu! That was close!” Am avut altă colegă de bancă, până la urmă, dar asta e altă poveste.

La puțin timp după ziua aceea, am stat de vorbă cu ea, la o petrecere. Nu mai știu cum am început să vorbim, dar cu siguranță a început ea, puțin probabil să o fi făcut eu, care nici măcar nu știu exact ce căutam acolo. Cert e că, cumva, am ajuns într-o cameră a cabanei, departe de petrecere, întinse pe un pat, vorbind despre viețile noastre, despre părinți, despre cine credeam noi că suntem atunci, râzând apoi plângând, visând la un viitor mai mișto decât ce trăiam. Din seara aceea, fata tunsă scurt, cu ochii jucându-i în cap, a devenit prietena mea, Vio. Și da, avusesem dreptate, vorbea mult :), dar deja îmi intrase în suflet, frumos, neașteptat. Nu știam că nu avea să mai iasă niciodată.

Se fac imediat 20 de ani de atunci, o viață de om; peste jumătate din viața mea. Nu realizasem, mi-a spus ea. Pentru mine, pare că a fost în viața mea dintotdeauna. M-am gândit la acești ani și am râs; și am plâns; și am râs iar. Exact cum am făcut în seara aia, la 15 ani, exact cum a fost prietenia noastră în tot acest timp. Am realizat de curând că, în seara aceea, se uniseră două drame, două povești dureroase, dar și două suflete crude, în căutare disperată de acceptare, înțelegere, iubire. Nu a fost colega mea de bancă niciodată. Dar nu a fost nevoie, ne unea ceva mult mai puternic.

Să o numesc doar „prietenă” mi se pare puțin. Cred că, mai degrabă, face parte din familia mea, e sora pe care nu am avut-o niciodată, e unul dintre sufletele acelea care merg alături de sufletul meu în călătoria prin lumea asta și, probabil, nu numai. Alături de părinții mei, este omul care mi-a fost alături în cele mai importante, interesante, dureroase și amuzante momente ale vieții mele: când am tremurat în fața anumitor profi, când am rămas mută de admirație în fața altora sau am râs de ciudățeniile unora dintre ei, când am făcut anchete complexe pentru a afla cine îmi lipise trandafirul pe ușa apartamentului și ne-am transformat în grafologi, când am făcut comentarii literare pe poeziile admiratorilor mai mult sau mai puțin secreți, când am simțit că îmi vine să o strâng de gât pentru că era singura din clasă care nu a vrut să chiulească de la chimie, în ziua în care trebuia să ne dea profa lucrare scrisă, lucru care i-a conferit titluri ca „ciudata clasei” sau „tocilara”, când am avut emoții pentru teze, lucrări de control, BAC, admitere la facultate, prima sesiune, primul loc de muncă, licența, când m-am apucat de scris, iar ea fost cititorul principal al primului mei blog, când m-am simțit neînțeleasă și neacceptată de ai mei, când am fost fericită sau am suferit din ceea ce credeam atunci a fi dragoste, când m-am măritat, când am divorțat, când mi-am găsit iubirea, când am fost promovată, când am învățat să plâng de față cu alții și să mă las luată în brațe, când am râs (și am răs mult, mult, ea are unul dintre cele mai colorate râsuri din lume :)) și câte și mai câte. În paralel, au fost evenimentele din viața ei, la fel de intense, interesante, amuzante, dureroase. Le trăiam, amândouă, pe toate, așa cum știam noi.  Au fost perioade în care era nelipsită de la noi de la masă de sărbători sau pur și simplu, fără nicio ocazie doar pentru că mama gătea bine, momente în care casa mea era singura în care se putea refugia, chiar și în toiul nopții, atunci când decidea că are dreptul la mai mult decât considerau alții că merită, perioade în care nu ne culcam înainte de 1 noaptea, pentru că vorbeam la telefonul fix, în hol pe întuneric, în pijamale, tremurând de frig, povestind, visând, chinuindu-ne să râdem în șoaptă, auzind, din când în când, vocile iritate ale părinților care ne trimiteau la culcare.

Nu am fost o prietenă prea bună, în multe momente din anii aceștia. Învățasem, cu mult chin și suferință, că iubirea merge mână în mână cu abuzul, intoleranța, critica, sarcasmul, triumful voinței altuia asupra propriei voințe. Ea învățase la fel, doar că dezvoltaserăm mecanisme de apărare diferite: eu atacam ca să nu fiu atactă, eram aia dură, critică, neiertătore, puternică la suprafață, eu știam toate răspunsurile la toate întrebările și inspiram teamă, plângeam mai mult pe ascuns și îmi consumam dramele în tăcere, singură, să nu vadă careva cât de sensibilă eram, de fapt; așa învățasem că trebuie să fiu ca să scap de durere, să nu mă las rănită; și așa învățasem că e normal să arăți iubire altora, că doar viața nu era ușoară și roz și se impunea să ne obișnuim cu greul, cu lupta ; ea era invers: nu riposta aproape niciodată, credea că era mereu vina ei pentru orice nu ieșea, că nu făcea suficient, că nu era un om suficient de bun, de aceea era în regulă ca oamenii care o iubeau să o critice, să îi arate mereu ce nu e în regulă, să încerece să o schimbe; iar eu o iubeam mult, din nefericire pentru ea, în multe momente; ea plângea pe față, atunci când îi venea, spunea tot ce îi trecea prin minte și își masca suferința cu umor și râs; stătea răbdătoare și îmi asculta predicile, iar eu, exersam pe ea ce nu eram în stare să fac, cu adevărat, cu proprii mei călăi exteriori sau interiori: să iau atitudine, să îmi afirm independența de ei și să cred în propria mea valoare. Eram două adolescente speriate, vulnerabile, care, în spatele aparențelor diferite, aveau sentimente asemănătoare, frici asemănătoare și care, ulterior, au devenit adulți la fel de vulnerabili.. Nu a știut multă vreme că eu nu eram așa puternică precum voiam să par, că eram paralizată de sentimentul de a nu fi nciododată de ajuns (de bună, de deșteaptă, de frumoasă, de… etc.), indiferent ce aș fi făcut, că mă simțeam rușinată de propria mea mască și de faptul că eram măcinată de neîncredere în mine și în ceilalți, încât nu puteam să mi-o dau jos în fața nimănui, nici măcar în fața ei, oricât de mult mi-aș fi dorit și oricât de mult mi-ar fi dovedit ea că merită să mă vadă așa cum eram și că nu mă va lovi niciodată unde mă doare.

Mi-am dat seama, acum câțiva ani, când procesul meu de vindecare și lucru cu mine însămi a început, că ea este primul dintre oamenii dinspre care am simțit compasiune, răbdare, acceptare și, mai ales, iubire necondiționată. Toate aceste lucruri pe care eu le-am îngropat adânc și apoi m-am străduit să învăț să le accesez în mine pentru a le putea oferi altora, ei îi vin absolut natural, fără efort. Ea este genul de persoană despre care se spune că îți dă și haina de pe ea. Și mi-a dat și haine, și timp, și suflet și tot ce a avut ea mai bun. Cu ea m-am simțit cu adevărat în siguranță, fiind singura persoană din lumea mea pe care știam că nu o pot pierde, că mă iubește cu adevărat, chiar și când eram nașpa. Este un sentiment pe care nu l-am avut, multă vreme, nici față de părinții mei. Ea nu mă iubea dacă….. Ea mă iubea și atât, exact așa cum eram. A fost mereu omul care a crezut în mine, în binele din mine și care a văzut, cumva, nu știu cum, că n-a fost ușor, dincolo de masca mea.

Vio este unul dintre cei mai nebuni, la modul frumos, oameni pe care îi cunosc. Iubesc dezinvoltura ei, creativitatea ei, modul în care a reușit să rămână mereu în contact cu copilul ei interior. Mult timp, aceste lucruri mi se păreau bizare, de neînțeles, de nefăcut. Ea chiar spunea tot ce îi trecea prin minte, făcea asocieri surprinzătoare de idei, care, de multe ori, mă înnebuneau pentru că nu le înțelegeam, avea o naivitate de care vedeam că multă lume profită și mă revoltam când o vedeam că suferă. Târziu am înțeles că ea avea un curaj pe care eu nu l-am avut multă vreme și pe care multă lume nu îl are: acela de a se arăta lumii așa cum este ea, fără mască, autentică, curajul de a se juca într-o lume a adulților, de a se lăsa văzută, chiar dacă asta însemna să se lase rănită. Am realizat că nu e rolul meu să îi fur experiențele încercând să le influențez și am încetat să îi mai spun ce ar trebui să schimbe pentru ca lumea să o accepte; am început să o observ, să mă minunez și să învăț de la ea, despre copilul din mine. Adevărul e că nu are de ce să schimbe ceva ca lumea să o accepte. Lumea e mai frumoasă pentru că ea, prietena mea, este exact așa cum este.

Am crescut împreună. Am devenit adulți, dar ne-am și reconectat cu copiii din noi. Am început să ne reparăm, acum ceva vreme, să ne uităm altfel la noi și una la cealaltă Am învățat, să mergem pe bicicletă și să înotăm la 30 de ani, să ne afirmăm pozițiile, să ne urmărim visele, să iubim, să trăim fără să ne fie mereu frică de câte ceva, să lăsăm vocile părinților, care s-au transformat în critici interiori, în urmă. Mai avem de lucru, dar drumul pe care am pornit este o nouă etapă în care ne descoperim una pe alta iar, cu surprindere și bucurie. Realizez acum că ea a fost pentru mine ce a fost tata pentru mama (povestea aici), acel sprijin blând, necondiționat, câteodată prea tăcut și prea soft, dar neprețuit, în același timp.

Ea îmi mulțumește pentru felul în care i-am fost alături în toți acești ani, eu îi cer iertare. Și acum, suntem tot la poluri opuse, cumva. Ea spune că am făcut și am însemnat enorm pentru ea, eu o rog să mă ierte pentru toate momentele în care am fost rea cu ea din suferință și neștiință. Știu că m-a iertat deja, de atunci; cu asta se ocupă ea, cu iubirea, cu iertarea. Cred că, de fapt, eu trebuie să mă iert pe mine, pentru timpul în care nu am înțeles cât de benefică și vindecătoare este prezența unui astfel de om în viața mea și nu am știut să o apreciez. Acum știu și sunt foarte, foarte recunoscătoare că nu e prea târziu. Îi spun des că o iubesc. Are nevoie și am nevoie. Am mulți ani de recuperat, ani în care, în timp ce eu eram sigură de iubirea și devotamentul ei, ea, cel mai probabil, s-a îndoit de ale mele și s-a simțit în nesiguranță. Nu a fost niciodată în pericol să mă piardă, dar nu a știut asta. Acum știe. Acum știm. Mulțumesc!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s