Spirale

20171230_215514În bucătăria apartamentului în care am crescut se lasă o liniște încărcată și nefirească după fiecare frază pe care o spune vreunul dintre noi. Eu am terminat de mâncat ceva ce mi-a pregătit mama (mereu îmi dă să mănânc ceva când merg în vizită). Ei spun că au mâncat mai devreme, așa că stau amândoi în picioare și se uită mai mult în jos. Părinții mei nu prea stau pe scaune în bucătărie, de regulă sunt în mișcare, fac mereu câte ceva, vorbesc, gesticulează, nu simt nevoia să se așeze. Acum nu fac nimic, doar stau, dar tot nu se așază. Tata îmi spune că se simte tânăr și că nu s-a gândit niciodată că ar putea muri. Ce să facă cu gândul ăsta acum? Nu se poate gândi la nimic altceva. Îi e frică, iar frica îl macină. Nu poate dormi, îl mai liniștește câte un Sedatif PC, dar pe termen scurt și nu de tot, niciodată de tot. Mama îmi spune, ca un copil care îl pârăște pe altul părintelui: „da, nu doarme, să știi; numai la asta se gândește, e mereu stresat.” Tata nu a vorbit niciodată cu mine așa, vulnerabil, deschis, despre ce simte. Își camufla mereu sentimentele, le ascundea sub o droaie de întrebări despre detalii nesemnificative ale vreunei povești, sub tăceri stânjenite, sub evitări. Acum îmi vorbea de frică, de moarte, despre subiectele grele, așa, dintr-o dată. De posibilitatea de a merge la psiholog pentru a putea face față. Mama confirma: da, ar fi ajutat-o și pe ea să fi mers la psiholog. Dar erau alte vremuri atunci.

Anul 2017 a fost și greu și frumos și lin și dureros, le-a avut pe toate. Dar dintre toate poveștile pe care le-aș putea spune despre acest an, cred că cea mai semnificativă este povestea unei boli care, deși nu a fost a mea, a adus cu sine o vindecare nesperată pentru mine, de care aveam mare nevoie, fără să știu măcar.

Am scris acum ceva vreme, aici, despre cum, atunci când eram copil, mama s-a îmbolnăvit, lucru care a schimbat cu totul viața noastră de familie, tot ce a urmat diagnosticului inițial marcându-mă profund. Am crescut cu și în teamă constantă, cu privire la siguranța zilei de mâine din punct de vedere al sănătății și al banilor, am fost învățată să las capul jos în fața celor mai puternici decât mine (și cam toată lumea așa părea), să trec neobservată, să mă conformez, să fac ce trebuie să duc o viață decentă, să tac din gură și să las de la mine, să mă supun regulilor, indiferent dacă au sens sau nu, să nu îi deranjez pe alții. Uneori am făcut toate astea, alteori am făcut exact pe dos, ca să îmi afirm identitatea proprie. Poate toate aceste lucruri s-ar fi întâmplat și dacă mama nu s-ar fi îmbolnăvit, pentru că generația părinților mei cam așa știa că se educă un copil. Însă atunci când viața îți este amenințată, când după ce treci, cu mult chin, un prag dificil vine mereu altul și altul, modului disfuncțional în care ai crescut tu și pe care l-ai adoptat pentru a crește propriul copil pentru că asta e tot ce știi, i se mai adaugă și extrem de mult stres, multă frică, multă furie, multă tristețe și neputință, care te fac să nu mai vezi lucrurile așa cum sunt ele, ci distorsionat, să vezi amenințări peste tot, inclusiv în propriul copil, pentru care nu mai ai energie, empatie, iubire așa cum, poate, ai vrea. Iar când nu știi, nu poți, „nu se cuvine” să ceri ajutorul unui psihoterapeut pentru că numai nebunii fac asta, atunci nu reușești nici să îți gestionez emoțiile puternice, să le oprești la tine, să nu le proiectezi în jur. Nu ai cum, efectiv nu ai reperele necesare, așa că te reverși pe ceilalți; iar dacă ceilalți sunt copii, nu prea se pot apăra. Îi doare, îi mutilează.

Evident, tot ce trăim în copilărie ne tranformă în adulții care suntem. După cum am mai scris, eu m-am luptat cu urme serioase ale copilăriei mele și, cu siguranță, încă mai am de lucru. Însă capitolul cu părinții mei și relația mea cu ei, lucrat și răs-lucrat, părea încheiat. Am exprimat în terapie, am explorat, am înțeles, am integrat, am iertat. Așa am crezut. Așa a și fost, doar că parțial, se pare. Ce a ieșit din mine anul acesta, probabil nu avea cum să iasă în terapie, ci a avut nevoie de același context în care, cu 29 de ani în urmă, îmi terminam, într-un fel, copilăria.

No one laughs at god in the hospital, no one laughs at god in a war… îmi cântă în minte Regina Spektor. În cele mai multe momente, am în suflet o liniște care minții mele îi pare extrem de suspectă cu privire la tata și la starea lui. Nu am niciun argument rațional, niciunul, dar simt că nu e ăsta sfărșitul, că e altceva la mijloc, iar tata va fi bine. Nu știu ce altceva, dar știu că acest „va fi bine” nu e doar o dorință disperată de-ale mele, este altceva, dincolo de asta. Am zile în care mă întreb dacă sunt în toate mințile. Tata are cancer. Tata nu a fost niciodată bolnav, niciodată. Mă întreb dacă nu cumva sunt în stare de negare, dacă nu cumva nu am înțeles cum stă treaba, iar „va fi bine” e de fapt doar un truism. Cancer. Operația este neapărat necesară. Apoi tratament, radioterapie. Ba da, înțeleg cum stă treaba. Părinții mei vor veni la mine și la prietenul meu acasă, la București, tata se va interna, va fi operat, mama va fi lângă el, vor sta la noi cât e nevoie. Vom fi și noi acolo, la spital, vom ajuta cu ce putem, îi vom sprijini, mai ales moral. Liniște. Tata va fi bine. Nu știu de unde știu, dar știu. E un „va fi bine” fără pic de disperare atașată. E certitudine. Am deja la activ vreo 130 de zile consecutive de meditație, din cele 365 pe care mi le-am propus, cu intenția de a cultiva equanimity (termen despre care nu știu să aibă corespondent fidel în limba română, dar care înseamnă The quality of being calm and even-tempered; composure, calitatea de a rămâne calm indiferent de situație). De la asta s-o trage liniștea asta suspectă? Nu sunt obișnuită să nu intru în panică, să nu mă stresez. Nu sunt obișnuită să fiu capabilă să stau în prezent, să mă uit doar la ce știu că pot face acum.

Tatei îi e frică, iar eu stau de vorbă cu el. Adevărul e că nu știu cu adevărat prin ce trece, așa că mai mult ascult și îi spun că sunt acolo, că voi fi acolo pentru orice are nevoie. Mă conectez cu ideea propriei mele morți. Nu mi-e clar în totalitate ce simt despre asta, dar îi spun că eu cred că e normal să îi fie frică și că nu e singur, ne are pe noi, orice ar fi. Când e mai liniștit, îi explic cum pot că un rol important în lupta cu orice boală este jucat de oprirea ruminării și de încrederea în reușită, că există studii pe tema asta și încerc să îi deturnez mintea de la gândurile care îl țin treaz nopți în șir. Nu reușesc decât pentru scurt timp. Nu crede în bine decât după ce îl vede și atunci e totuși suspicios că poate dispărea, în rest, pune răul înainte. Dar îl văd că ar vrea să creadă, acum mai mult decât oricând. N-am idee dacă fac bine ce fac. Lucrez mult cu oameni și știu aproape mereu ce să fac sau să nu fac, dar când e vorba de cineva atât de important pentru mine, nu mai sunt sigură. Îmi urmez intuiția și îi spun ce simt să spun, având încredere că el va lua ce îi trebuie și că mă va simți acolo.

No one’s laughing at god when they’re starving, or freezing, or so very poor…continuă, imperturbabilă, Regina. Rațional, în ciuda sentimentului meu de nestrămutat că totul va fi bine, mă gândesc că tata s-ar putea să nu mai fie, că ceva poate merge rău, că, poate, cancerul s-a extins și operația nu va fi suficientă. Parcă vreau să îmi zic, hai cu panica, hai, fii om normal, acum să te văd, ce te faci dacă lucrurile nu ies cum simți tu? Dar mama, ce se face mama? Mă trece un fior rece. Nu vreau să moară tata. Vreau să trăiască. Îmi dau lacrimile. Îmi dau seama că tata s-ar putea să nu știe că îl iubesc, la noi în familie nu se vorbesc astfel de lucruri. Partea suspectă din mine își face din nou apariția și îmi calmează mintea, culmea, fără eforturi. Dacă nu știe, îi voi spune, iar apoi lucrurile se vor întâmpla așa cum se vor întâmpla, nu am control eu asupra lor, eu pot să fac doar ce ține de mine. Fac ce ține de mine? Da. Atunci, cam asta e. Damn, am vrut equanimity, iată equanimity. Asta o fi?

Asta o fi, doar că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple, oricât de zen-uit ai fi, nu că aș fi eu prea departe pe drumul ăsta. Partea calmă, adunată, adultă din mine clar există și, clar, pe lângă tot ce am făcut până acum pentru a mă cunoaște și a mă vindeca, meditația zilnică mă ajută enorm. Doar că, pe lângă adultul din mine, mai există cineva: copilul. Iar în cazul copilului, boala tatei a scos la iveală o cu totul altă poveste.

Prezența fizică a părinților mei la mine acasă, înainte de operație și după, în perioada de recuperare, a scos la iveală copilul din mine, copilul speriat care am fost acum aproape 30 de ani la internarea mamei într-un spital aflat la 270 de kilometri distanță, eu neavând acces la ea, copilul ignorat de părinții speriați de diagnosticul de atunci, copilul lăsat cu bunica sau cu fratele mai mare, copilul certat și lovit din anii care au urmat, copilul furios care acum s-a trezit, aproape 30 de ani mai târziu, în mod absurd, în aceeași situație: aceea ce a risca să își piardă un părinte, lucru de neînțeles, de neconceput, de nesuportat. Aceeași situație și totuși alta, cu rolurile oarecum inversate, de parcă acum părinții mei erau copiii care aveau nevoie de ajutor, iar eu trebuia să fiu adultul care să li-l ofere. Partea adultă din mine a simțit cum regresez și nu a putut interveni pentru a opri acest proces. Așa că am scris în jurmal despre asta, încercând să fac ordine. Scrisul mereu mă ajută.

Fragmente din jurnal – iunie 2017

Ceea ce voi scrie poate fi dovada faptului că sunt un om rău; așa poate părea, dar eu nu cred asta, cred doar că sunt foarte rănită și descopăr straturi de suferință noi. Cotele furiei mele cresc, pe zi ce trece. Sunt foarte furioasă pe părinții mei, pe faptul că sunt neputincioși și au nevoie de ajutor. Și au nevoie să îi tratez bine. Ei nu m-au tratat niciodată bine când eram copil și aveam nevoie de ei. Copilul din mine e încă rănit, e frustrat, e supărat, e încă nemângâiat. Și nu i se pare corect ca acum să aibă grijă de ei […]. Așa neștiutori, neputincioși și speriați cum sunt. Îmi vine să o iau la fugă, să mă îndepărtez de ei, să nu îi mai văd o perioadă. Sunt foarte furioasă că ei au devenit copii acum. Nu e corect. Eu nu îi voi lua la bătaie, nu le voi turui cuvinte grele, critici, nu îi voi ignora când suferă, nu voi spune că problemele lor sunt mici și „îți trece până te măriți”, așa cum au făcut ei cu mine. Oamenii ăștia care m-au făcut și m-au trimis în lume handicapată emoțional acum au nevoie de mine întreagă. Ei bine, nu sunt întreagă!

[…]Plâng pentru că, de fapt, nu îi pot urî, că de fapt îi iubesc și i-am înțeles și iertat deja, chiar cred asta. Plâng pentru că nu m-am iertat și nu mă iubesc pe mine. Plâng pentru că nu știu să vindec copilul rănit care sunt, pentru că sunt un adult zilnic micit de copilul ăsta care își cere drepturile. Pentru că are dreptul să fie iubit necondiționat, protejat, mângâiat, sprijinit și că nu a primit lucrurile astea prea multă vreme. Sunt tristă și furioasă că trebuie să mă descurc singură, când tot ce îmi vine să fac e să mă arunc în brațele cuiva și să îmi fie permis să fiu copil, să plâng și să mi se spună că e în regulă, că am voie. Să plâng și să mi se spună că e ok să greșești, să nu fii perfect și că sunt un om valoros și iubit. Să fiu ținută în brațe, pupată pe frunte și mângâiată pe păr. Să fiu acceptată așa cum sunt. Să nu am grijă de nimeni și de nimic. O perioadă. Să se liniștească copilașul. Apoi să fiu adult, să învăț să fiu. Nu cred că pot trece mai departe până nu fac ceva cu copilul ăsta.

[…]Știu că eu am de mers mai departe pe drumul ăsta, oricât de incorect ar fi el. Știu că părinții mei mă iubesc, mă adoră, în felul lor. Ștu că au făcut și fac tot ce pot. Știu că au nevoie de mine și voi fi acolo pentru ei. Știu că voi fi bine la un moment dat. Acum a ieșit la suprafață o durere veche, neexprimată, netrăită atunci, acum aproape 30 de ani, când s-a îmbolnăvit mama. Poate a fost nevoie de boala lui tata și pentru mine, să pot să intru în contact cu durerea de atunci, să o gestionez, să o vindec.

 Spuneam că partea adultă din mine nu a reușit să oprească regresia. Mă bucur că nu a făcut-o. Aveam nevoie să ajung în locurile adânci din mine în care am ajuns, să iau contact cu furia încă nevindecată, cu emoțiile încă neadmise și nespuse, să le scot în afara mea, să mă uit la ele, să le onorez și apoi să le pun de-o parte.

Copilul a ieșit la iveală și direct în relația cu părinții mei, pe perioada recuperării și-a arătat o parte din durere, lucru care i-a speriat. Însă eu, adultul, am reușit să le explic ce se întâmplă, să le cer iertare pentru derapajele mele imediat ce se produceau, să le spun că ce trăiesc acum nu este din vina lor, că mă bucur că le sunt alături și că mă bucur că îi am alături de mine, că înțeleg cât le e de greu și că eu pot avea grijă de mine, iar ei se pot concentra pe ale lor.

Deși, calendaristic, nu a trecut mult timp de când scriam fragmentele de mai sus în jurnal, acum mă uit la ele și mă gândesc la mine, cea care le scria, cu compasiune și iubire. La fel și la părinții mei, pe care îi văd schimbați enorm în urma experienței. Îmi dau seama că, deși, aparent, am ajuns în același punct în care am fost acum aproape 30 de ani, și eu și ei, în același loc al bolii, al apropierii de moarte, al dorinței de a găsi o soluție, de fapt nici eu, nici ei, nu ne-am învărtit în cerc pur și simplu, ci am parcurs, mai degrabă, niște spirale ascendente. Am ajuns în același loc și totuși în altul, undeva mai sus pe spiralele evoluțiilor noastre, iar încercarea prin care am trecut împreună, din nou, ne-a găsit ceva mai înțelepți, ceva mai autentici, ceva mai maturi (și nu mă refer doar la vărstă), mai în contact cu vulnerabilitatea noastră, dar și cu imensa noastră putere interioară. Am înțeles și că drumul greu al mamei din acești ani a avut sens și ne-a pregătit cumva, deși nu am știut și nu am ales, pentru prezent.

În ceea ce mă privește, am realizat, încă o data, dacă mai era nevoie, cât de important este să fiu în contact cu mine, să îmi pot vedea și accepta emoțiile, să înțeleg de unde vin, să îmi dau seama care parte din mine se manifestă în momentele de cumpănă și de ce am nevoie, să îmi caut puterea să opresc răul la mine și să mă întorc către ceilalți cu toată compasiunea de care sunt în stare, iar atunci când nu sunt în stare de ea, să mă las văzută și înțeleasă, să spun ce simt, chiar dacă nu e frumos și roz, în loc să întorc spatele sau să agresez; iar dacă nu pot face bine, măcar să nu fac rău. Am realizat, de asemenea, din nou, cât de important a fost  să fi căutat să mă vindec, să fi cerut ajutor, să fi lucrat cu mine înainte de a trece prin această experiență, din nou, ca adult. Nu știu unde aș fi fost dacă nu aș fi făcut-o, nu știu cum aș fi gestionat rana veche și dureroasă care s-a reactivat, cum mi-aș fi tratat părinții și ce impact aș fi avut asupra lor în acele momente grele pentru ei, în care se bazau pe mine. Nici nu vreau să mă gândesc; din fericire, nici nu mai contează, sunt exact unde am ales să fiu.

În ceea ce îi privește pe ei, acum, după toate confirmările primite de la mai mulți doctori și în urma multor analize că totul e bine, îi văd mai liniștiți, mai calmi, mai răbdători, mai calzi, mai blânzi cu ei înșiși. Acum curățenia zilnică mai poate aștepta, acum am voie să intru încălțată când merg în vizită la ei, acum sunt permise momente în care amândoi să stea și să nu facă nimic (lucru care era inacceptabil), acum e voie să spună „nu” sau „n-am chef”. Acum timpul are răbdare. Acum nu mai e rușine să ne pupăm, să ne luăm în brațe, să ne spunem că ne iubim, acum ne bucurăm de toate astea, nu ni se urcă la cap. Acum nu mai așteptăm nimic unii de la alții, nu ne mai datorăm nimic, ne luăm așa cum suntem. Din când în când, mama mă mângâie pe păr, până îi obosește mâna, apoi mă pune la punct pe ton glumeț: „gata, ți-ajunge!” Cred că abia acum, cu adevărat, mi-am recuperat părinții.

But god can be funny, when told he’ll give you money if you just pray the right way… se încăpățânează Regina să îmi cânte în minte, în timp ce scriu. Sunt o persoană spirituală, fără a fi religioasă. Cred în faptul că suntem interconectați în mult mai multe feluri decât putem explora cu simțurile și putem înțelege rațional. Cred că nu e întâmplător că mama mea i-a spus, într-o doară, lui tata că ar fi bine să își facă un control, chiar dacă nu se simte rău în niciun fel, deși era prima dată când spunea asta în toată viața lor și a făcut-o exact când a trebuit pentru a prinde boala la timp. S-a dovedit ulterior că, la cât de rapid a evoluat după ce a fost descoperită, orice întârziere putea fi fatală.  Cred că nu e întâmplător că m-am apucat de meditat cu ceva timp înainte de toată povestea asta, încât să pot fi acolo, ceva mai prezentă și ceva mai pregătită decât aș fi fost fără. Cred că nimic din ce am trăit până am ajuns aici nu e întâmplător, că totul are sens, că ne ajutăm și ne influențăm unii pe alții în feluri magice, pe care nu le putem cuprinde. Cred că nu e întâmplător, că am simțit, în toată ființa mea, în fiecare moment, că va fi bine. Cu recunoștință, constat că este bine. Suntem vii, suntem bine, suntem mai vindecați, fizic și emoțional. Dacă asta s-a putut, cred că se poate orice.

Așa că, dragă 2018, sunt pregătită.

Meditație, yoga și collateral beauty

Wonders-of-MeditationSunt un om care trăiește sentimentele foarte intens, atât pe cele pozitive, cât și, mai ales, pe cele negative. Sau, mai bine zis, așa eram, pentru că, de ceva vreme, lucrurile au început să se schimbe, dar ajungem și acolo imediat. Durerile mele, neputințele, furiile obișnuiau să acapareze întreaga mea existență și toate aspectele ei; dacă ceva mergea rău la serviciu, se simțea asta și în relațiile mele cu apropiații și în relația mea de cuplu. Dacă ceva mergea rău în cuplu, nu mai eram în stare de mare lucru în niciun alt domeniu. Tristețile mele, atunci când apăreau, erau mereu copleșitoare, acaparatoare și mă făceau să funcționez la maximum un sfert din capacitățile mele, indiferent ce întreprindeam; nu mai aveam poftă de mâncare, corpul meu intrând într-un soi de hibernare, simțurile îmi erau amorțite, mintea încețoșată, de parcă eram pururi obosită sau mahmură, era necesar să fac mari eforturi să mă concentrez la orice altceva decât cauza nefericirii mele și reușeam doar pe termen scurt, iar sufletul parcă era o rană deschisă, extrem de dureroasă. Tendința mea de introvertă era să mă retrag, departe de lume și să stau până îmi trece, apoi să reapar. De-a lungul timpului, uitându-mă la și în mine, mergând la terapie, citind pe tema asta, am reușit să scad considerabil numărul perioadelor atât de încărcate emotional, reducând drastic mulțimea de cauze care mă aduceau în aceste stări și, de asemenea, le-am scăzut foarte mult durata. Viața mea s-a îmbunătățit semnificativ, însă ceva tot rămânea: nu reușeam să le scad intensitatea și nici să scap de faptul că o trăire sau emoție negativă, chiar și de scurtă durată, îmi acapara toate aspectele vieții.

Am început să meditez și să fac yoga acum câțiva ani, însă nu m-am putut ține de aceste practici mai mult de două-trei săptămâni. După această perioadă, făceam pauze lungi, apoi iar reluam câteva săptămâni și tot așa. În ceea ce privește yoga, desi cu greu aveam răbdare pentru exerciții, îmi plăcea mult senzația de după, dar în cele mai multe zile, nu reușeam să mă apuc (nu am fost niciodată o fire prea sportiva, știu, rational, că sănătatea e mișcare, dar nu prea mi-a plăcut ideea asta). În meditație, de cele mai multe ori, fie simțeam frustrare pentru că nu reușeam să îmi opresc gândurile, fie adormeam pentru că alegeam să meditez când eram prea obosită. Mi se părea că nu fac ce trebuie, că nu sunt destul de spirituală și de pregătită pentru asta și nu îmi mai venea să încerc. La finalul anului trecut, am citit o carte care a avut un impact asupra mea, într-un mod subtil (adică fără revelații majore), dar profund:  ”Into the Magic Shop: A Neurosurgeon’s Quest to Discover the Mysteries of the Brain and the Secrets of the Heart” a neurochirurgului James Doty, în care explică felul în care a învățat să mediteze în copilărie, modul magic în care acest lucru l-a ajutat în viața lui, precum și ce se întâmplă în creier atunci când medităm. Cred că am citit cartea exact în momentul vieții mele în care am fost pregătită pentru mesajul ei, pentru că nici nu am apucat să o termin, că m-am și apucat de meditat și am meditat zilnic, de atunci, fără niciun pic de efort, chin sau frustrare. Sunt deja câteva luni de când meditez zilnic și fac yoga, în medie, de 3-4 ori pe săptămână, iar beneficiile pe care le văd deja sunt atât de clare și de uimitoare pentru mine, încât mi se pare că am descoperit Sfântul Graal al echilibrului interior și nu pot să nu îi împărtășesc beneficiile. Da, știu, m-am trezit și eu la niște mii de ani după ce orientalii au început să practice meditație, yoga, într-un cuvânt mindfulness, dar decât să nu mă fi trezit deloc, e bine și așa, zic.

S-au scris multe despre beneficiile meditației. O parte dintre beneficii, cu studii aferente legate de felul în care s-au schimbat viețile oamenilor care meditează recurent, inclusiv felul în care se schimbă structura creierului, se găsesc aici. Prin acest articol, eu îmi propun să împărtășesc experiența mea personală, dincolo de studii, ceea ce am observat eu că  s-a schimbat în mine în urma faptului că am început să practic recurent meditație și yoga, precum și instrumentele care mă ajută (pentru că, deocamdată, am nevoie de ajutor) să mă țin de acest drum foarte mișto pe care am pornit. Poate informațiile vor fi de folos și altora.

În primul rând, întâi în meditație, stând liniștită, apoi în timpul mișcărilor de yoga, am învățat să respir și am fost surprinsă să realizez cât de puțin și superficial respiram până de curând. Poate părea ciudată ideea de a învăța să respiri, că doar respirația e ceva instinctiv, nu ai cum să nu respiri, corect? Ei bine, am descoperit că una e să respir ca să supraviețuiesc, fără niciun fel de implicare conștientă și alta e să respir pentru a-mi hrăni fiecare celulă a corpului cu oxigen și cu energie. Am ajuns în punctul în care îmi pot urmări respirația de când aerul îmi intră pe nări, îmi trece prin plămâni și prin fiecare parte a corpului, până în creștetul capului și în vârful degetelor de la picioare, până îmi iese înapoi pe nări, cu tot cu tensiunea din corpul meu. Respirând conștient și fiind atentă la fiecare senzație din corpul meu, am ajuns să îmi pot relaxa, cu ușurință, fiecare parte a corpului. Iar corpul formează un întreg cu mintea și sufletul, motiv pentru care relaxarea și energia se transmit și în starea de spirit aproape instantaneu. De asemenea, am învățat să fac mișcările de yoga în ritmul respirației, lucru care le face mult mai ușroare, mai plăcute și mai naturale decât le percepeam înainte, când nu numai că nu le coordonam cu respirația, dar chiar mai „uitam” să respir și mă trezeam încordată, tremurând din toate încheieturile în niște poziții care mă chinuiau.

Principalul avantaj al concentrării pe respirație și pe senzațiile din corp, atât în meditație, cât și în yoga, este că nu mai este loc pentru altceva. Adică tot dialogul interior, șirul de gânduri produse încontinuu de minte, ruminatul, analizatul ajung să nu se mai producă. Nu iese din prima, la început, gândurile sunt obișnuite să apară, iar atenția zboară la ele; când mi-e lumea mai dragă și mă găsesc în poziția triunghiului, copacului, cobrei etc. sau încerc să îmi relaxez mușchii și să mă concentrez pe respirație, de exemplu, îmi apare în minte câte un om de la serviciu pe care l-am văzut mai supărat și încep să mă întreb de la ce o fi, că nu am apucat să verific dacă are nevoie de ceva, gândul că nu mai știu dacă am încuiat ușa, ideea că ar trebui să o sun pe mama mai des sau că (panică!) am uitat să cumpăr și azi mâncare pentru pisică și mai are foarte puțină, deci mâine e obligatoriu să îmi amintesc, altfel, crapă animalul de foame și îl voi avea pe conștiință și tot așa. Însă am văzut că, de fiecare dată când îmi întorc atenția înapoi la respirație și corp, ea rămâne mai mult timp acolo decât înainte, zboară tot mai rar la altceva, până când reușesc să am sesiuni întregi în care să fiu total concentrată pe ce fac, să rămân în prezent. Partea și mai bună este că această abilitate de a-mi concentra atenția pe respirație este transferabilă și în alte activități; mă pot concentra mai ușor și pe perioade mai lungi de timp, inclusiv la acțiuni care nu îmi plac neapărat. Starea de prezență și atenția concentrată conștient îmi aduc în cap o binemeritată liniște. Pentru mine, este incredibil câte efecte benefice poate avea această liniște!

Cel mai important lucru care am observat că s-a schimbat la mine, foarte rapid după ce am început să meditez zilnic, să respir și să îmi concentrez atenția acolo unde aleg conștient, este legat de ce am scris la început: sentimentele și emoțiile neplăcute, chiar și când sunt intense, nu îmi mai acaparează toate aspectele vieții, ci rămân în contextul în care au apărut. Am descoperit că pot fi supărată pe ceva și bucuroasă pentru altceva, că, deși sunt tristă în urma unei discuții tensionate, de exemplu, pot să mă concentrez la altă activitate, fără să mai reiau, de zeci de ori, în mintea mea, respectiva discuție; corpul meu nu mai intră în hibernare, pot mânca și mă pot bucura de gustul mâncării, pot dormi mai bine și, chiar dacă mă mai trezesc noaptea cu gânduri intense și anxietate, respir adânc, mă concentrez pe respirație și îmi liniștesc mintea mult mai ușor și rapid, pot să râd din tot sufletul, chiar dacă, cu jumătate de oră înainte am plâns din toate încheieturile.

Un alt aspect care s-a schimbat foarte mult este felul în care mă văd, capacitatea de a-mi observa acțiunile, sentimentele, butoanele sensibile pe care le am și care îmi mai sunt apăsate în diverse contexte, gândurile care îmi trec prin minte și efectul pe care îl au asupra felului în care mă simt și mă comport. Meditația mi-a adus o claritate asupra sinelui pe care nu am mai avut-o până acum; este ca și cum, în timp ce trăiesc ca și până acum, mă pot și privi din afară, cu ochi calmi și neafectați de orice tumult din interiorul meu. Așa am reușit să îmi înțeleg conflictele interioare pe care încă le mai am, să observ lupta dintre tiparele vechi pe care vreau să le las în urmă, dar care încă mai apar și noul sine pe care mi-l descopăr de ceva vreme și să o las să decurgă natural, știindu-i, cumva, deznodământul; am intrat în contact cu colțuri întunecate ale sufletului meu în care nu am ajuns nici în terapie și nu numai că nu m-a cuprins disperarea, cum s-ar fi întâmplat acum ceva vreme, ci am devenit curioasă să le văd, să le accept și să le înțeleg. Observ cum această claritate contribuie vizibil la creșterea stimei mele de sine și încrederii în propriile forțe, creștere idependentă de orice context exterior. Îmi ofer tot mai multă înțelegere și acceptare, lucruri care nu mă determină să devin pasivă și autosuficientă, ci care, dimpotrivă, mă ajută să mă îndrept către ce îmi doresc tot mai hotărât și cu tot mai puține bruiaje date de frici, nesiguranțe, alți oameni, realități care se schimbă fără controlul meu etc.

Și, pentru că tot am menționat controlul, și aici s-a schimbat ceva: nevoia mea de a controla lucrurile în jurul meu, de a ști tot, de a fi mereu vigilentă și de a avea scenarii pentru orice posibilitate s-a diminuat considerabil. Și nu am devenit mai ruptă de realitate și mai nepregătită pentru a-i face față, cum îmi era teamă că s-ar putea întâmpla, ci, dimpotrivă, am descoperit că am devenit, în mod natural și fără efort mult mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu, că atât intuiția mea, cât și rațiunea mă ajută mult mai rapid și mai eficient să găsesc soluții atunci când este necesar. Nevoia de control îmi instala un soi de tunnel vision, iar odată diminuată, observ mai multe drumuri câtre o destinație, mai multe moduri de a face un lucru sau de a atinge un scop și sunt mult mai liberă să merg în direcția care mi se potrivește cel mai bine. Tot diminuarea nevoii de control mă ajută și să mă conectez mai natural și mai autentic cu alți oameni și să le fiu aproape când, cum și dacă au nevoie, fără să fiu atașată de vreun rezultat de pe agenda mea.

Am văzut de curând Collateral Beauty, un film care mi-a plăcut enorm, care m-a atins și  mi-a conturat și mai clar în minte efectele pe care mindfulness-ul le are asupra mea și câștigul enorm pe care mi-l aduce: capacitatea de a vedea frumosul și binele, din și dincolo de orice situație dificilă prin care trec, de a înțelege că toate experiențele au sensul lor și mă fac cine sunt, că lucrurile care trebuie să se întâmple se descurcă ele să se întâmple exact cum e necesar și când le vine momentul, că răspunsurile la cele mai grele întrebări vin, de multe ori, din alte locuri decât rațiunea, așa cum am fost învățată să cred. Asta nu înseamnă a gândi pozitiv forțat și a îngropa ce nu îmi place sau ce mă doare, ci înțelegerea unor lucruri precum faptul că în niciun context nu există doar rău, că răul, oricât de mare ar fi, nu e permanent și că felul în care aleg să mă raportez la ce trăiesc ține numai și numai de mine.

Am tot scris despre cum mă ajută meditația în ceea ce privește situațiile dificile și încărcate de emoții grele. Însă resimt efectele și în momentele de bucurie, de fericire, de acalmie. Aici, cel mai important este faptul că, spre deosebire de trecut, învăț să mă bucur de aceste perioade fără a mă atașa de ele cu intenția de a le permanentiza. Toate momentele, și cele rele și cele bune, vin și trec, alternează, iar o mare sursă a nefericirii mele era efemeritatea momentelor fericite. Capacitatea de a mă concentra pe prezent pe care mi-o dezvolt zilnic prin meditație, mă ajută să mă bucur fără să mă mai gândesc ce voi face după ce nu voi mai avea motivul respectiv de bucurie și fără să caut soluții pentru a evita pierderea bucuriei, lucruri pe care când le făceam, îmi umbreau chiar acea bucurie.

Dincolo de aceste efecte interioare, meditația și yoga îmi aduc și alte beneficii. Din punct de vedere fizic, de ani de zile am probleme cu coloana (scolioză și discopatie), iar yoga mi-a ameliorat semnificativ durerile, deși, inițial, părea să le accentueze, probabl din cauza faptului că nu eram obișnuită cu mișcările și că, până am învățat să respir și să le fac ușor, natural și în ritmul meu, mă chinuiam să le fac din prima ca la carte, deși corpul meu nu era pregătit. De asemenea, mi s-au tonifiat mușchii, mi-am îmbunățit postura, atât când stau la birou, cât și când merg, ligamentele și încheieturile mi-au devenit mai elastice, mi-am îmbunătățit echilibrul, mi-a crescut forța în mâini.

Din punct de vedere al relației cu ceilalți, dincolo de ce am scris deja la modul general despre capacitatea de conectare mai autentică și fără un scop anume, tot datorită meditației m-am reconectat cu o prietenă foarte dragă, care se află și departe, la capătul lumii, cu care, în urmă cu mai bine de un an încheiasem relația într-un mod tensionat și cu care nu am mai vorbit de atunci. Fără niciun motiv rațional și fără să mă fi gândit la ea de ceva vreme, mi-a apărut pur și simplu într-una dintre meditațiile pe care le-am făcut pe tema iertării (de sine și a celorlalți), iar eu am decis să nu dau la o parte imaginea sau să o raționalizez, cum aș fi făcut în trecut; așa că, după ce am terminat meditația, i-am scris, fără a avea vreo așteptare, fără a-i cere ceva, doar ca să îi spun că m-am gândit la ea, că sper că îi e bine. După câteva zile mi-a scris, apoi ne-am văzut pe Skype și am descoperit nu doar că ne-am reconectat exact când aveam amândouă nevoie una de cealaltă, dar și că amândouă ne aflam în cu totul alte etape ale vieților noastre decât atunci când am încetat să ne vorbim; am (re)descoperit un om cald, empatic, tolerant pe care l-am primt înapoi în viața mea cu mare bucurie. Îmi este foarte clar că doar pe cale rațională nu aș fi ajuns aici, pentru că am fost absolut convinsă că drumurile noastre s-au despărțit cu motive întemeiate și că reconcilierea nu poate fi atât de simplă. Surpriză!

Ce am mai sesizat este că intențiile pe care mi le stabilesc în meditație devin mult mai ușor realitate, decât obiectivele pe care mi le stabilesc rațional, cu pixul în mână sau cu Excel-ul în față. Și aici nu mă refer doar la intenții abstracte, de exemplu, să fiu mai fericită, ci la unele cât se poate de concrete, cum ar fi să am o anumită sumă de bani până la data X, să găsesc loc de parcare acolo unde am nevoie, să găsesc exact persoana pe care o caut pentru un anumit rol pe care recrutez, să am X clienți la coaching etc.

Pentru că poate fi greu să știi de unde să o iei dacă ești nou în ale mindfulness-ului, împărtășesc aici câteva instrumente care m-au ajutat pe mine, pe lângă cartea despre care am scris mai sus:

  • aplicația Insight Timer, disponibilă atât pe Android, cât și pe IOS – mie îmi place foarte mult din mai multe motive: în primul rând, conține meditații ghidate pe foarte multe teme, lucru care ajută, mai ales la început, când nu prea știi cum să începi singur; permite și pornirea unui cronometru pentru meditație neasistată, pentru cei care doresc asta și pune pe mut toate celelalte alerte de pe telefon, pentru a nu permite întreruperi; toate sesiunile sunt stocate pentru ca utilizatorul să își poată monitoriza progresul (se pot înregistra aici și sesiunile de yoga, walking meditation, thai chi etc., dacă vrei să le ai pe toate în același loc, cum vreau eu, de exemplu) și să vadă grafice legate de activitatea sa; aplicația oferă și niște steluțe, de diferite culori, pentru atingerea anumitor praguri (număr de zile de meditație consecutive, număr de praguri atinse etc.), lucru care poate contribui, mai ales la început, până meditația devine deprindere, la păstrarea motivației de a reveni zilnic; în al doilea rând, în aplicație te poți împrieteni cu alți oameni, cunoscuți sau nu, pentru a vedea pe ce teme meditează și ei, de exemplu.; există și grupuri pe care se discută diverse teme de interes comun (de exemplu, eu am intrat într-un grup numit 365 Days Together, în care sunt mii de oameni din toată lumea care și-au propus să mediteze, în fiecare zi, timp de un an, oameni care se încurajează extrem de frumos între ei atunci când mai sar peste o zi, când le zboară gândurile, când se descurajează); în al treilea rând, un lucru care îmi place foarte mult este că pot vedea câți oameni din toată lumea, utilizatori ai aplicației, meditează fix în momentul în care sunt eu în aplicație și, apoi, după ce termin eu meditația, văd câți oameni au meditat în același timp cu mine și pot selecta din rândul lor, persoane cărorla le pot trimite, un mesaj, ”Thanks for meditating with me”; am fost extrem de plăcut surprinsă să primesc și eu astfel de mesaje, am simțit că nu sunt sigură, chiar dacă oamenii aceia sunt necunoscuți pentru mine;
  • pentru meditații ghidate, canalul de YouTube al lui Jason Stephenson este extrem de util pentru mine; în primul rând, omul are o voce extrem de caldă și liniștitoare, foarte potrivită pentru a ghida în meditație; în plus, are meditații ghidate și exerciții de vizualizare pe foarte multe teme, de exemplu: formularea de intenții, relaxare pentru somn liniștit, iertare, iubire de sine, eliberare de anxietate și stres;
  • pentru yoga, există acum multe locuri unde se poate merge și practica împreună cu un antrenor; eu nu sunt fan al mersului la sală, plus că nu îmi place să depind de un program fix al cuiva, ci să fac în ritmul meu (dimineața, seara, în week-end, atunci când simt), așa că am decis să fac acasă; pentru asta, am găsit și îmi place foarte mult canalul de YouTube Yoga with Adriene; Adriene Mishler este o tipă foarte carismatică și zen, care mie îmi transmite energie pozitivă; are multe filmulețe, atât pentru începători, cât și pentru avansați, are și serii de câte 30 de zile de yoga, cu câte o practică pentru fiecare zi, are și clipuri cu yoga pentru diverse părți ale corpului, pentru slăbit etc. – în principiu oricine poate găsi ceva ce poate folosi aici; ceea ce îmi place cel mai mult este faptul că motto-ul ei este ”find what feels good” și emană foarte multă toleranță și acceptare (de sine) la care îi invită și pe cei care o urmăresc; invită mereu la răbdare și acceptarea propriului ritm, la găsirea mișcărilor care se potrivesc cel mai bine fiecăruia, explică faptul că nu e important ca figurile să iasă perfect, ci să îți asculți corpul care îți spune exact ce, cum și cât poate și i se potrivește, pe principiul ”honor where you are at today” (onorează locul/situația în care ești acum).

Atât în aplicație, cât și pe canalele de YouTube, există comunități de oameni interesați de mindfulness și ce este absolut minunat este faptul că acești oameni nu sunt în competiție, nu simt nevoia să arate cum sunt ei mai șmecheri decât alții pentru că meditează mai mult, mai des, că le ies mai bine posturi de yoga dificile etc. Dimpotrivă, sunt foart încurajatori, deschiși și colaborativi și este o senzație foarte liniștitoare să vezi că, dacă cumva când decizi să te apuci să meditezi și să faci yoga devii un soi de ciudățenie excentrică în rândul cunoștințelor tale, există totuși mulți oameni la fel ca tine și că ciudățenia e un cuvânt și atât. Treptat, beneficiile devin vizibile și intrumentele de genul celor de mai sus nu mai sunt neapărat necesare. Deja pot medita și fără ghidaj, fie doar cu muzică ambientală, fie în liniște totală.

Câteodată, mă uit în mine și văd că, acolo unde era fie dramă, fie fericire maximă este acum liniște. Mă uit și văd cum vechiul meu EU mă duce către tipare vechi de gândire și acțiune și cum, chiar dacă temporar câștigă, liniștea aceea este mereu și ea acolo și revin ușor înapoi la echilibru. Mintea mea se întreabă, din când în când, dacă e normal să fie așa liniște, să nu mă mai supere atâtea lucruri, să trec atât de repede peste evenimente neplăcute, să nu mai simt golul pierderii după o mare fericire; se întreabă dacă nu cumva liniștea e amorțirea simțurilor, iar drama este dovada că sunt vie. Îmi trece prin cap și gândul că, a vedea frumusețea și binele în ciuda răului sau chiar din el poate însemna o fugă de realitate, nu o dovadă de echilibru. Apoi îmi amintesc că ăsta e rolul minții: să analizeze, să facă scenarii, să intre în detalii, să se aștepte la catastrofe ca să fie pregătită pentru orice. Dar intuiția răspunde că totul e exact așa cum e menit să fie. Și aleg să o cred.

Disclaimer: prin acest articol, nu îmi doresc să transmit faptul că, în câteva luni de meditație și yoga orice problemă emoțională și fizică va dispărea sau că am ajuns eu să fiu perfectă și acum îi învăț și pe alții cum să facă. Efectele despre care am scris și pe care le simt foarte clar la mine în urma acestor luni de practică, nu li se datorează doar lor; procesul meu de autocunoaștere și evoluție a început cu ani în urmă și a cuprins și mai cuprinde și alte lucruri precum terapia, coaching-ul, cititul de cărți pe temele la care mai am de lucru la mine, o alimentație cât mai potrivită cu corpul și cu principiile mele, implicarea mea în activități care corespund valorilor și misiunii mele. Beneficiile mindfulness-ului se așează peste o bază pe care deja am început să o clădesc, iar drumul evoluției personale, vindecării și vieții cu sens este unul care nu se termină niciodată și pentru parcurgerea căruia nu există rețete predefinite ale succesului. Așa că, find what feels good!