Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

Courage and fear

Am avut și mai am încă multe frici. Unele apar contextual, pe altele le duc cu mine, în fiecare zi, aproape oriunde merg și orice fac. De-a lungul timpului, am încercat diferite strategii pentru a scăpa de ele: am încercat să mă conving, rațional, că nu îmi e frică sau că nu are de ce să îmi fie frică, deci ar trebui să îmi bag mințile în cap. Nu a mers. Am încercat să ignor frica, să o vâr sub preș și să acționez de ca și cum nu ar exista. N-a mers nici așa, a scos capul imediat și m-a sabotat. Am încercat să mă las pradă fricii și să mă las dusă unde a vrut ea. Nu a mers nici strategia asta pentru că am sfârșit prin a-mi strica  relația cu mine însămi, deja controversată și dificilă. Așa că mi-a rămas o singură variantă, cea de care, ghici ce, îmi era cel mai tare, ei bine… frică: să mă uit la frică, la fiecare dintre ele, pe rând, să văd ce e cu ea, ce vrea de la mine și cum putem trăi fericite, și eu, și ea/ ele. Era clar că niciuna dintre noi nu renunța, iar lupta devenise inutilă și obositoare.

Cum ar fi dacă relația noastră cu frica ar fi una de colaborare, nu de luptă și competiție? Aceasta este întrebarea la care am ajuns, în final, încercând să îmi rezolv într-un mod favorabil mie, conflictele interioare.

Frica este modul în care creierul nostru ne avertizează că ne pândește un pericol și ar fi cazul că facem ceva pentru a ne proteja (fight or flight), toată energia noastră concentrându-se în direcția eliminării pericolului și salvarea propriei vieți. Aceasta este, explicată foarte pe scurt, partea bună a fricii, motivul pentru care ea există. Partea mai puțin bună este că creierul nostru nu distinge între amenințările reale, venite din afară, care ne pot face să ne pierdem viața (accidente, atacuri violente, calamități etc.) și amenințările din interiorul nostru proiectate în exterior cum ar fi: părerile altora despre noi și valoarea noastră, impactul pe care îl poate avea o schimbare, de orice fel, în viața noastră (schimbarea locului de muncă, începerea sau încheierea unei relații, dispariția unui om drag, schimbarea locuinței etc.), abaterea de la normele pe care le-am învățat ca fiind bune și corecte, situația financiară și așa mai departe. Toate sunt văzute de creier ca fiind potențial fatale, motiv pentru care apare frica și avem reacții puternice și asemănătoare la evenimentele din ambele categorii.

Frica poate să apară rapid și să dispară la fel de rapid, atunci când percepem o amenințare fulger pe care o eliminăm la fel de repede precum a apărut. Mai există și fobiile, care se manifestă în anumite situații și care dispar când omul nu se mai găsește în situația respectivă (agorafobie, arahnofobie, acrofobie etc.). Situația se complică, însă, atunci când frica nu trece, ci este de durată, când ne afectează mai multe arii ale vieții, când ne blochează de la acțiuni care ne-ar fi de folos și ne ține captivi într-un loc în care ni se pare că suntem în siguranță, chiar dacă nu ne e neapărat confortabil, chiar dacă nu suntem fericiți așa. Fricile  de durată, rulează în background-ul gândurilor noastre constant, ținându-ne într-o permanentă stare de alertă, gata să luptăm sau să o luăm la fugă în orice moment. Ajungem să ne obișnuim atât de mult cu ele, cu această stare și cu reacțiile, acțiunile și inacțiunile care derivă de aici, încât nu le mai vedem, nu mai știm cum este altfel și ni se pare că aceasta este singura realitate posibilă.  Câteva exemple de astfel de frici ar fi: frica de fi judecat, de a nu fi destul de bun (frumos, deștept, interesant etc.), frica de a nu fi iubit, acceptat, frica de eșec, frica de angajamente, frica de vulnerabilitate, frica de necunoscut, frica de schimbare, cele patru frici fundamentale: frica de moarte, frica de singurătate, frica de libertate, frica de lipsa de sens. Astfel de frici stau în spatele deciziilor noastre de a face anumite lucruri care nu ne ajută sau nu face anumite lucruri pe care ni le dorim, de a pleca sau de a rămâne în relații, la locuri de muncă, de a încerca sau nu încerca să schimbăm aspectele vieții noastre care nu ne plac.

Întrebam cum ar fi dacă am avea o relație de colaborare, nu de luptă, cu fricile noastre, oricare ar fi ele. Această întrebare stârnește mirare și, inițial, mi s-a părut ciudată și mie. Cum să colaborez cu ceva care nu îmi place, de care vreau să scap? De ce aș vrea să fac asta? Păi, în primul rând, pentru că frica nu dispare doar pentru că vrem noi să dispară, așa cum ziceam mai sus. Și poate nici nu ar trebui să vrem asta, oricum. Am văzut deja, că frica are un rol pozitiv, acela de a ne apăra atunci când suntem în pericol. Ce cred că e interesant și important de înțeles faptul că antonimul fricii nu este curajul, ci inconștiența. Curajul, e altceva și e legat de frcă: reprezintă puterea de a acționa fiind conștienți de faptul că ne e frică și asumându-ne totuși riscul.

Când avem de a face cu una sau mai multe frici care ne afectează întreaga viață, stima de sine, încrederea în sine, atunci curajul înseamnă să fim deschiși și să ne permitem să o simțim fără să ne judecăm, să ne-o apropiem, să o analizăm, să înțelegem ce vrea să ne transmită. Singuri cu noi înșine sau cu ajutorul altcuiva (coach, terapeut, prieten etc.), este de folos să fim curioși cu privire la frică. Cum? Iată un exemplu de cum am putea începe:

  1. să admitem că ne este frică – este primul pas pentru a o putea cuprinde și depăși; acest pas este și, poate, cel mai dificil și, odată parcurs, drumul deja devine mai ușor, pentru că scăpăm de o mare greutate pe care o ducem cu noi;
  2. să numim frica, să o descriem, să ne-o imaginăm – aceste mecanisme ne-o fac cunoscută, o aduc în concret și o fac să fie mai puțin debilitantă; astfel, frica devine diferită de noi, nu ne mai identificăm cu ea;
  3. să ne întrebăm cum ne afectează frica identificată; ce pierdem dacă rămânem în relația actuală cu frica noastră; ce am căștiga dacă am putea-o depăși; cât de important este pentru noi să schimbăm relația actuală cu frica respectivă și să dobândim curaj;
  4. să identificăm ce ne aduce bun frica respectivă – da, chiar și emoțiile și stările care nu ne plac ne aduc ceva bun, ceva de câștigat, altfel nu ar exista; identificând nevoia pozitivă din spatele fricii, putem eplora mai departe pentru a identifica modalități alternative de a îndeplini acea nevoie;
  5. să începem să acționăm, cu pași mici, deși ne e frică, pentru a vedea ce se întâmplă; dobândirea curajului este un proces, care se întâmplă în timp, cu perseverență și exercițiu, cu mici succese, cu obstacole din depășirea cărora învățăm lecții valoroase;
  6. să acceptăm că frica este parte din noi și să avem încredere că putem coabita cu ea, fără a o lăsa să ne controleze; să fim toleranți cu noi înșine atunci când nu ne iese și ne lăsăm acaparați și să ne dăm șansa de a o lua de la început, din nou, până ne iese.

Pentru mine, a mă conecta cu fricile mele, a le explora și a fi curioasă cu privire la ele a fost singurul mecanism care a dat roade evidente și de lungă durată. Nu am reușit singură din prima, am avut neovie de ajutor inițial, iar una dintre fricile mele a fost aceea de a-l cere. Însă dorința de a fi bine cu mine m-a făcut să am curaj. Încă sunt pe drum, mai am pași de parcurs, iar fricile își mai fac de cap cu mine din când în când. Însă, când mă gândesc la ele ca la niște prieteni care îmi vor binele și vor să îmi ofere ajutor, dar care, câteodată exagerează încercând să mi-l bage pe gât, așa cum fac și unii oameni, bine intenționați de altfel :), încetez să mă identific cu ele și le aduc cumva în afara mea, unde le pot gestiona.

***

De ce ți-e cel mai frică? Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? De fapt, ce ai face dacă, deși ți-e frică, ai alege să ai curaj? Dacă primul implus este să spui „nu știu”, „nu am idee cum e să nu îți fie frică sau să ai curaj”, „degeaba spun, că tot nu ajută”, te invit să ai răbdare cu tine, să te uiți în sufletul tău și să cauți acolo răspunsul. S-ar putea să te uimească. Pe mine, m-au uimit, de multe ori, atât răspunsurile pe care mi le-am oferit mie însămi atunci când m-am întrebat, cât și răspunsurile pe care și le-au oferit, în prezența mea, alți oameni cărora le-am adresat întrebarea în coaching sau în diverse discuții. Desigur, a răspunde la întrebare nu înseamnă rezolvarea definitivă a relației cu frica, însă reprezintă un pas din proces, a arunca un ochi către ce ar putea fi, către resursele pe care le avem în interiorul nostru și de care ne putem folosi.

Mai jos, am pus câteva dintre răspunsurile mele sau primite de mine de la alții la această întrebare. Ele arată puterea extraordinară pe care o avem în noi și pe care o putem elibera dacă învățăm să ne împrietenim cu fricile noastre și să alegem să ne folosim de forța lor în sens pozitiv, pentru a merge în direcția de a obține ce ne dorim, în loc de a fugi de ce nu vrem să ni se întâmple.

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Ce ai face dacă ai avea curaj?

  1. Aș spune mai des ce gândesc și ce simt celor din jurul meu.
  2. Aș pleca într-o călătorie, în jurul lumii, singur.
  3. Aș avea încredere mai multă în oamenii din jurul meu.
  4. I-aș spune mai des partenerei mele că o iubesc.
  5. Mi-aș cumpăra lenjerie sexy și aș purta-o pentru partenerul meu.
  6. Aș aplica pentru job-urile care îmi plac, fără să mă consider nepregătit și fără să îmi fie teamă de respingere.
  7. Mi-aș face din pasiunea mea o afacere din care să pot trăi.
  8. M-aș duce la terapie pentru a-mi vindeca sufletul, la fel cum merg la doctor când mă doare o parte a corpului.
  9. Mi-aș da demisia de la jobul pe care nu mi-l doresc, chiar dacă nu aș avea alt job să mă aștepte.
  10. Mi-aș lua un an de pauză de la muncă și aș călători din economiile pe care le am. Apoi, m-aș descurca eu.
  11. Aș cere-o în căsătorie pe iubita mea.
  12. Aș îndrăzni să ies din tipare.
  13. Le-aș cere iertare oamenilor cărora le-am greșit.
  14. Aș ierta fără să îmi fie teamă că voi fi rănit din nou.
  15. Aș face primul pas pentru a-mi salva relația.
  16. Aș spune mai des „NU”.
  17. Aș renunța la control și aș fi mai spontan.
  18. Aș trăi în prezent și aș planifica mai puțin.
  19. Mi-aș face mai puține gânduri și scenarii apocaliptice.
  20. Aș avea încredere în partenerul meu și în iubirea lui.
  21. Mi-aș da voie să fiu tristă și să plâng.
  22. Aș lăsa logica la o parte și aș avea mai mare încredere în intuiție.
  23. Mi-aș da voie să greșesc și m-aș iubi oricum.
  24. Aș renunța la orgoliu, la dorința de a avea dreptate și i-aș asculta pe ceilalți.
  25. Aș lăsa mai mulți oameni să se apropie de mine și să mă cunoască.
  26. Aș lua inițiativa, din punct de vedere sexual, cu partenerul meu.
  27. Aș spune mai des „nu știu” și „nu pot”. Aș cere ajutor.
  28. Aș sări cu parașuta.
  29. Mi-aș lăsa copilul să facă propriile alegeri, chiar dacă ar fi diferite de cele pe care le-aș face eu.
  30. Le-aș arăta mai mult oamenilor din jurul meu, ce apreciez la ei.
  31. I-aș spune tatălui meu că nu îmi mai e frică de el.
  32. M-aș împăca cu ideea că, la un moment dat, voi muri și aș decide să trăiesc așa cum vreau, acum.
  33. Aș avea încredere în ideea mea, chiar dacă aș fi singur în fața lumii întregi.
  34. Aș înceta să mai bârfesc, chiar dacă asta m-ar face nepopulară.
  35. L-aș înfrunta pe șeful meu.
  36. M-aș duce iar la școală.
  37. Mi-aș lua timp pentru mine, fără să mă simt vinovat.
  38. Aș ieși în stradă pentru a susține cauzele în care cred.
  39. Aș da în judecată instituția care mi-a încălcat drepturile.
  40. Aș apăra oamenii de care se face mișto.
  41. Aș pleca în Africa, să fac voluntariat.
  42. M-aș trata ca pe cel mai bun prieten pe care îl am.
  43. Aș investi timp, energie și bani în pasiunile mele.
  44. Mi-aș face o casă verde, eco, în pădure și m-aș muta acolo.
  45. Le-aș spune părinților mei că sunt gay.
  46. Aș rămâne în relații și atunci când aș da de greu. Nu aș mai fugi.
  47. M-aș duce la mama și i-aș spune că am nevoie de ea.
  48. M-aș confrunta cu dependența mea și aș învinge-o.
  49. Aș înlătura zidurile din jurul meu și m-aș lăsa iubită.
  50. M-aș împrieteni cu frica, să văd ce vrea de la mine.
  51. M-aș pune pe locul doi și l-aș lăsa pe el să „câștige”, atunci când are nevoie.
  52. Aș răspunde răului, cu bine. Aș opri răul la mine.
  53. Aș fi mai altruist.
  54. Mi-aș lua viața de la capăt.
  55. Aș cere ajutor pentru a ști cum să îi fiu alături partenerului meu bolnav.
  56. Mi-aș trăi doliul pentru pierderea copilului meu.
  57. Aș face ce îmi vine fără să îmi fie teamă că lumea din jur mă judecă.
  58. Aș zâmbi necunoscuților și le-aș înmâna mesaje optimiste.
  59. Aș căuta argumente pentru care lucrurile pot să meargă, în locul argumentelor pentru care ar putea să nu meargă.
  60. I-aș cere iertare copilului meu pentru că l-am lovit.

 

Leaders As Givers

”You are dinner conversation! The people in you team talk about you, with their families, around their dinner table.” Acesta a fost unul dintre primele lucruri de impact pe care le-am auzit, la începutul carierei mele de people manager, de la VP-ul nostru de atunci, un om extraordinar și un lider în adevăratul sens al cuvântului, Robert Murray sau Bob, cum îi spune toată lumea. Nu mă gândisem până atunci, cu adevărat, la rolul pe care „șeful” îl joacă în viața unui om, nici la faptul că impactul acestuia nu se sfârșește odată cu orele de program. În momentul acela, în mica sală de ședințe în care Bob vorbea despre o temă mare, mult mai mare decât înțelegeam eu la momentul respectiv, m-am simțit copleșită.

Mi-au venit în minte momente în care am vorbit despre șefii mei, în care m-am gândit și m-am raportat la ei, în care m-am întrebat ce gândesc sau ce ar face în anumite situații, în care am fost dezamăgită de ceva ce au făcut, în care m-am simțit încurajată, nedreptățită, valoroasă,  în care am învățat de la ei, în care am împărtășit cu cei dragi mie momente petrecute cu ei, în care am fost furioasă, în care nu le-am înțeles acțiunile, în care am fost inspirată, în care am evoluat până în locul în care ajunsesem. Am realizat că venise momentul ca alți oameni să se gândească, în felul acesta și în multe altele, la mine, să vorbească despre mine, să mă examineze, să aleagă să mă urmeze sau nu, să ia ceva folositor din colaborarea cu mine. Iar asta reprezenta o uriașă responsabilitate pe care nu o văzusem până atunci, o responsabilitate care trecea dincolo de obținerea unor rezultate pentru organizație și de job description.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în perioada scursă de la ședința aceea și până în prezent este faptul că un lider fără o misiune personală poate fi, cel mult, un manager, un șef, un nivel ierarhic într-o organigramă desenată în Power Point. Fără un „de ce” personal, pe orice nivel ierarhic s-ar afla, șeful nu este, în realitate, un leader, ci mai degrabă un follower deghizat, un deținător de denumire pompoasă care urmează doar „de ce”-ul altora, de multe ori fără a-l înțelege, încercând să îl impună echipei sale cu forța, căutând mereu să se simtă cât mai bine în propria piele. Fără misiune personală, cel mai bun lucru pe care îl poate face șeful este să livreze, pe termen scurt, niște rezultate, așa cum i se cere. Însă potențialul impact negativ este mult mai mare, o astfel de persoană lăsând urme adânci în experiența oamenilor cu care lucrează și înfluențând negativ ideea pe care aceștia o au despre ce înseamnă un manager, ce însemnă a obține rezultate, ce înseamnă a lucra într-o organizație și, cel mai devastator, imaginea pe care aceștia o au despre ei înșiși si despre propia valoare.

Misiunea personală a liderului este despre a oferi, despre a contribui la construirea a ceva mai mare decât el însuși, despre a lăsa ceva pozitiv în urma sa, care servește altora. Dincolo de a scoate la iveală și a îmbunătăți aptitundinile oamenilor cu care lucrează pentru a atinge obiectivele organizației, deci a lua ceva de la ei, liderii adevărați le și oferă ceva valoros, ce pot duce cu ei mai departe, în viețile lor, fie că își continuă colaborarea cu organizația sau nu. Având un lider autentic drept ghid, oamenii își pot descoperi adevăratul potențial, dar și propria misiune personală și pot contribui, la rândul lor, la ceva mai mare decât ei înșiși, în același domeniu sau în altul. Și iată cum rețeaua se se extinde și impactul pozitiv se răspândește.

Am marele privilegiu de a lucra într-un loc în care vin mulți tineri, aflați la începutul carierelor, unii încă studenți, la primul job, alții cu ceva experiență anterioară, dar, de regulă, foarte puțină; cei denumiți acum Millennials. Majoritatea vin cu anumite idei și așteptări legate de ce înseamnă a lucra într-o multinațională și cu obiective, mai mult sau mai puțin SMART, cum e la modă să fie obiectivele în companii. Unii vor un job part time, să facă niște bani până termină facultatea; alții speră că intrarea în multinațională pe o poziție de entry-level le va permite să promoveze rapid, în alte funcții, mai importante, mai bine plătite, la care nu ar avea acces direct din afara organizației; alții vin pentru că prietenii lor lucrează în organizație și le-au zis că e mișto; alții au niște povești de viață prea grele pentru vârstele lor și vin să se angajeze ca să se poată întreține sau să își ajute părinții; alții se tem că termină facultatea și nu vor avea unde să se angajeze, pentru că nu au nicio experiență în câmpul muncii. Motivele sunt multe și variate.

Ceea ce nu încetează să mă fascineze este diferența dintre cum gândesc și cum se simt mulți dintre acești oameni când intră în organizație și cum gândesc, se simt și se uită la ei înșiși la plecare, fie că pleacă în afară sau tot în interior, pe alte poziții. Fiind extrem de tineri, sunt ca niște pânze pe care experiențele din viața adultă abia încep să picteze, iar peisajele devin extrem de rapid luminoase sau întunecate, în funcție de lucrurile la care sunt expuși. Mai departe, ei transmit, fie lumina, fie întunericul, imediat în jurul lor, în cercul lor de prieteni, în social media, oriunde au influență. Una dintre responsabilitățile mele este să mă asigur că membrii echipei mele directe, primii lor șefi și primele lor exemple de lideri, au un „de ce” al lor și pictează frumos pe aceste pânze, astfel încât să le îmbogățească cu elemente care să aducă valoare totului din care devin parte.

În cei 10 ani de când sunt people manager, am văzut sute de oameni venind, transformându-se, mai mult sau mai puțin și plecând. De câțiva ani, de când sunt mai conștientă de mine și de marea responsabilitate pe care o am, mă gândesc altfel atât la ei, cât și la rolul meu și al echipei mele. Poate va părea un clișeu ceea ce spun, însă ei chiar fac și reprezintă viitorul. Ei sunt viitorii noștri antreprenori, medici, parlamentari, miniștri, conducători de multinaționale, lideri de organizații non-guvernamentale, ziariști, scriitori, profesori, artiști, asistenți sociali, avocați, judecători, plătitori de taxe și pensii. Ei vor avea un cuvânt greu de spus în ceea ce devine societatea în care trăim. Iar rolul meu și al echipei mele de lideri este acela de a le oferi, atât timp cât avem acces, cadrul în care să își cultive valorile, să își dezvolte punctele forte, laturile care îi fac profesioniști buni, dar, cel mai important, pe acelea care îi fac oameni buni. Avem și responsabilitatea de a reprezenta exemple demne de urmat și care inspiră, exemple de integritate, autenticitate, profesionalism, implicare, congruență, orientare către creștere personală, dar și compasiune, interes pentru lumea din jur și dorința de a oferi, nu doar de a primi.

Dacă vă întrebați unde rămân organizația și obiectivele ei, răspunsul este simplu: experiența mi-a arătat că oamenii vor ca lucrurile să le iasă, vor să fie buni și să aibă rezultate. Totul este să fie în locul potrivit, la momentul potrivit, să înțeleagă „de ce”-ul, să aibă ei înșiși unul legat de job-ul pe care îl fac, să știe că cine sunt ei și ce au de spus contează. Aceste lucruri sunt valabile pentru angajații de orice vârstă, nu doar pentru Millennials.

Leaders are givers. Și, la fel de important: leaders breed givers. Adevărații lideri au o misiune, au ceva de oferit, au de contribuit la „proiecte” care depășesc granițele locului și timpului în care activează. Drumul către descoperirea misiunii personale și apoi către trăirea ei, conștient, în fiecare moment, este unul de autodescoperire, presărat cu momente frumoase, dar și grele, cu realizări, dar și cu greșeli, cu momente de inspirație, dar și cu îndoieli și teamă. Dar este unul asumat, care îl îmbogățește pe cel care îl parcurge, încât să aibă de unde oferi și altora. Cu cât înțeleg mai mulți lideri acest lucru, cu atât organizațiile au mai mult de câștigat, oamenii au mai mult de câștigat, societatea, cu totul, are mai mult de câștigat.

Iar conversațiile de la cină, vor fi mai plăcute, relaxate, despre șefi mișto pe care suntem fericiți să îi cunoaștem și precum care visăm să fim.

Ziua iertării

1 august 2014

Aveam șapte ani. Era o zi însorită, eram afară, în fața blocului, la joacă. Mama a ieșit din scara blocului, îmbrăcată în negru, cu batic negru pe cap. Murise bunica, mama tatălui meu, iar ea purta doliu. M-a luat de mână și mi-a spus că trebuie să meargă la doctor. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ea sau vreau să rămân afară. Policlinica era aproape, nu urma să lipsească mult, iar eu, oricum stăteam afară toată ziua, nu i-aș fi simțit lipsa. Am vrut să merg cu ea, așa că m-a luat de mână și am plecat.

Îmi aduc aminte coridoarele reci și întunecoase, total neprimitoare și înfricoșătoare ale clădirii în care funcționa policlinica. Mama mă ținea strâns de mână și mergea repede, prea repede pentru mine. Când am ajuns în fața cabinetului, m-a așezat pe un scaun de pe coridor și mi-a spus că nu pot intra cu ea, trebuie să rămân afară să aștept, dar va veni repede. Am rămas acolo și îmi amintesc că îmi era teamă, pentru că, în acea parte a clădirii, nu mai era nimeni, eram singură pe hol. Mama a intrat pe ușă, iar ușa a râmas întredeschisă, lucru care m-a ajutat să mă liniștesc un pic. Nu știu cât timp a trecut până am început să aud vocea ridicată a doctorului. Nu înțelegeam de ce doctorul țipă la mama și îi spune că e iresponsabilă, că are un copil de crescut (avea doi, dar cred că el nu știa decât că are un copil mic în fața ușii, probabil îi spusese mama asta, rugându-l să nu închidă ușa ca să nu îmi fie teamă), că lucrurile sunt grave și că e inconștientă că a așteptat atât. Vocea mamei se auzea mai slab, dar mi-am dat seama că începuse să plângă. Așteptam, cu frică, pe holul întunecat și rece să iasă de acolo… Mama nu plângea niciodată, doar copiii plângeau, așa știam eu. Într-un final, mama și doctorul au apărut la ușă. El încetase să mai țipe, vorbea mai calm și împăciuitor, se uita când la mine, când la ea (nu îmi amintesc ce spunea), iar mama încerca să se liniștească și să vorbească normal. M-a luat apoi de mână și am plecat. Nu am înțeles mare lucru atunci. Nu am înțeles că, de atunci, viața mea, viața noastră de familie, nu avea să mai fie la fel.

Anii care au urmat au fost plini de suferințe, de incertitudini, marcați de frica zilei de mâine. Au urmat mulți doctori, în Brașov, la Cluj, medicamente, chimioterapie, o operație care i-a mutilat mamei corpul, dar și sufletul, mai ales sufletul, la numai 38 de ani. Tratamentele agresive i-au distrus corpul imunitatea, transfuziile cu sânge, netestat, i-au introdus în corp alți viruși, teribilei boli descoperite atunci adăugându-i-se altele, în lanț, încă una, încă una, mereu câte una nouă. Iar ea suferea pentru fiecare diagnostic care părea încă o codamnare, pentru fiecare tratament pe care se duceau ultimii noștri bani, fără certitudinea ameliorării stării ei de sănătate. Și mai suferea de fiecare dată când se dezbrăca și își vedea corpul incomplet și pentru fiecare privire pe care alții o aruncau în direcția infirmității ei, pe care se străduia atât de mult să o ascundă, crezând tot timpul că nu reușea și simțindu-se, mereu, dezbrăcată de toți ochii străini, judecată, etichetată, biciuită și anulată ca femeie.

În copilărie și adolescență, nu m-am înțeles mai deloc cu mama. Pe fondul problemelor de sănătate, era mereu nervoasă, supărată, nimic din ce făceam nu era destul de bine, eram un copil rău, care îi făcea rău și ei, așa îmi zicea. „Mă bagi în pământ!”,  îmi zicea. Iar eu sufeream teribil, pentru că nu voiam ca mama să moară (chiar am trăit o perioadă cu spaima asta, pentru că era mereu bolnavă), cu atât mai mult , să moară din cauza mea. Însă nu o puteam convinge și pe ea că nu îi doresc răul, nu mă credea. Nu mă asculta, nu stătea de vorbă cu mine, nu îmi explica de ce îmi cere anumite lucruri și nu prea îmi spunea lucrurile bune pe care le făceam, doar pe cele rele, așa cum vedea ea toate acțiunile mele care nu coincideau cu ce își dorea de la/ pentru mine. Pentru fiecare lucru pe care mi l-am dorit, am dus adevărate lupte, o mare parte a vieții mele și nu erau lucruri mari, erau mici, prostii poate, dar care reprezentau lumea mea atunci și care îmi afirmau independența, identitatea proprie, diferită de a lor, a părinților.  Iar pe tata, l-am învinuit multă vreme că a fost prea moale, că i-a fost teamă de mama, că nu a făcut mai niciodată ceva pentru el, ci numai ce i s-a spus, ce i s-a impus. Tata nu mi-a luat niciodată apărarea în fața mamei, nici când m-a certat, nici când mi-a aruncat vorbe grele, prea grele pentru ca un copil să le poată duce, nici când m-a lovit. Eram singură, lupta era numai și numai a mea. Am învățat să răspund vorbelor grele cu alte vorbe grele, neîncrederii cu neîncredere, dar și cu justificări, argumente și raționalizări, încercărilor de a mă supune cu rebeliune vehementă. Am învățat să atac prima, ca să nu fiu atacată, să fiu mereu în gardă și să îmi ascund gândurile, sentimentele, pentru că simțeam că nu aș fi fost înțeleasă dacă le-aș fi exprimat și că nu ar fi contat oricum. Adulții aveau planurile lor, ale mele nu contau, urmau să conteze când aveam să fiu mare, la casa mea, cum zicea mama atunci. Puținele momente în care simțeam că sunt mândrii de mine, că văd că exist, că le pasă, erau cele când aveam reușite școlare. Așa că am învățat bine, m-am chinuit să fiu printre cei mai buni, chiar cea mai bună unde puteam. Aici aveau încredere în mine, motiv pentru care m-au lăsat să aleg liceul la care am vrut să merg, apoi facultatea, fără să mă influențeze în vreun fel, așa cum era cazul tuturor celorlalte aspecte ale vieții mele. Pentru asta am fost recunoscătoare, pentru că aveam prieteni mult mai puțin norocoși din acest punct de vedere.

Treptat, lucrurile între mine și mama s-au calmat. Ne-am acceptat reciproc, în timp, chiar dacă nu ne-am și înțeles una pe alta.  Apoi eu m-am mutat de acasă, iar lucrurile s-au îmbunătățit și mai mult, iar mama m-a ajutat cum a putut ea, cu mâncare, cu curățenie, cu plata facturilor și cu multe alte lucruri pecare eu nu știam sau nu voiam să le fac. Cred că a fost felul ei de a se revanșa față de mine.

Dar tot ajutorul ei de după plecarea mea de acasă nu m-a făcut să o iert. Nici pe ea, nici pe tata. I-am învinuit pentru că nu au știut să fie mai buni cu mine, mai atenți la mine, mai implicați în relația cu mine, copilul lor, pe care l-au plănuit și l-au dorit. I-am învinuit pentru că nu au părut niciodată interesați să mă cunoască, să știe mai mult decât ce fac și nu au părut să își dorească să știe că simt, ce gândesc, ce vise am, ce mă doare. I-am învinuit că nu mi-au spus niciodată că mă iubesc și că a trebuit să deduc eu, după ce m-am luptat cu îndoieli sfâșietoare. I-am învinuit pentru că mi-au minimizat mereu suferințele și bucuriile și mi-au arătat „adevăratele” greutăți ale vieții, când nu eram pregătită, nici dornică, nici datoare să le văd. I-am învinuit pentru că nu au văzut că mi-am trăit viața ascunsă de ei, pentru a nu le da ocazia să mă critice sau să mă ignore, ceea ce durea mai tare. I-am învinuit că nu m-au pregătit, în niciun fel, pentru relațiile cu alte persoane. I-am învinuit pentru toate mecanismele de apărare împotriva lor pe care mi le-am creat și care mi-au dăunat în relațiile cu alții. I-am învinuit pentru că m-au încadrat în șabloane, că mi-au spus ce „trebuie” să fac și cum „trebuie” să fiu, doar pentru că așa face și așa este toată lumea, nu contează dacă mi se potrivește mie sau nu. I-am învinuit pentru multe.

De la un moment dat, când am început să lucrez mai mult la mine și cu mine, fiecare motiv pentru care îi învinuaim mă durea. Mă durea pentru că știam că am devenit adult și că este responsabilitatea mea să îmi rezolv problemele. Că au greșit, da, dar nu se mai poate schimba nimic din trecut și că, pentru a putea merge mai departe și pentru a mă vindeca, era necesar să îi iert. Iar eu nu puteam să îi iert, deși îmi doream din tot sufletul. Rațional, îmi era totul clar: făcuseră tot ce putuseră, ce știuseră ei. Amândoi au trecut prin multe, de tineri, când nici ei nu erau pregătiți. Nici pe ei nu i-a învățat nimeni cum să crească un copil în condiții normale, darămite atunci când te mai și lupți cu boli, cu probleme financiare, cu nesiguranța zilei de mâine, chiar cu moartea. Făcuseră tot ce putuseră. Iar eu înțelegeam că m-au iubit, chiar dacă nu au spus-o și că iubesc și adultul care am devenit. Amândoi, fuseseră lângă mine, așa cum au putut și au știut ei, când mi-am dat cele mai grele lupte din viața. Rațional, aveam toate motivele pentru a-i ierta. Emoțional, însă, ceva spunea „nu, nu încă; încerci tu, dar încă nu!” Iar acest „nu” mă ținea închisă într-un trecut pe care îmi datoram să îl depășesc.

Acum două săptămâni am fost cu treabă, în Brașov și am stat la ei. Eram într-un moment greu pentru mine, mă simțeam extrem de rău, așteptasem cu multă nerăbdare să ajung acasă, să mă închid în cameră și să sufăr acolo, în liniște, singură, fără să mă mai prefac că sunt bine. Am intrat pe ușă și m-a întâmpinat mama.  In acel moment, acolo, în fața ei, cu sufletul și trupul chircite de durere, am încetat, brusc, să mai am aproape 33 de ani și am redevenit copil. Eram copilul neajutorat, lovit, pe care numai mama îl poate îngriji și ajuta să se facă bine. Am întins mîinile spre ea și am rugat-o să nu mă întrebe nimic, doar să mă ia în brațe și să mă țină așa. Și m-a luat. M-a strâns în brațe, iar eu am început să plâng în hohote, cu nu mai plânsesem de multă vreme. Apoi m-a așezat pe pat, cu capul în poala ei și m-a mângâiat pe păr, minute în șir, fără să spună nimic, exact cum o rugasem. Mama mea, care nu tăcea niciodată, stătea acum, în liniște, îmi asculta plânsul și mă mângâia pe păr. Nu i se citea pe față nici curiozitate, nici teamă că s-a întâmplat vreo tragedie, nici dorința de a-mi da vreun sfat, vreo soluție, ci doar liniște și acceptare. Apoi, când am dorit să mă retrag în camera mea, m-a lăsat să merg, fără să mă întrebe nimic. Exact cum aveam nevoie. Apoi a venit acasă tata, care, cum a intrat pe ușă, a vut să vină să mă vadă, însă mama l-a oprit. „Nu se simte bine, m-a rugat să nu o întreb nimic, să o las. Nu intra, dacă are nevoie de ceva, va veni ea și ne va cere, așa mi-a spus.” Așa spusesem. Și tata nu a intrat.

Nu sunt părinte și nu pot să știu ce este în sufletul unui părinte care își vede copilul plângând, în hohote, chiar și la 33 de ani sau poate, mai ales la o astfel de vârstă. Însă îmi imaginez că nu le-a fost ușor să mă vadă chinuindu-mă și să stea deoparte. Dar au făcut-o, pentru că așa îi rugasem. Și au făcut-o fără să se simtă atacați, fără să se victimizeze sau să se simtă nedreptățiți, cum era de obicei. Am simțit, pentru prima oară, că părinții mei mă înțeleseseră, în sfârșit.

I-am văzut a doua zi dimineață. Erau altfel. Mama mi-a apărut ca o  femeie puternică, o supraviețuitoare. Era femeia care răsturnase o masă peste doctorița care îi spusese, cu nonșalanță și ironie, că nu mai are ce face, va muri oricum și decisese că acel lucru nu avea să se întămple. Era femeia pe care bolile, pensionarea la numai 38 de ani, fricile, sutele de nopți nedormite nu o dărâmaseră, ci o făcuseră mai puternică. Era femeia care, în sânul familiei, se simțise suficient de în siguranță încât să își permită să cadă, să își arate vulnerabilitatea și să se lasă văzută, cu bune și cu rele, așa cum știuse ea, pentru că familia era singurul loc în care simțea că poate fi ea însăși, fără teamă. Era mama mea, care învinsese moartea pentru a-mi râmâne alături. Pe fața ei nu se citea nicio urmă de încrâncenare sau răutate, așa cum văzusem atâția ani. Era o față un pic obosită, cu trăsături încă frumoase și simple, care emana bunătate și grijă. Iar tata mi-a apărut calm și răbdător, iar aceste trăsături nu îl mai făceau să pară moale și fără voință ca până atunci, ci cald, bun și iubitor. Am înțeles atunci că tăcerile lui, supunerea lui, compromisurile făcute de el, pasivitatea lui din anumite momente erau dovezile lui de iubire pentru mama. Acela fusese modul lui de a o face să se simtă în siguranță, de a-i lăsa controlul în sigurul context unde putea să îl aibă, de a-i oferi mediul de care avea nevoie pentru a-și da luptele, de a lupta alături de ea.

Mi-am dat seama că am avut exact părinții pe care trebuia să îi am, iar ceea ce am trăit era parte din drumul meu, drum care m-a făcut să fiu ce sunt. M-am uitat din nou, în sufletul meu și mi-am dat seama că îi iertasem.

Coaching – drumul către sine

Se vorbește mult, în ultima vreme, despre dezvoltare personală, despre ce putem face pentru a deveni mai buni, mai fericiți, mai bogați (spiritual, dar și financiar), mai împăcați cu noi înșine, mai de succes, mai aproape de potențialul nostru maxim, mai, mai, mai… Vine vorba și despre coaching, ca unealtă care poate fi folosită pentru a atinge unul sau mai multe dintre obiectivele de mai sus. Există multe articole pe Internet despre coaching, multe definiții, detalii despre istoria coaching-ului, tipuri de coaching etc. Nu le voi detalia și eu aici, ci voi împărtăși relația mea cu coaching-ul și viziunea mea despre ce înseamnă el.

Pentru mine, coaching-ul este mai mult decât o noțiune sau o unealtă pentru a atinge un scop;  dincolo de tehnici, întrebări, teorii și școli, coaching-ul este întreg climatul care se formează în jurul coach-ului și al coachee-ului, relația profundă care se stabilește între ei, drumul pe care cei doi merg împreună, cu tot ce presupune el, până la atingerea obiectivului, transformările prin care trec amândoi în urma parcurgerii acestui drum (da, și coach-ul se transformă, nu doar coachee-ul), bucuria descoperirii potențialului uriaș al coachee-ului și, nu în ultimul rând, energia nouă pe care acesta o aduce în lume, atingându-i și pe cei din jurul său. Este o călătorie, de cele mai multe ori intensă și surprinzătoare, de la cine știu că sunt în momentul de față, până la cine vreau să fiu și nu știu, în plan conștient, că deja sunt, cel puțin într-o oarecare măsură.

Coach-ul este un partener de drum, un ghid, un deschizător de uși către perspective, pe care coachee-ul le explorează, în deplină siguranță, o oglindă în care coachee-ul se vede și se auto-analizează, un explorator care conduce coachee-ul, atât cât acesta dorește și permite, în cele mai misterioase colțuri ale sufletului său, ale gândirii sale pentru a-l ajuta să scoată la lumină resursele de care are nevoie pentru a-și atinge obiectivul, oricare ar fi el. Coach-ul nu are răspunsuri, soluții, strategii, nu este un expert în „problema” clientului, are numai întrebări, uneori plăcute, alteori incomode, prin care îl ajută pe omul din fața sa să se conecteze, cu adevărat, cu locul de unde vin toate răspunsurile, soluțiile și strategiile: el însuși. Și mai are ceva: încredere totală că omul din fața sa are tot ce îi trebuie pentru a-și rezolva singur dilemele și că o va face, exact la timpul potrivit.

Există mai multe abilități, extrem de importante, pe care un coach este necesar să le aibă, pentru ca efectul să fie cel dorit. În topul listei mele se află abilitatea de a nu judeca omul din fața sa, de a nu emite păreri despre el și/ sau problema lui, de a nu pune etichete și, în aceeași măsură, de a nu se identifica cu omul din fața sa sau cu problema lui, deviind procesul de la coachee, către el însuși. Această abilitate merge mână în mână cu starea de prezență, mai exact cu capacitatea de a-și concentra atenția numai și numai la coachee, la ce spune acesta, atât verbal, cât și paraverbal și nonverbal și de a lăsa în afară orice interferență, fie că este vorba de zgomote din mediul exterior sau din propria sa minte. Apoi, mai contează capacitatea de a empatiza cu persoana din fața sa, fără a o influența într-o direcție sau alta, ci doar de a fi acolo pentru ea atât și așa cum aceasta are nevoie, respectându-I ritmul. Desigur, lista de competențe de care are nevoie un coach este mai lungă, conținâd și alte lucruri ca ascultarea activă, abilitatea de a pune întrebările potrivite, crearea unui climat de încredere, atenția la felul în care coachee-ul își stabilește obiectivele, care este necesare să fie cât mai specifice și mai clare, precum și planul de acțiune și modul de măsurare al progresului la care se angajează etc. Însă toate acestea se învață mult mai ușor, dacă cel care are rolul de coach posedă deja capacitatea de a accepta că oamenii sunt diferiți și acest lucru nu este bun sau rău, ci doar real, capacitatea de a pune, pentru durata sesiunii de coaching, pe altcineva pe primul loc și de a-i acorda atenție totală, precum și capacitatea de a sta alături de altă persoană, acolo unde se află ea, de a-i fi alături, fără vreo așteptare personală.

Până aici am scris despre perspectiva mea de coach. Din perspectivă de coachee, pentru mine cel mai important lucru a fost să știu că persoana pe care am ales-o să îmi fie ghid, a fost de partea mea, necondiționat, chiar și atunci sau în special atunci când eu nu eram și nici nu consideram că aș merita. A contat enorm că puteam vorbi fără să aud replici de genul „a, dar stai să vezi ce am pățit eu, ce spui tu e nimic”, „mai știu pe cineva care are exact aceeași problemă și a făcut ….”, „a, vai, ce nasol e ce ți s-a întâmplat, dar lasă, măcar ești sănătoasă”, „da, într-adevăr, trebuie să faci ceva urgent să schimbi asta” sau alte astfel de lucruri care, din păcate, sunt foarte prezente în conversațiile noastre de zi cu zi. Puteam să aleg să tac dacă voiam, aveam dreptul să nu fiu pregătită să abordez anumite subiecte sau să fac anumite schimbări, chiar dacă mi le doream, aveam dreptul să fiu și tristă, și furioasă, nu doar zâmbitoare și veselă, aveam dreptul să fiu eu însămi, să mă descopăr, fără (in)validare sau judecăți de valoare. Desigur că au contat și cunoștințele coach-ului, tehnicile folosite și întrebările adresate, însă doar indirect, ele fiind transparente pentru mine. Am rămas cu felul în care m-am simțit, cu resursele pe care le-am descoperit, cu obiectivele pe care le-am atins.

Desigur că există și critici la adresa coaching-ului. Acum ceva vreme, am citit un articol în care erau expuse așa-zisele pericole ale coaching-ului, care ar fi făcut de oameni fără pregătire în domeniul psihologiei sau psihoterapiei și care se joacă cu viețile altor oameni, vânzând iluzia unei videcări rapide, rezolvării rapide a oricărei probleme, riscând să facă mai mult rău, deschizând răni și actualizând traume cărora omul să nu le poată face față apoi. Legat de asta, pot spune următoarele lucruri: în primul rând, sigur că, în fiecare domeniu, există oameni care își fac treaba foarte bine, bine sau mai puțin bine, iar coaching-ul nu face excepție, la fel cum nu face nici psihoterapia. A găsi coach-ul potrivit este foarte important, ajută documentare prealabilă, recomandarea unei persoane de încredere etc.; mai este nevoie să existe o „chimie”, pe care atât coachee-ul cât și coach-ul o simt sau nu, iar dacă ea nu există, ar fi mai bine ca relația să nu continue. Experiența mea de până acum în ceea ce privește lucrul cu oamenii, mi-a arătat că avem niște radare interioare foarte bine dezvoltate care ne ajută să detectăm relațiile nocive și bullshit-urile, deci să ne ferim, natural, de ceea ce nu ne e de ajutor. În al doilea rând, coaching-ul nu este terapie și nu are ca scop vindecarea oamenilor de afecțiuni de natură psihică, nu scormonește în trecutul omului pentru a vedea de unde îi vin anumite comportamente, idei, viziuni asupra vieții etc., ci se concentrează pe prezent și viitor. Un coach prezent, empatic și cu ceva experiență, va realiza când clientul său are nevoie mai degrabă de terapie decât de coaching și îi va reflecta acest lucru, urmând ca acesta să decidă dacă dorește să meargă la terapie sau nu. În al treilea rând, dacă un eveniment,o rană, o traumă, vine în prim plan, iar coachee-ul vrea să discute despre ea, înseamnă că este pregătit să facă față. Suntem mult mai puternici decât credem. Dacă, totuși, rana este foarte adâncă și este nevoie de altfel de ajutor, se aplică punctul anterior. Și, în final, mai vreau să spun faptul că toți oamenii pe care îi cunosc eu și practică coaching-ul, colegii mei de la școala de coaching sau oameni pe care i-am cunoscut în alte circumstanțe, sunt extrem de preocupați de educația lor în domeniu, au parcurs formări și nu au făcut-o doar la bifă, pentru a obține o diplomă, ci fiind implicați, curioși, atenți și dedicați, citesc extrem de mult, inclusiv cărți de psihologie, din proprie inițiativă, fără să le ceară cineva de la facultate, master sau alte forme de învățământ, au o orientare sinceră și naturală către oameni și, poate cel mai important, au pacurs ei înșiși drumuri lungi și dificile către cunoașterea și acceptarea de sine. Evident că, pentru cei care cred, mai degrabă în eficiența psihoterapiei decât a coaching-ului, rămâne această variantă și este foarte bine și așa; orice ne aduce mai aproape de noi înșine și ne ajută să ajungem acolo unde ne dorim, fără a face rău altora, este foarte ok.