Vipassana, un prim pas pe un nou drum

meditatie-dumbrava-houses

În cazul tuturor experiențelor și persoanelor importante pentru mine, care mi-au schimbat viața semnificativ, am simțit ceva, irațional, de neexplicat, o chemare care parcă venea de dincolo de mine de a face acel lucru, de a mă apropia de acea persoană, chiar dacă nu știam când sau cum  se va întâmpla ce simțeam eu și nici unde mă va duce. Tot ce am învățat, de-a lungul timpului a fost ca, dacă am acest sentiment, acea intuiție de a face ceva, să urmez calea respectivă fără a mă întreba prea multe, fără a încerca să înțeleg rațional de ce simt ce simt, de ce sunt atrasa în acea direcție, ce se va întâmpla după. Când am aflat, acum câțiva ani. că există tabere de meditație, unde se meditează și se trăiește în tăcere absolută mai multe zile, am simțit că, într-o zi, voi face și eu asta. Nu credeam că se organizează astfel de tabere și în România, așa că nu m-am mai gândit la asta o perioadă, însă, la un moment dat, am decis să mă interesez și așa am descoperit centrul de la Dumbrava de Sus. M-a înscris. Am fost. M-am întors. Iar acest articol este despre ce am trăit acolo.

Călătoria

Drumul până acolo, deși frumos, nu este neapărat spectaculos. Însă modul în care s-a desfășurat el, a fost diferit pentru mine și modul meu de a fi pe care l-am avut mai bine de 30 de ani. Eu am fost, până acum ceva vreme, extrem de timidă și lipsită de încredere în sine. Mi se părea foarte de greu să leg conversații cu necunoscuți chiar și pentru câteva minute, aveam senzația că n-am nimic de spus, iar când trebuia să plec la drum cu mașina, era nevoie să analizez harta în detaliu, să știu exact pe unde o voi lua, unde voi parca și depuneam extrem de mult efort pentru a face scenarii, ca să nu mă poată surprinde nimic. Consumam extrem de multă energie psihică. De-a lungul ultimilor ani, lucrurile s-au schimbat mult, dar nu am realizat, cu adevărat asta, până când m-a sunat unul dintre organizatori și m-a rugat să iau pe cineva cu mine, dacă vin cu mașina. Adică, să îmi petrec, cu o persoană necunoscută, patru ore, în care, evident, urma să vorbim (despre ce?), să am responsabilitatea de a duce la timp, în siguranță, într-un loc în care n-am mai fost, pe drumuri pe care nu le cunosc, pe încă cineva, nu doar pe mine, care, la o adică, dacă nu ajungeam acolo, aia era, era numai și numai treaba mea. Acum câțiva ani, acest lucru era de neconceput; în primul rând, aș fi mers cu trenul, deși dura aproape dublu și aș fi refuzat din start, chiar și cu trenul fiind, să merg împreună cu o persoană necunoscută, aș fi găsit eu un pretext să evit asta. Acum însă, spre surprinderea minții mele raționale, mi s-a părut absolut natural să spun da, sigur că iau persoana, sigur că merg cu mașina, de ce să călătoresc șapte ore și să schimb mai multe mijloace de transport, când pot să ajung în doar patru ore, direct; sigur că am încredere că mașina va fi în siguranță în grădina în care mi s-a spus că o pot lăsa, la baza dealului pe care urma să urcăm și să stăm 11 zile; sigur că am încredere în ce îmi spune omul cu care am vorbit la telefon și pe mail, deși nu l-am cunoscut niciodată și urma să merg într-un loc despre care nu știam exact unde e, doar că e undeva în munți, în județul Hunedoara și unde nu cunoșteam pe nimeni. Câteoată, mintea mea se întreba dacă sunt cu adevărat eu. Însă, în suflet, am fost tot timpul extrem de liniștită. Am avut și despre ce vorbi cu partenera mea de drum, care s-a dovedit a fi o companie interesantă și mișto. Nici eu, nici ea, n-am avut nicio problemă în a ne povesti viețile, de parcă ne știam de multă vreme și ne puneam la curent cu ultimele noutăți.

Scurtă călătorie în timp, la 23 de ani

De la punctul de întâlnire și până la locul unde urma să lăsăm mașinile și începea urcarea pe jos mai erau ceva kilometrii de parcurs și noi, cei care aveam locuri libere în mașini, am fost rugați să mai luăm și alți oameni care veniseră cu trenul. Așa l-am cunoscut pe Simon, un austriac de 23 de ani, cu păr lung și frizură rasta, student la filosofie, care călătorea prin lume făcând voluntariat în diverse locuri, pentru cazare și masă și pentru experiențe pe care nu le înveți în nicio școală. Cât am așteptat să se strângă toată lumea și apoi, până la destinație, Simon ne-a povestit despre călătoriile lui, despre cum a ajuns în România și la Vipassana, despre cum urmea să meargă prin Asia în următoarele luni, despre cum a dat de oameni care încercau să îi învețe pe alții să trăiască în pace cu ei înșiși, însă erau roși de furie, ură și judecată, despre alți oameni faini de la care a plecat cu câte ceva, despre cum e să trăiești simplu, pe drum și să vezi locuri care spun ceva despre sufletul real al unei țări, dincolo de experiența turistică, despre cum dacă nu îți place o facultate, e ok să o lași baltă și să începi alta, să mergi unde te chemă intuiția, chiar dacă nu știi mai departe ce vei face. Conduceam, îi mai puneam câte o întrebare și îl ascultam uimită. I-am spus că e tare înțelept pentru vârsta lui și era fără pic de condescendență dată de diferența de vârstă dintre noi, ci cu bucurie și admirație. Într-un moment de liniște, m-am întors la mine, la 23 de ani și mi-am dat seama cât de departe eram de puștanul ăsta și de ceea ce urma să descopăr, peste ani, că e, cu adevărat, important. La 23 de ani, eu terminam facultatea, aveam un job stabil și mă căsătoream, crezând că așa se face, ceea ce nu putea fi decât un dezastru, cum a și fost, de altfel, îmi era teamă și de umbra mea, abia puteam să merg să cumpăr o pâine singură, darămite să plec de nebună, singură, în lume, iar să merg într-un loc, cu zeci de necunoscuți, să tac din gură atât de mult timp, când eu credeam că e tare important să vorbești ca să arăți că ai ceva în cap și să mă uit atât de mult la mine, cum făcea Simon acum și cum urma să fac și eu, ar fi fost ceva absurd, de neconceput. M-a cuprins compasiunea pentru puștoaica de 23 de ani care am fost eu și respectul pentru femeia care am devenit și care devin, în fiecare zi, chiar dacă n-am fost atât de precoce ca băiatul ăsta. M-am gândit că, dacă va fi să am vreodată un copil, aș vrea tare mult să aibă zvâcul, dezinvoltura și inteligența emoțională pe care le-am văzut la Simon și pe care eu, abia le descopăr și cultiv la mine. Thanks, man, mi-ai arătat că se poate și fără ani de chin!

Centrul

Fondatorul spune că, dacă încerci să ajungi la centrul de meditație și, implicit, în zona în care trăiește comunitatea formată în jurul său, cu GPS-ul, nu reușești, pentru că GPS-ul te duce în altă parte și te rătăcești prin pădure. Unul dintre cursanții din serie cu mine a confirmat povestea. Se pare că locul este special și că ajunge acolo numai cine trebuie să ajungă. Mi s-a părut interesant, dar n-am avut curiozitatea să testez, punând GPS-ul la coborâre. Ajunsă acolo, aveam să îmi pierd, absolut natural, orice urmă de interes pentru telefon, GPS, facebook, whatsapp și alte chestii, mai mult sau mai puțin utile, din viața de zi cu zi.

Centrul este așezat într-o zonă superbă, izolată, de unde se văd doar munți, dealuri, păduri, iar în jurul său sunt livezi. Dacă n-ar trece des avioane pe deasupra, ai putea uita că există pe lumea asta și altceva, cum ar fi blocuri, mașini, trotuare, tehnologie. Iar dacă stai suficient de mult în acest loc, în această comunitate, ai putea uita că ai avut vreodată acces la și nevoie de orice altceva în afară de ce îți poate oferi natura, atât în materie de hrană și condiții de locuit, cât și în materie de petrecere a timpului. Eu am stat doar 11 zile și am realizat de cât de puține lucruri am nevoie de fapt.

Condițiile și disciplina

Disciplina este un cuvânt cheie când vine vorba de cursul de meditație Vipassana. Există câteva reguli foarte clare, care ne-au fost comunicate de la început și repetate, din când în când, în discursurile de seară și în sesiunile în care se puteau pune întrebări. În primul rând, la sosire, am predat toate lucrurile care  fie sunt interzise pe parcursul cursului, de exemplu, telefonul și orice alt gadget, cărți, caiete, pixuri și orice alt instrument care poate distrage mintea de la prezent, medicamente de orice fel, fie i-ar putea deranja pe ceilalți în vreun fel, cum ar fi spary-uri, creme puternic mirositoare, uleiuri esențiale, obiecte care fac zgomot, gen foen etc. Apoi, o altă regulă importantă ține de separarea totală a sexelor. Femeile și bărbații stau în case separate, au intrări separate în sala de meditație și sala de mese, săli despărțite în câte două sectoare de perdele, au locuri separate de plimbare și relaxare. În ceea ce privește cazarea, aceasta se face în case tărănești, în camere de câte șase-opt persoane, în paturi de lemn, iar ei pun la dispoziție pături. Poți veni cu sac de dormit și pernă, dacă dorești. Apă caldă pentru duș există o dată la două zile, dușurile fiind la comun, în rest, te descurci să te speli cum poți, cu apă rece. Toaletele sunt ca cele de la țară, din curte. Cursanții au responsabilitatea de a menține curățenie peste tot și de a lăsa, la plecare, toate locurile exact cum le-au găsit.

Mi-a plăcut foarte mult regula de a nu ucide nimic, deci nici insectele, care erau multe și de diverse tipuri. Într-una dintre seri, am avut pe pat un țânțar enorm, pe care aș fi putut cu ușurință să îl strivesc. Nu îmi plac țânțarii, de regulă îi omoram, însă acum m-am uitat la el și l-am lăsat în pace, nici măcar nu l-am alungat. Dimineața nu aveam nicio ciupitură, deci se pare că a apreciat că mi-am schimbat comportamentul. N-am mai omorât nicio insectă de atunci.

Spuneam că centrul era înconjurat de livezi. Erau extrem de mulți pruni, cu prune mari și coapte, însă una dintre regului era aceea de a nu mânca niciun fruct, nici măcar dintre cele căzute pe jos. Aveam voie să mâncăm numai ce ni se dădea la mesele stabilite, fără nicio excepție. Ni se servea, din când în când, compot sau gem de prune, deci au putut rezista și pofticioșii.

Odată cu instalarea în camere, începea liniștea nobilă, așa cum o numesc ei. Cursanții nu mai aveau  voie să vorbească, să își facă semne sau să comunice unii cu alții în vreun fel. Se putea comunica, în caz de neapărată nevoie, cu organizatorii, dar cât mai puțin posibil. Este interesant cum, deși fiind acolo și făcând totul la comun, mâncat, spălat, dormit, plimbat (eram peste 30 de femei într-un spațiu de plimbare destul de mic), totuși aveam extrem de multă intimitate datorită acestei reguli a liniștii nobile. Eu, introvertă fiind, nu m-am simțit niciun moment coplesită de prezența permanentă a atâtor persoane necunoscute în jurul meu, cum ar fi în mod normal, tocmai pentru că, în realitate, am trecut prin această experiență singură, la fel ca toți cei prezenți acolo.  Deși erau intervale când puteam pune întrebări îndrumătorului, eu una am ales să nu întreb nimic, așa că am tăcut toată perioada.

Mâncarea a fost în proporție de 80-90% vegetariană, a fost și ceva brânză, dar puțină și foarte rar. Toată mâncarea a fost foarte gustoasă și sănătoasă, cele mai multe ingrediente fiind cultivate chiar de comunitatea de acolo. În prima zi, fiecare a primit o cană, un castron și o lingură, pe care le-a folosit până la finalul șederii. În ceea ce privește îmbrăcămintea, aceasta era necesar să fie lejeră și decentă; nu am avut voie să purtăm haine mulate sau să ne dezbrăcăm, pentru a sta la soare sau măcar să avem pantaloni scurți, chiar dacă eram separate de bărbați.

Programul zilnic era destul de strict, cu trezire la 04:30, cu sesiuni de meditație de câte o oră sau o oră și jumătate, cu pauze între ele, intervale pentru mic dejun și odihnă, prânz și odihnă, pauză de ceai seara,  discursul de seară și stingerea la 21:30. În total, am meditat cca nouă ore pe zi, lucru destul de dificil pentru un începător ca mine.

Ideea din spate este aceea de a duce o viață simplă, de călugăr, pe perioada cursului de meditație, de a renunța la lucrurile care nu sunt neapărat necesare vieții, de a te purifica fizic și spiritual, de a renunța la orgoliu și atașamente, fără legătură cu vreo religie, ci în strânsă legătură cu natura.

Să tac mi-a fost cel mai ușor. Nu sunt cea mai vorbăreață persoană, după cum spuneam, așa că mi-a fost extrem de simplu să respect această regulă, pe parcursul întregii perioade. La fel de ușor mi-a fost să renunț la telefon, mult mai ușor decât credeam că îmi va fi, având în vedere cât de mult foloseam telefonul înainte să ajung acolo. Foloseam e mult spus, de fapt, am realizat, pierdeam vremea cu telefonul în mână. Nu m-am gândit niciun moment că m-aș uita pe Internet sau aș vorbi la telefon. Sau că aș vorbi punct. Am crezut că îmi va fi greu să nu citesc, dar a fost ok și asta. În schimb, aș fi scris, aș fi notat gânduri, idei din discursurile de seară, conexiuni pe care le făcea mintea mea și pe care aș fi vrut să le rețin, aș fi descris senzații, imagini apărute în meditație etc. După primele zile, mi-am dat seama că și asta e o formă de control și atașament, iar eu eram acolo să mă eliberez fix de ele, așa că, după ce am înțeles acest lucru, n-am mai avut nevoie să scriu nimic, am luat lucrurile așa cum au venit. Acum sunt sigură că mi-a rămas în minte exact ce trebuia să îmi rămână și că, voi procesa experiența, în felul și ritmul meu multă vreme de acum încolo.

Cu alte cuvinte, tot ce a ținut de reguli și disciplină a fost neașteptat de ușor pentru mine. M-am adaptat ușor la condiții și program, chiar și la ora de trezire și de culcare, deși era un pic ciudat să mă așez la somn când încă mai era lumină afară, să mă trezesc în întuneric, cu mult înainte de răsărit și să mă ridic direct la auzul gongului, fără să am nevoie de snooze, deci exact invers decât eram obișnuită.

Însă, după cum, probabil, e de așteptat, nu totul a fost atât de simplu.

Zgomotoasa tăcere și meditația

Partea dificilă are, bineînțeles, legătură cu relația mea cu mine și cu mintea mea. Dacă e ceva ce faci din plin pe parcursul unui astfel de program, acel lucru e să stai cu tine. Dar să stai cu tine pe bune! Nu ai absolut nimic altceva de făcut, zile întregi, nu ai unde să fugi fără să te iei cu tine pe tine însuți. Ca în viața de zi cu zi, de altfel, doar că acolo, în munți, orice tentativă de fugă îți e, imediat, evidentă, întâi pentru că nu ai acces la nimic ce ți-ar putea facilita amorțirea propriilor sentimente și apoi pentru că tot ce faci, ore în șir, este să te antrenezi să te observi, în detaliu. Apoi, treptat, dacă ești prezent și alegi să te întorci, de fiecare dată când încerci să fugi de tine, înveți să accepți ceea ce este, inclusiv pe tine, așa cum ești, fix așa, fără să te judeci. Apoi să dai drumul, la tot, să dai drumul emoțiilor, gândurilor, senzațiilor, amintirilor trecutului, proiecțiilor viitorului, iluziilor, să nu mai ții cu dinții de nimic, să le lași pe toate să treacă, de ca și cum te-ai uita la un film și ai vedea cum trece, scenă după scenă și să te eliberezi de suferință. Dar până aici, e un drum lung de parcurs, cel puțin pentru mine, iar ce am făcut în aceste zile a fost doar un prim pas.

Primele trei zile de meditație au fost destul de grele pentru mine. Au fost zilele de introducere în meditația Vipassana, în care, câte nouă ore pe zi, tot ce făceam era să ne ținem atenția pe respirație, în diverse moduri. Deși eu am crezut că meditez de ceva vreme, mi-am dat seama că ceea ce făceam eu era extrem de puțin în comparație cu ce aveam de făcut aici. Eu eram obișnuită cu meditația ghidată, ghidajul fiind ancora atenției mele. Aici nu mai aveam nicio ancoră de care să se agațe mintea mea ca să nu mai zburde pe câmpii. Apoi, eu eram obișnuită să meditez în sesiuni mult mai scurte, cred că o oră a fost maximumul atins de mine, însă doar de câteva ori. Să stau atâtea ore și să încerc să îmi mențin atenția pe respirație, doar cu instrucțiunile de la început, s-a dovedit a fi o mare provocare. Mintea nu îmi stătea locului mai mult de câteva secunde. Mă trezeam în trecut, în viitor, mă trezeam având dialoguri imaginare cu vreun cunoscut, mă trezeam făcându-mi planuri și făceam eforturi să mă întorc la respirație, însă, era o chestiune de timp, foarte puțin timp, până când mintea aluneca din nou pe aceeași pantă. În plus, mai era și disconfortul fizic, dat de faptul că meditam pe podea, pe pernuțe și cea mai mare problemă a mea era faptul că mă dureau picioarele (având hernie de disc lombară, credeam că spatele va fi cel care îmi va pune probleme, însă faptul că am ținut atâtea zeci de ore spatele drept m-a ajutat enorm și nu m-a durut aproape deloc). Am încercat mai multe variante de a mă așeza și, până la urmă, am reușit să îmi scad disconfortul fizic.

Aceste prime zile au fost și zilele în care m-am judecat cel mai mult pentru incapacitatea mea de a-mi menține mai mult atenția într-un loc și de a medita cum „trebuie”. Deși credeam despre mine că am devenit tolerantă cu mine însămi în ultimii ani, în aceste zile a ieșit la suprafață multă neacceptare de sine și mi-am dat seama că am dus mereu și duceam și acolo o acerbă luptă cu mine însămi, să mă schimb, să fac mai mult, mai bine, altfel, să fiu mai mult, mai bună, altfel; doream mereu altceva decât ce eram, ce aveam, ce făceam, iar meditația nu făcea excepție, doar îmi punea o oglindă nouă pe aceeași față a mea. Faptul că am tot încercat să mă schimb nu e ceva rău în sine, dorința de evoluție și transformare este normală și benefică. Însă ceea ce am realizat în tabără a fost că nu am cum să plec mai departe dacă nu accept, cu adevărat, locul în care sunt, cel din care vreau să plec și să evoluez și dacă nu intru în contact cu ritmul real în care pot face orice schimbare. Mi-am dat seama că voiam prea mult, prea repede și că îmi era greu să accept că nu pot medita așa cum mi-aș fi dorit, din prima.

Ce m-a surprins în primele zile a fost zgomotul enorm din mintea mea. Când orice alt zgomot exterior se oprește, gălăgia din cap nu mai este acoperită de nimic și devine clară și evidentă. Știam faptul că am mereu gânduri, că mintea nu se oprește niciodată dacă nu învăț eu să o opresc, însă nu m-am așteptat ca acest tumult mental să fie atât de intens și de obositor. În meditație, îmi aduceam conștient, de fiecare dată când puteam, atenția înapoi la respirație, însă în pauze și seara, înainte de somn, gândurile năvăleau, îmi apărea în față trecutul, viitorul, iluziile pe care mi le-am constuit, nevoia de a-mi construi altele pentru când mă voi reîntoarece în civilizație; mi-am amintit lucruri din copilăria mică la care nu m-am mai gândit de foarte mulți ani, am făcut foarte multe legături între evenimente pe care le-am trăit de-a lungul vieții, iar treptat, mi-au devenit evidente tipare de comportament, am trimis în univers intenții cu privire la ce îmi doresc și cine vreau să fiu de acum încolo, m-am înfuriat, m-am întristat, m-am mirat, m-am bucurat, apoi i-ar m-am frustrat.

Gânduri cu coloană sonoră

Pe lângă toate astea, am realizat că numele meu, Carmen, nu este deloc întâmplător (carmen, carminis, în latină este substantiv de declinarea a treia imparisilabică, care înseamnă cântec – asta, câteva proverbe și versurile de la Gaudeamus Igitur reprezintă cam tot ce îmi mai amintesc din orele de latină din școală): în aproape fiecare moment, indiferent de gândurile care îmi umpleau mintea, rula undeva și o melodie, lucru care nu a dispărut până la finalul șederii mele acolo decât în momentele în care chiar reușeam să meditez corect, momente care, din fericire, s-au înmulțit cu trecerea zilelor. Mi-am dat seama că mintea mea cântă încontinuu și nu, nu ce aleg eu că asta ar fi fost frumos, ci ce are ea chef, cât are ea chef, uneori, aceleași două-trei versuri ore în șir. Am fost surprinsă să constat că îmi cântă în cap versuri pe care nici nu realizasem vreodată că le știu. Într-una dintre zile, mi-a apărut pe fundalul gândurilor o melodie de la 3 Sud Est (cred?!) și când am văzut că trece o perioadă bună și nu dispare, m-am îngrozit atât de tare încât am reușit mult mai bine și mai eficient să îmi aduc atenția la respirație, deci să meditez ca lumea. De unde se poate deduce că poți face orice cu motivația potrivită, nu? 🙂 Am mai trăit ceva asemănător când mi-a apărut în minte o manea, dar, din fericire, de aceea am scăpat repede, salvată de Linkin Park, că tot se făcuse, exact în ziua sosirii mele la tabără, un an de la moartea lui Chester și m-am gândit la el mult în acele zile. Din fericire, vocea lui a fost cea care mi-a ținut cel mai mult companie, lucru care m-a și ajutat să accept, într-un final, elanul artistic nesfârșit al minții mele.

Liniștea

Budiștii cred că suferința are la bază atașamentul, cu formele sale, dorința și aversiunea, care, dacă sunt însoțite și de ignoranță, ne țin foarte departe de o viață liniștită și senină. Sunt multe de spus aici; pe scurt, pe de o parte este dorința, tendința omului de a vrea mereu lucruri, alți oameni sau experiențe, de a-și lega fericirea și starea de bine de ele, apoi, când le obține, de a face tot posibilul pentru a prelungi acea stare de bine, iar, când acest lucru nu mai este posibil, pentru că totul trece, omul începe să sufere după plăcerea pierdută sau în absența unei plăceri la care visează și care n-a venit încă; pe de altă parte este aversiunea, tendința omului de a evita ceea ce interpretează ca fiind neplăcut și frustrarea și suferința care vin din faptul că nu putem evita mereu ceea ce nu ne place. Iar ignoranța, deconectarea de sine și de prezent și trăitul doar în minte, în trecut și viitor amplifică suferința pentru că, în ignoranță, nu vedem nicio cale către detașare și eliberare. Detașarea și eliberarea nu însemnă dezinteres, incapacitatea de a mai simți ceva, înseamnă a sta în prezent, în emoția care există, oricare ar fi ea și a o accepta și trăi, fără a încerca să o prelungești, să o scurtezi, să analizezi de unde din trecut vine și ce impact pe termen lung are, cum va fi când se va termina și așa mai departe. În cazul emoțiilor negative, detașarea văzută în acest fel, duce la scurtarea stării neplăcute pentru că, emoțiile, în sine, durează câteva minute, iar starea noastră de rău este prelungită de gândurile și interpretările minților noastre. În ceea ce privește emoțiile pozitive, a fi detașat și a nu ține cu dinții de ele, ne permite să le trăim cu totul, să ne bucurăm de ele, de fiecare moment în care le simțim. Detașarea nu numai că nu înseamnă amorțire, înseamnă, de fapt, trezire.

Rezonez cu această abordare, însă, fiind acolo, am realizat că înțelesesem toate astea doar teoretic. Am înțeles, observându-mi mintea, senzațiile și emoțiile, că atașamentele care duc la suferință sunt forme de control, moduri în care eu vreau să influențez lucurile și să le schimb, uneori fortându-le și că, deși am evoluat mult în ultimii ani, încă mai am de parcurs un drum semnificativ până la eliberarea de suferință sau măcar până la renunțarea la atașamentul de suferință, pe care am realizat că îl am.

La finalul celei de-a patra zile de meditație, când mi-am dat seama, dincolo de teorie, că toate planurile pe care mintea mea se chinuia să le facă, toate rugămințile îndreptate către univers sunt tot forme de control și forme în care eu vreau să îmi asigur un anumit parcurs către un scop în loc să las lucrurile să curgă, iar abordarea mea mă copleșea, mă obosea, mă frustra și mă făcea să sufăr, nu doar acum, ci dintotdeauna, am decis să nu mai fac nimic. Să nu mă mai lupt cu gândurile mele, cu senzațiile și sentimentele mele, ci să le observ și să le las să treacă, fără să mă mai agăț de ele. Să nu mai formulez intenții, pentru că cele pe care deja le formulasem erau suficiente, să las lucrurile să meargă firesc unde trebuie să meargă, să fiu și atât. Și să observ. Să meditez exact cât și cum pot, fără să mă mai critic că, câteodată, mă mișcam în Adhitthana (un tip de meditație menit să cultive fermitatea, în timpul căruia era nevoie să nu mă mișc deloc timp de o oră) sau că îmi zboară gândurile de la senzațiile din corp la cai verzi. Să accept că sunt exact unde trebuie să fiu, exact cum trebuie să fiu și să am încredere că, atunci când ceva va fi necesar să se schimbe, voi ști și voi face ce e nevoie.

După momentul în care am hotărât asta, totul a început să se schimbe. Ziua de 25 iulie, a cincea zi de meditație, a  fost prima mea zi de liniște, îmi vine să zic absolută, chiar dacă absolutul nu prea ne e accesibil. A fost una dintre puținele zile în care nu a plouat în pauza de prânz și în care am putut sta întinsă, la umbra unui prun, urmărind avioanele pe cer și simțind că totul este perfect, la locul lui. Mi-am simțit, pentru prima dată, conștientă fiind de asta, sufletul ușor, împăcat, de parcă mi s-ar fi ridicat o mare greutate care îl strivea. Am simțit iubire, pentru toți oamenii care mi-au trecut prin viață și care și-au lăsat amprenta asupra mea, fie că mi-a plăcut asta sau nu la momentul la care s-a întâmplat, pentru că, am accesat, oarecum brusc, un soi de claritate care mi-a permis să înțeleg cu adevărat că totul are sens, că suntem interconectați extrem de profund, că sunt suma tuturor experiențelor mele și totuși nu sunt asta, ci mult mai mult de atât. Am simțit conectarea cu natura într-un mod total nou, de ca și cum tot ce se regăsea în ea se regăsea și în mine și invers, iar acesta era cel mai firesc lucru posibil. M-am simțit fericită, fără să vreau să schimb ceva, fără să vreau să nu se termine acele momente, fără nimic altceva. Iar natura, parcă înțelegând, mi-a trimis, printre avioane, pe un cer senin lacrimă, un singur nor, în formă de inimă. Cheesy? Poate. Dar prea era în concordanță cu tot ce simțeam eu, așa că am ales că cred că nu e o simplă întâmplare.

Ulterior, când am revenit în civilizație și am deschis telefonul, am văzut că, exact pe data de 25 iulie, dintre toate zilele în care fusesem plecată, mai mulți oameni, extrem de dragi sufletului meu, îmi trimiseseră mesaje, deși știau că nu le pot primi și citi atunci, în care îmi spuneau fie că mă iubesc, fie că le e dor de mine, fie că m-au visat fericită și că au simțit o energie care i-a făcut să îmi scrie. Cred că nu mai e nevoie de alte comentarii aici.

Emoțiile și corpul

Așa a început a doua perioadă a șederii mele în tabără, care a fost foarte diferită de prima. Am experimentat efectiv cum este să mă eliberez de suferință, de emoțiile negative, fiindu-le simplu observator și cum să mă bucur de emoțiile pozitive, cum să le simt, fără a mă atașa de ele și a mă gândi cum pot face să nu se mai termine niciodată. A fost pentru prima dată în viața mea când am înțeles cu adevărat ce înseamnă să stau cu emoțiile mele și să le las să fie, o altă chestie pe care o înțelesesem doar teoretic, iar când mă loveau emoțiile negative, această idee nu mai înseamna nimic, tot ce făceam fiind să încerc să scap de ele. De asemenea, am căpătat o mai mare claritate asupra faptului că, întotdeauna, momentelor rele le vor urma momente bune, cărora iar le vor urma momente rele și tot așa, pe parcursul întregii vieți, dar că răul și binele sunt, în cele mai multe cazuri, interpretările orgoliului meu ale unor evenimente, în realitate, neutre, fără vreo legătură cu mine. Desigur, cred că există bine și rău universal valabile, însă și în fața lor, tot eu sunt cea care alege atitudinea și cursul acțiunii, iar pentru ca alegerile pe care le fac să fie potrivite pentru mine și să nu îi afecteze negativ nici pe alții, am nevoie de o minte clară, calmă și detașată.

Ce m-a ajutat enorm să pot experimenta eliberarea a fost conștientizarea faptului că orice emoție este însoțită de o senzație fizică. Știam asta teoretic, dar Vipassana este exact despre observarea senzațiilor fizice, ore în șir, așa că am început să îmi cunosc mai bine corpul și să înțeleg exact cum se simte fiecare emoție a mea la nivel fizic, cum mi se modifică respirația și ritmul cardiac, unde în corp încep să simt blocaje, în funcție de sentimentul pe care îl am, ce părți ale corpului îmi amorțesc câteodată, când simt unele emoții extrem de intens, lucru de care nu eram conștientă, cum se simt adrenalina, cortizolul, serotonina și endorfinele în exces etc. Eu tot încercasem să fiu atentă la emoția în sine sau la gândurile care au generat-o, să numesc emoțiile, să observ gândurile și să încerc să le accept și să le gestionez, doar că acestea sunt abstracte, imateriale, gândurile se schimbă repede, și, de aceea, sunt mai dificil de observat și gestionat cu detașare. Fiind atentă la semnele fizice, din corp, am reușit să observ schimbările genereate de emoțiile puternice pe care propriile mele gânduri mi le provocau, să le văd cum apar, cum cresc în intensitate, cum ajung la apogeul la care, în mod normal, eu aș fi făcut ceva ca să scap de disconfort, să rămân atentă și nemișcată în acel moment de intensitate maximă și apoi să le observ cum se estompează și se duc. Conștientizarea faptului că totul, dar absolut totul, trece, m-a ajutat enorm și mi-a rămas în minte de atunci, în fiecare moment.

Ce am mai realizat este cât de mult nu mi-am iubit corpul. Nu pot să spun că l-am urât, însă nu l-am iubit, l-am ignorat, l-am criticat, am încercat să îl schimb, apoi m-am împăcat cu el, dar am continuat să îl ignor. Am fost oarbă la faptul că am senzații, pe fiecare centimentru din corp, în fiecare moment și că, prin ele, corpul meu comunică mereu cu mine, iar dacă știu să îl ascult și să îl observ, calitatea vieții mele, per total, poate crește enorm. După zilele petrecute în tabără, am căpătat un mare respect pentru corpul meu și cred că abia acum am început să îl iubesc și să îi fiu recunoscătoare.

Scriam mai sus că făceam duș la comun. Asta mi-a dat ocazia să văd multe trupuri de femei, mai tinere, mai în vârstă, mai grase, mai slabe, mai mult sau mai puțin tonifiate, cu piele mai albă sau mai închisă, cu sau fără tatuaje. Fiind atentă atât de mult timp la propriul meu corp și văzând câte se întâmplă în și cu el, am realizat cât de frumos și de spectaculos e corpul uman, cât de interesantă este diversitatea de forme, de texturi, cât de puternic e legat corpul de emoțiile noastre, de sufletul nostru și cât de îngust ne învață societatea să gândim despre ce e frumos, dezirabil, acceptabil! Corpurile noastre spun povești profunde despre noi, iar a judeca doar ce se vedere la suprafață după criterii arbitrare, cred că este mult prea simplist și e mare păcat să ne oprim aici. Am dat nas în nas cu propria mea superficialitate de gândire și am rămas surprinsă câte stereotipuri aveam totuși în minte, în ciuda faptului că iubesc oamenii și îmbrățișez diversitatea. Sunt tare recunoscătoare că niște idei nefolositoare de care nici măcar nu eram conștientă au dispărut natural, imediat ce mintea mea a încetat să mai interpreteze în vreun fel ce a văzut și s-a limitat la a observa.

Cu ce am plecat

Până acum ceva vreme, credeam că răspunsul la toate problemele care țin de emoții și care au nevoie de vindecare este terapia. Cred în continuare în terapie și utilitatea ei, însă nu mai cred că e singurul răspuns, nici măcar cel mai bun dintre mai multe, cred pur și simplu că e doar o cale și că există și altele. Pentru mine, meditația a devenit clar o altă cale, care, deși nu a implicat vorbit și analiză sau tocmai datorită acestui fapt, m-a dus mai departe pe drumul către mine și către liniștea mea decât am putut ajunge până acum. Nu pentru că meditația ar fi în vreun fel superioară terapiei sau comparabilă cu ea, ci pentru că, cu ajutorul ei, în contextul descris mai sus, mi-am accesat resursele interioare într-un mod total diferit, care, în această perioadă a vieții mele a fost exact ce mi-a trebuit. Am primit încă o dovadă a faptului că nu există rețete, ci totul ține de a-mi respecta intuiția și ritmul.

În ceea ce privește resursele interioare, am plecat cu ceva ce pot pune cu greu în cuvinte. După ce m-am eliberat de auto-critică și auto-judecată și când am început să medităm cu și pentru compasiune, fericire și eliberarea de suferință a tuturor ființelor din univers, am ajuns într-un loc, dacă îi pot spune loc, din mine în care n-am mai fost niciodată și pe care îl credeam posibil doar teoretic, la ființele foarte bune, evoluate, iluminate. Am intrat în contact cu o imensă stare de compasiune și iubire pentru tot ce există, inclusiv pentru mine însămi, cu o fericire și o bucurie enorme pentru simplul fapt că trăiesc aici și acum, cu o stare de conectare cu tot ce există în jurul meu și cu o pornire puternică, naturală și sinceră, de a face bine, de a dărui, cu o dorință reală ca toate ființele, fără excepție, inclusiv cele care m-au rănit sau i-au rănit pe oamenii dragi mie, să fie fericite. Am simțit că de aici, poate izvorî toată iertarea, toată fericirea, toată generozitatea, toată puterea de care voi avea vreodată nevoie, atât pentru mine, cât și pentru cei din jurul meu. Nu cred că m-am iluminat sau că am devenit, în vreun fel, superioară altora. Nu am acea stare mereu. Însă faptul că am descoperit aceste resurse în mine și că, de atunci, le-am accesat în nenumărate rânduri, a reprezentat pentru mine o dovadă a faptului că esența noastră umană este bună, generoasă și plină de compasiune, iar asta se vede și în cele mai grele momente dacă suntem atenți și că, pe parcursul vieții, învățăm cumva nefericirea și suferința. Cred din tot sufletul meu că există un asemenea „loc” în fiecare dintre noi, iar asta ne face egali ca valoare, oricât ne-am îndepărta de el pe parcursul vieții.

Un alt lucru pe care l-am realizat stând acolo doar eu cu mine și care m-a uimit prin precizia cu care mi-am dat seama că s-a întâmplat de-a lungul anilor, a fost că tot, dar absolut tot, ce am adus în lume, în univers, în viețile altora sau cum vreți să spunem, s-a întors la mine, mai devreme sau mai târziu, exact la fel. N-am scăpat basma curată cu absolut nimic din ce am făcut nasol și am fost recompensată pentru tot ce am făcut cu energie bună. Poate pare un truism, însă pentru mine a fost o lecție uimitoare și grea, în același timp, pentru că și aceasta era o idee pe care o știam doar teoretic. Acolo însă, am realizat, cu exemple din propria mea viață, adevărul acestei idei. Dacă am tratat oameni rău, am fost apoi tratată la fel, în multe instanțe chiar identic, mi s-au spus până și aceleași cuvinte grele pe care le-am aruncat eu, chiar dacă nu de către aceiași oameni, ci de alții, la ani distanță. Dacă am mințit, am fost apoi mințită, aproape în același fel, pe aceleași spețe. Dacă am tratat oameni cu frică și suspiciune, am fost, la rândul meu, tratată la fel. Dacă am amenințat, am fost amenințată, am lovit, am fost lovită, orice fel de suferință am provocat, am avut apoi ocazia să o experimentez pe propia piele. Pe de altă parte, când am avut încredere, am primit încredere, când am iubit, am primit iubire, când am fost sinceră, am primit sinceritate, când am oferit dezinteresat, la fel am și primit. N-am găsit nicio excepție, nici măcar una, deși a fost suficient timp să îmi treacă prin minte întreaga mea viață, ceea ce s-a și întâmplat și, în anumite momente, stând întinsă în livadă în pauze, am căutat excepții intenționat. Karma is not a bitch, Karma is a scarily fucking FAIR energy. Gândul acesta, inițial m-a cam speriat și zguduit, apoi mi s-a așezat ca o veste tare bună.

Am mai plecat cu încredere în forța mea, nu doar în cea interioară, ci, tot în premieră, în cea fizică. Nu a fost deloc ușor, per total, să petrec în tabără 11 zile, să stau atât de mult timp nemișcată, să tac complet până la a uita cum îmi sună vocea, să îmi schimb stilul de viață cu totul, peste noapte, de la lucrurile de bază, cum ar fi somnul, alimentația, igiena personală, până la preocupările zilnice, să dau de mine, de haosul din mintea mea, dar și de frumosul din mine, să stau cu emoții dificile, să le accept și să le las să treacă. Nu voi mai spune niciodată despre mine că sunt un om slab, iar acest lucru este mare pentru mine.

Am plecat și cu capacitatea de a medita extrem de mult îmbunătățită. Încă sunt novice, chiar dacă cei de la centru ne consideră avansați pe noi, cei care am terminat cursul de 11 zile. Dar sunt un novice ceva mai conștient, ceva mai așezat, ceva mai liniștit.

Sunt mai multe lucruri cu care am plecat, pe unele cred că nici nu le conștientizez încă. Dar e timp și pentru asta.

Revenirea în civilizație

În ultima zi de prezență în tabără, după meditația de dimineață, ni s-a permis să începem să vorbim și am fost invitați să ne implicăm în muncile comunității de acolo (strâns de prune, ales de grâu), pentru ca trecerea de la tăcere la normalitate să fie lină. În realitate, nu a existat o trecere lină deoarece toată lumea a început să vorbească foarte mult, să povestească tot ce a simțit, apoi persoanele mai extroverte și-au povestit viețile, ceea ce pentru mine a fost, în primele ore, foarte copleșitor. A fost ciudat să aud atâta gălăgie, dar, cel mai ciudat a fost să îmi aud propria voce din nou. Am avut senzația că am tăcut mult mai mult timp decât o făcusem. În gălăgia iscată, am simțit anxietate la gândul că urmează să mă întorc acasă, la serviciu, în societate, unde gălăgia e normalitatea. Dar învățasem să las emoțiile să treacă, deci a trecut și anxietatea și m-am conectat, cât am putut, cu colegele cu care împărțisem camera zile în șir, dar cu care acum vorbeam pentru prima dată.

În ziua următoare, cea a plecării, când ni s-au returnat lucrurile care ne fuseseră cerute la început, n-am putut să deschid telefonul imediat, îl simțeam cumva străin. Am văzut oameni care abia așteptau să dea telefoane, să le spună celor dragi cum a fost. Eu nu aveam nimic de spus și nici nu mi s-a părut bine sau rău, nici ce făceau ei, nici ce nu făceam eu. Am deschis telefonul doar după ce am coborât de la centru și am ajuns la mașină și am făcut-o doar pentru că aveam nevoie de Waze ca să pot pleca spre casă. Am luat patru oameni în mașină, până în Brașov, am petrecut patru ore împreună, dar am vorbit puțin, ceea ce a fost bine. Conducând, mi se părea că drumul este mai frumos, că natura e mai spectaculoasă, că are culori mai vii.

N-am putut citi și răspunde la mesaje decât în timp și n-am răspuns la toate, nici nu am putut citit tot. De fiecare dată când telefonul îmi afișa o alertă, parcă simțeam că cineva încearcă să îmi intre în spațiu, asta am simțit zile la rând. Mi-am dat seama că a fi mereu conectat, a ne pune în situația de a primi oricând zeci de alerte de la aplicații, SMS-uri, mesaje pe Whatsapp, Facebook etc. și a ne lăsa întrerupți de ele pentru că ne vine să le verificăm, reprezintă o sursă enormă de bruiaj, care ne amorțește, ne ține departe de noi înșine, ne fragmentează momentele de prezență, care oricum sunt puține, ne oferă iluzia unei vieți pline de relații, de evenimente, de importanță a propriei persoane. Eu nu sunt dependentă de social media și de tehnologie, în general, dar petreceam mult timp cu telefonul în mână, scriind oamenilor, uitându-mă pe facebook, de cele mai multe ori, fără să obțin cu adevărat ceva util. Imediat se face o lună de când m-am întors și nu folosesc telefonul cum o făceam înainte. Sper să nici nu mai ajung acolo. Știu acum cum e fără el, e tare bine, în același timp știu și că am nevoie de el, dar a menține echilibrul între utilitate și fuga de realitate ține în totalitate de mine.

În primele două săptămâni de după întoarcere m-am simțit de parcă trăiam în slow motion; am avut multe reacții întârziate, mai ales în primele zile. M-am întors imediat la serviciu și mi-a fost greu să citesc toate e-mailu-urile și să îmi mut rapid atenția de la un lucru la altul, însă am avut norocul să am în jurul meu oameni care au înțeles ce am trăit și mi-au dat spațiul de care am avut nevoie, ajutându-mă unde a fost cazul. Mulțumesc!

Încă nu sunt cum eram înainte. Spun „încă”, dar, în realitate, nu știu dacă voi mai fi vreodată cu totul așa cum am fost, probabil că nu. După cum spuneam, am făcut un pas. Adevărata provocare este a continua drumul, a mă bucura de călătorie, a-mi aminti că voi mai cădea și că e ok, dar și că voi mai zbura și că e normal să o fac și, în loc de a fugi de mine, a merge lin și încet, de mână cu mine, exact așa cum sunt în fiecare moment al vieții mele. Provocare pe care o accept cu drag și recunoștință față de tot ce m-a adus în punctul de a fi suficient de conștientă încât să mi-o pot formula.

Sursă foto și informații suplimentare despre Centrul de meditație Dumbrava de Sus: https://www.meditatie.ro.

 

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică?

Courage and fear

Am avut și mai am încă multe frici. Unele apar contextual, pe altele le duc cu mine, în fiecare zi, aproape oriunde merg și orice fac. De-a lungul timpului, am încercat diferite strategii pentru a scăpa de ele: am încercat să mă conving, rațional, că nu îmi e frică sau că nu are de ce să îmi fie frică, deci ar trebui să îmi bag mințile în cap. Nu a mers. Am încercat să ignor frica, să o vâr sub preș și să acționez de ca și cum nu ar exista. N-a mers nici așa, a scos capul imediat și m-a sabotat. Am încercat să mă las pradă fricii și să mă las dusă unde a vrut ea. Nu a mers nici strategia asta pentru că am sfârșit prin a-mi strica  relația cu mine însămi, deja controversată și dificilă. Așa că mi-a rămas o singură variantă, cea de care, ghici ce, îmi era cel mai tare, ei bine… frică: să mă uit la frică, la fiecare dintre ele, pe rând, să văd ce e cu ea, ce vrea de la mine și cum putem trăi fericite, și eu, și ea/ ele. Era clar că niciuna dintre noi nu renunța, iar lupta devenise inutilă și obositoare.

Cum ar fi dacă relația noastră cu frica ar fi una de colaborare, nu de luptă și competiție? Aceasta este întrebarea la care am ajuns, în final, încercând să îmi rezolv într-un mod favorabil mie, conflictele interioare.

Frica este modul în care creierul nostru ne avertizează că ne pândește un pericol și ar fi cazul că facem ceva pentru a ne proteja (fight or flight), toată energia noastră concentrându-se în direcția eliminării pericolului și salvarea propriei vieți. Aceasta este, explicată foarte pe scurt, partea bună a fricii, motivul pentru care ea există. Partea mai puțin bună este că creierul nostru nu distinge între amenințările reale, venite din afară, care ne pot face să ne pierdem viața (accidente, atacuri violente, calamități etc.) și amenințările din interiorul nostru proiectate în exterior cum ar fi: părerile altora despre noi și valoarea noastră, impactul pe care îl poate avea o schimbare, de orice fel, în viața noastră (schimbarea locului de muncă, începerea sau încheierea unei relații, dispariția unui om drag, schimbarea locuinței etc.), abaterea de la normele pe care le-am învățat ca fiind bune și corecte, situația financiară și așa mai departe. Toate sunt văzute de creier ca fiind potențial fatale, motiv pentru care apare frica și avem reacții puternice și asemănătoare la evenimentele din ambele categorii.

Frica poate să apară rapid și să dispară la fel de rapid, atunci când percepem o amenințare fulger pe care o eliminăm la fel de repede precum a apărut. Mai există și fobiile, care se manifestă în anumite situații și care dispar când omul nu se mai găsește în situația respectivă (agorafobie, arahnofobie, acrofobie etc.). Situația se complică, însă, atunci când frica nu trece, ci este de durată, când ne afectează mai multe arii ale vieții, când ne blochează de la acțiuni care ne-ar fi de folos și ne ține captivi într-un loc în care ni se pare că suntem în siguranță, chiar dacă nu ne e neapărat confortabil, chiar dacă nu suntem fericiți așa. Fricile  de durată, rulează în background-ul gândurilor noastre constant, ținându-ne într-o permanentă stare de alertă, gata să luptăm sau să o luăm la fugă în orice moment. Ajungem să ne obișnuim atât de mult cu ele, cu această stare și cu reacțiile, acțiunile și inacțiunile care derivă de aici, încât nu le mai vedem, nu mai știm cum este altfel și ni se pare că aceasta este singura realitate posibilă.  Câteva exemple de astfel de frici ar fi: frica de fi judecat, de a nu fi destul de bun (frumos, deștept, interesant etc.), frica de a nu fi iubit, acceptat, frica de eșec, frica de angajamente, frica de vulnerabilitate, frica de necunoscut, frica de schimbare, cele patru frici fundamentale: frica de moarte, frica de singurătate, frica de libertate, frica de lipsa de sens. Astfel de frici stau în spatele deciziilor noastre de a face anumite lucruri care nu ne ajută sau nu face anumite lucruri pe care ni le dorim, de a pleca sau de a rămâne în relații, la locuri de muncă, de a încerca sau nu încerca să schimbăm aspectele vieții noastre care nu ne plac.

Întrebam cum ar fi dacă am avea o relație de colaborare, nu de luptă, cu fricile noastre, oricare ar fi ele. Această întrebare stârnește mirare și, inițial, mi s-a părut ciudată și mie. Cum să colaborez cu ceva care nu îmi place, de care vreau să scap? De ce aș vrea să fac asta? Păi, în primul rând, pentru că frica nu dispare doar pentru că vrem noi să dispară, așa cum ziceam mai sus. Și poate nici nu ar trebui să vrem asta, oricum. Am văzut deja, că frica are un rol pozitiv, acela de a ne apăra atunci când suntem în pericol. Ce cred că e interesant și important de înțeles faptul că antonimul fricii nu este curajul, ci inconștiența. Curajul, e altceva și e legat de frcă: reprezintă puterea de a acționa fiind conștienți de faptul că ne e frică și asumându-ne totuși riscul.

Când avem de a face cu una sau mai multe frici care ne afectează întreaga viață, stima de sine, încrederea în sine, atunci curajul înseamnă să fim deschiși și să ne permitem să o simțim fără să ne judecăm, să ne-o apropiem, să o analizăm, să înțelegem ce vrea să ne transmită. Singuri cu noi înșine sau cu ajutorul altcuiva (coach, terapeut, prieten etc.), este de folos să fim curioși cu privire la frică. Cum? Iată un exemplu de cum am putea începe:

  1. să admitem că ne este frică – este primul pas pentru a o putea cuprinde și depăși; acest pas este și, poate, cel mai dificil și, odată parcurs, drumul deja devine mai ușor, pentru că scăpăm de o mare greutate pe care o ducem cu noi;
  2. să numim frica, să o descriem, să ne-o imaginăm – aceste mecanisme ne-o fac cunoscută, o aduc în concret și o fac să fie mai puțin debilitantă; astfel, frica devine diferită de noi, nu ne mai identificăm cu ea;
  3. să ne întrebăm cum ne afectează frica identificată; ce pierdem dacă rămânem în relația actuală cu frica noastră; ce am căștiga dacă am putea-o depăși; cât de important este pentru noi să schimbăm relația actuală cu frica respectivă și să dobândim curaj;
  4. să identificăm ce ne aduce bun frica respectivă – da, chiar și emoțiile și stările care nu ne plac ne aduc ceva bun, ceva de câștigat, altfel nu ar exista; identificând nevoia pozitivă din spatele fricii, putem eplora mai departe pentru a identifica modalități alternative de a îndeplini acea nevoie;
  5. să începem să acționăm, cu pași mici, deși ne e frică, pentru a vedea ce se întâmplă; dobândirea curajului este un proces, care se întâmplă în timp, cu perseverență și exercițiu, cu mici succese, cu obstacole din depășirea cărora învățăm lecții valoroase;
  6. să acceptăm că frica este parte din noi și să avem încredere că putem coabita cu ea, fără a o lăsa să ne controleze; să fim toleranți cu noi înșine atunci când nu ne iese și ne lăsăm acaparați și să ne dăm șansa de a o lua de la început, din nou, până ne iese.

Pentru mine, a mă conecta cu fricile mele, a le explora și a fi curioasă cu privire la ele a fost singurul mecanism care a dat roade evidente și de lungă durată. Nu am reușit singură din prima, am avut neovie de ajutor inițial, iar una dintre fricile mele a fost aceea de a-l cere. Însă dorința de a fi bine cu mine m-a făcut să am curaj. Încă sunt pe drum, mai am pași de parcurs, iar fricile își mai fac de cap cu mine din când în când. Însă, când mă gândesc la ele ca la niște prieteni care îmi vor binele și vor să îmi ofere ajutor, dar care, câteodată exagerează încercând să mi-l bage pe gât, așa cum fac și unii oameni, bine intenționați de altfel :), încetez să mă identific cu ele și le aduc cumva în afara mea, unde le pot gestiona.

***

De ce ți-e cel mai frică? Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? De fapt, ce ai face dacă, deși ți-e frică, ai alege să ai curaj? Dacă primul implus este să spui „nu știu”, „nu am idee cum e să nu îți fie frică sau să ai curaj”, „degeaba spun, că tot nu ajută”, te invit să ai răbdare cu tine, să te uiți în sufletul tău și să cauți acolo răspunsul. S-ar putea să te uimească. Pe mine, m-au uimit, de multe ori, atât răspunsurile pe care mi le-am oferit mie însămi atunci când m-am întrebat, cât și răspunsurile pe care și le-au oferit, în prezența mea, alți oameni cărora le-am adresat întrebarea în coaching sau în diverse discuții. Desigur, a răspunde la întrebare nu înseamnă rezolvarea definitivă a relației cu frica, însă reprezintă un pas din proces, a arunca un ochi către ce ar putea fi, către resursele pe care le avem în interiorul nostru și de care ne putem folosi.

Mai jos, am pus câteva dintre răspunsurile mele sau primite de mine de la alții la această întrebare. Ele arată puterea extraordinară pe care o avem în noi și pe care o putem elibera dacă învățăm să ne împrietenim cu fricile noastre și să alegem să ne folosim de forța lor în sens pozitiv, pentru a merge în direcția de a obține ce ne dorim, în loc de a fugi de ce nu vrem să ni se întâmple.

Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Ce ai face dacă ai avea curaj?

  1. Aș spune mai des ce gândesc și ce simt celor din jurul meu.
  2. Aș pleca într-o călătorie, în jurul lumii, singur.
  3. Aș avea încredere mai multă în oamenii din jurul meu.
  4. I-aș spune mai des partenerei mele că o iubesc.
  5. Mi-aș cumpăra lenjerie sexy și aș purta-o pentru partenerul meu.
  6. Aș aplica pentru job-urile care îmi plac, fără să mă consider nepregătit și fără să îmi fie teamă de respingere.
  7. Mi-aș face din pasiunea mea o afacere din care să pot trăi.
  8. M-aș duce la terapie pentru a-mi vindeca sufletul, la fel cum merg la doctor când mă doare o parte a corpului.
  9. Mi-aș da demisia de la jobul pe care nu mi-l doresc, chiar dacă nu aș avea alt job să mă aștepte.
  10. Mi-aș lua un an de pauză de la muncă și aș călători din economiile pe care le am. Apoi, m-aș descurca eu.
  11. Aș cere-o în căsătorie pe iubita mea.
  12. Aș îndrăzni să ies din tipare.
  13. Le-aș cere iertare oamenilor cărora le-am greșit.
  14. Aș ierta fără să îmi fie teamă că voi fi rănit din nou.
  15. Aș face primul pas pentru a-mi salva relația.
  16. Aș spune mai des „NU”.
  17. Aș renunța la control și aș fi mai spontan.
  18. Aș trăi în prezent și aș planifica mai puțin.
  19. Mi-aș face mai puține gânduri și scenarii apocaliptice.
  20. Aș avea încredere în partenerul meu și în iubirea lui.
  21. Mi-aș da voie să fiu tristă și să plâng.
  22. Aș lăsa logica la o parte și aș avea mai mare încredere în intuiție.
  23. Mi-aș da voie să greșesc și m-aș iubi oricum.
  24. Aș renunța la orgoliu, la dorința de a avea dreptate și i-aș asculta pe ceilalți.
  25. Aș lăsa mai mulți oameni să se apropie de mine și să mă cunoască.
  26. Aș lua inițiativa, din punct de vedere sexual, cu partenerul meu.
  27. Aș spune mai des „nu știu” și „nu pot”. Aș cere ajutor.
  28. Aș sări cu parașuta.
  29. Mi-aș lăsa copilul să facă propriile alegeri, chiar dacă ar fi diferite de cele pe care le-aș face eu.
  30. Le-aș arăta mai mult oamenilor din jurul meu, ce apreciez la ei.
  31. I-aș spune tatălui meu că nu îmi mai e frică de el.
  32. M-aș împăca cu ideea că, la un moment dat, voi muri și aș decide să trăiesc așa cum vreau, acum.
  33. Aș avea încredere în ideea mea, chiar dacă aș fi singur în fața lumii întregi.
  34. Aș înceta să mai bârfesc, chiar dacă asta m-ar face nepopulară.
  35. L-aș înfrunta pe șeful meu.
  36. M-aș duce iar la școală.
  37. Mi-aș lua timp pentru mine, fără să mă simt vinovat.
  38. Aș ieși în stradă pentru a susține cauzele în care cred.
  39. Aș da în judecată instituția care mi-a încălcat drepturile.
  40. Aș apăra oamenii de care se face mișto.
  41. Aș pleca în Africa, să fac voluntariat.
  42. M-aș trata ca pe cel mai bun prieten pe care îl am.
  43. Aș investi timp, energie și bani în pasiunile mele.
  44. Mi-aș face o casă verde, eco, în pădure și m-aș muta acolo.
  45. Le-aș spune părinților mei că sunt gay.
  46. Aș rămâne în relații și atunci când aș da de greu. Nu aș mai fugi.
  47. M-aș duce la mama și i-aș spune că am nevoie de ea.
  48. M-aș confrunta cu dependența mea și aș învinge-o.
  49. Aș înlătura zidurile din jurul meu și m-aș lăsa iubită.
  50. M-aș împrieteni cu frica, să văd ce vrea de la mine.
  51. M-aș pune pe locul doi și l-aș lăsa pe el să „câștige”, atunci când are nevoie.
  52. Aș răspunde răului, cu bine. Aș opri răul la mine.
  53. Aș fi mai altruist.
  54. Mi-aș lua viața de la capăt.
  55. Aș cere ajutor pentru a ști cum să îi fiu alături partenerului meu bolnav.
  56. Mi-aș trăi doliul pentru pierderea copilului meu.
  57. Aș face ce îmi vine fără să îmi fie teamă că lumea din jur mă judecă.
  58. Aș zâmbi necunoscuților și le-aș înmâna mesaje optimiste.
  59. Aș căuta argumente pentru care lucrurile pot să meargă, în locul argumentelor pentru care ar putea să nu meargă.
  60. I-aș cere iertare copilului meu pentru că l-am lovit.

 

Leaders As Givers

”You are dinner conversation! The people in you team talk about you, with their families, around their dinner table.” Acesta a fost unul dintre primele lucruri de impact pe care le-am auzit, la începutul carierei mele de people manager, de la VP-ul nostru de atunci, un om extraordinar și un lider în adevăratul sens al cuvântului, Robert Murray sau Bob, cum îi spune toată lumea. Nu mă gândisem până atunci, cu adevărat, la rolul pe care „șeful” îl joacă în viața unui om, nici la faptul că impactul acestuia nu se sfârșește odată cu orele de program. În momentul acela, în mica sală de ședințe în care Bob vorbea despre o temă mare, mult mai mare decât înțelegeam eu la momentul respectiv, m-am simțit copleșită.

Mi-au venit în minte momente în care am vorbit despre șefii mei, în care m-am gândit și m-am raportat la ei, în care m-am întrebat ce gândesc sau ce ar face în anumite situații, în care am fost dezamăgită de ceva ce au făcut, în care m-am simțit încurajată, nedreptățită, valoroasă,  în care am învățat de la ei, în care am împărtășit cu cei dragi mie momente petrecute cu ei, în care am fost furioasă, în care nu le-am înțeles acțiunile, în care am fost inspirată, în care am evoluat până în locul în care ajunsesem. Am realizat că venise momentul ca alți oameni să se gândească, în felul acesta și în multe altele, la mine, să vorbească despre mine, să mă examineze, să aleagă să mă urmeze sau nu, să ia ceva folositor din colaborarea cu mine. Iar asta reprezenta o uriașă responsabilitate pe care nu o văzusem până atunci, o responsabilitate care trecea dincolo de obținerea unor rezultate pentru organizație și de job description.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în perioada scursă de la ședința aceea și până în prezent este faptul că un lider fără o misiune personală poate fi, cel mult, un manager, un șef, un nivel ierarhic într-o organigramă desenată în Power Point. Fără un „de ce” personal, pe orice nivel ierarhic s-ar afla, șeful nu este, în realitate, un leader, ci mai degrabă un follower deghizat, un deținător de denumire pompoasă care urmează doar „de ce”-ul altora, de multe ori fără a-l înțelege, încercând să îl impună echipei sale cu forța, căutând mereu să se simtă cât mai bine în propria piele. Fără misiune personală, cel mai bun lucru pe care îl poate face șeful este să livreze, pe termen scurt, niște rezultate, așa cum i se cere. Însă potențialul impact negativ este mult mai mare, o astfel de persoană lăsând urme adânci în experiența oamenilor cu care lucrează și înfluențând negativ ideea pe care aceștia o au despre ce înseamnă un manager, ce însemnă a obține rezultate, ce înseamnă a lucra într-o organizație și, cel mai devastator, imaginea pe care aceștia o au despre ei înșiși si despre propia valoare.

Misiunea personală a liderului este despre a oferi, despre a contribui la construirea a ceva mai mare decât el însuși, despre a lăsa ceva pozitiv în urma sa, care servește altora. Dincolo de a scoate la iveală și a îmbunătăți aptitundinile oamenilor cu care lucrează pentru a atinge obiectivele organizației, deci a lua ceva de la ei, liderii adevărați le și oferă ceva valoros, ce pot duce cu ei mai departe, în viețile lor, fie că își continuă colaborarea cu organizația sau nu. Având un lider autentic drept ghid, oamenii își pot descoperi adevăratul potențial, dar și propria misiune personală și pot contribui, la rândul lor, la ceva mai mare decât ei înșiși, în același domeniu sau în altul. Și iată cum rețeaua se se extinde și impactul pozitiv se răspândește.

Am marele privilegiu de a lucra într-un loc în care vin mulți tineri, aflați la începutul carierelor, unii încă studenți, la primul job, alții cu ceva experiență anterioară, dar, de regulă, foarte puțină; cei denumiți acum Millennials. Majoritatea vin cu anumite idei și așteptări legate de ce înseamnă a lucra într-o multinațională și cu obiective, mai mult sau mai puțin SMART, cum e la modă să fie obiectivele în companii. Unii vor un job part time, să facă niște bani până termină facultatea; alții speră că intrarea în multinațională pe o poziție de entry-level le va permite să promoveze rapid, în alte funcții, mai importante, mai bine plătite, la care nu ar avea acces direct din afara organizației; alții vin pentru că prietenii lor lucrează în organizație și le-au zis că e mișto; alții au niște povești de viață prea grele pentru vârstele lor și vin să se angajeze ca să se poată întreține sau să își ajute părinții; alții se tem că termină facultatea și nu vor avea unde să se angajeze, pentru că nu au nicio experiență în câmpul muncii. Motivele sunt multe și variate.

Ceea ce nu încetează să mă fascineze este diferența dintre cum gândesc și cum se simt mulți dintre acești oameni când intră în organizație și cum gândesc, se simt și se uită la ei înșiși la plecare, fie că pleacă în afară sau tot în interior, pe alte poziții. Fiind extrem de tineri, sunt ca niște pânze pe care experiențele din viața adultă abia încep să picteze, iar peisajele devin extrem de rapid luminoase sau întunecate, în funcție de lucrurile la care sunt expuși. Mai departe, ei transmit, fie lumina, fie întunericul, imediat în jurul lor, în cercul lor de prieteni, în social media, oriunde au influență. Una dintre responsabilitățile mele este să mă asigur că membrii echipei mele directe, primii lor șefi și primele lor exemple de lideri, au un „de ce” al lor și pictează frumos pe aceste pânze, astfel încât să le îmbogățească cu elemente care să aducă valoare totului din care devin parte.

În cei 10 ani de când sunt people manager, am văzut sute de oameni venind, transformându-se, mai mult sau mai puțin și plecând. De câțiva ani, de când sunt mai conștientă de mine și de marea responsabilitate pe care o am, mă gândesc altfel atât la ei, cât și la rolul meu și al echipei mele. Poate va părea un clișeu ceea ce spun, însă ei chiar fac și reprezintă viitorul. Ei sunt viitorii noștri antreprenori, medici, parlamentari, miniștri, conducători de multinaționale, lideri de organizații non-guvernamentale, ziariști, scriitori, profesori, artiști, asistenți sociali, avocați, judecători, plătitori de taxe și pensii. Ei vor avea un cuvânt greu de spus în ceea ce devine societatea în care trăim. Iar rolul meu și al echipei mele de lideri este acela de a le oferi, atât timp cât avem acces, cadrul în care să își cultive valorile, să își dezvolte punctele forte, laturile care îi fac profesioniști buni, dar, cel mai important, pe acelea care îi fac oameni buni. Avem și responsabilitatea de a reprezenta exemple demne de urmat și care inspiră, exemple de integritate, autenticitate, profesionalism, implicare, congruență, orientare către creștere personală, dar și compasiune, interes pentru lumea din jur și dorința de a oferi, nu doar de a primi.

Dacă vă întrebați unde rămân organizația și obiectivele ei, răspunsul este simplu: experiența mi-a arătat că oamenii vor ca lucrurile să le iasă, vor să fie buni și să aibă rezultate. Totul este să fie în locul potrivit, la momentul potrivit, să înțeleagă „de ce”-ul, să aibă ei înșiși unul legat de job-ul pe care îl fac, să știe că cine sunt ei și ce au de spus contează. Aceste lucruri sunt valabile pentru angajații de orice vârstă, nu doar pentru Millennials.

Leaders are givers. Și, la fel de important: leaders breed givers. Adevărații lideri au o misiune, au ceva de oferit, au de contribuit la „proiecte” care depășesc granițele locului și timpului în care activează. Drumul către descoperirea misiunii personale și apoi către trăirea ei, conștient, în fiecare moment, este unul de autodescoperire, presărat cu momente frumoase, dar și grele, cu realizări, dar și cu greșeli, cu momente de inspirație, dar și cu îndoieli și teamă. Dar este unul asumat, care îl îmbogățește pe cel care îl parcurge, încât să aibă de unde oferi și altora. Cu cât înțeleg mai mulți lideri acest lucru, cu atât organizațiile au mai mult de câștigat, oamenii au mai mult de câștigat, societatea, cu totul, are mai mult de câștigat.

Iar conversațiile de la cină, vor fi mai plăcute, relaxate, despre șefi mișto pe care suntem fericiți să îi cunoaștem și precum care visăm să fim.

Ziua iertării

1 august 2014

Aveam șapte ani. Era o zi însorită, eram afară, în fața blocului, la joacă. Mama a ieșit din scara blocului, îmbrăcată în negru, cu batic negru pe cap. Murise bunica, mama tatălui meu, iar ea purta doliu. M-a luat de mână și mi-a spus că trebuie să meargă la doctor. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ea sau vreau să rămân afară. Policlinica era aproape, nu urma să lipsească mult, iar eu, oricum stăteam afară toată ziua, nu i-aș fi simțit lipsa. Am vrut să merg cu ea, așa că m-a luat de mână și am plecat.

Îmi aduc aminte coridoarele reci și întunecoase, total neprimitoare și înfricoșătoare ale clădirii în care funcționa policlinica. Mama mă ținea strâns de mână și mergea repede, prea repede pentru mine. Când am ajuns în fața cabinetului, m-a așezat pe un scaun de pe coridor și mi-a spus că nu pot intra cu ea, trebuie să rămân afară să aștept, dar va veni repede. Am rămas acolo și îmi amintesc că îmi era teamă, pentru că, în acea parte a clădirii, nu mai era nimeni, eram singură pe hol. Mama a intrat pe ușă, iar ușa a râmas întredeschisă, lucru care m-a ajutat să mă liniștesc un pic. Nu știu cât timp a trecut până am început să aud vocea ridicată a doctorului. Nu înțelegeam de ce doctorul țipă la mama și îi spune că e iresponsabilă, că are un copil de crescut (avea doi, dar cred că el nu știa decât că are un copil mic în fața ușii, probabil îi spusese mama asta, rugându-l să nu închidă ușa ca să nu îmi fie teamă), că lucrurile sunt grave și că e inconștientă că a așteptat atât. Vocea mamei se auzea mai slab, dar mi-am dat seama că începuse să plângă. Așteptam, cu frică, pe holul întunecat și rece să iasă de acolo… Mama nu plângea niciodată, doar copiii plângeau, așa știam eu. Într-un final, mama și doctorul au apărut la ușă. El încetase să mai țipe, vorbea mai calm și împăciuitor, se uita când la mine, când la ea (nu îmi amintesc ce spunea), iar mama încerca să se liniștească și să vorbească normal. M-a luat apoi de mână și am plecat. Nu am înțeles mare lucru atunci. Nu am înțeles că, de atunci, viața mea, viața noastră de familie, nu avea să mai fie la fel.

Anii care au urmat au fost plini de suferințe, de incertitudini, marcați de frica zilei de mâine. Au urmat mulți doctori, în Brașov, la Cluj, medicamente, chimioterapie, o operație care i-a mutilat mamei corpul, dar și sufletul, mai ales sufletul, la numai 38 de ani. Tratamentele agresive i-au distrus corpul imunitatea, transfuziile cu sânge, netestat, i-au introdus în corp alți viruși, teribilei boli descoperite atunci adăugându-i-se altele, în lanț, încă una, încă una, mereu câte una nouă. Iar ea suferea pentru fiecare diagnostic care părea încă o codamnare, pentru fiecare tratament pe care se duceau ultimii noștri bani, fără certitudinea ameliorării stării ei de sănătate. Și mai suferea de fiecare dată când se dezbrăca și își vedea corpul incomplet și pentru fiecare privire pe care alții o aruncau în direcția infirmității ei, pe care se străduia atât de mult să o ascundă, crezând tot timpul că nu reușea și simțindu-se, mereu, dezbrăcată de toți ochii străini, judecată, etichetată, biciuită și anulată ca femeie.

În copilărie și adolescență, nu m-am înțeles mai deloc cu mama. Pe fondul problemelor de sănătate, era mereu nervoasă, supărată, nimic din ce făceam nu era destul de bine, eram un copil rău, care îi făcea rău și ei, așa îmi zicea. „Mă bagi în pământ!”,  îmi zicea. Iar eu sufeream teribil, pentru că nu voiam ca mama să moară (chiar am trăit o perioadă cu spaima asta, pentru că era mereu bolnavă), cu atât mai mult , să moară din cauza mea. Însă nu o puteam convinge și pe ea că nu îi doresc răul, nu mă credea. Nu mă asculta, nu stătea de vorbă cu mine, nu îmi explica de ce îmi cere anumite lucruri și nu prea îmi spunea lucrurile bune pe care le făceam, doar pe cele rele, așa cum vedea ea toate acțiunile mele care nu coincideau cu ce își dorea de la/ pentru mine. Pentru fiecare lucru pe care mi l-am dorit, am dus adevărate lupte, o mare parte a vieții mele și nu erau lucruri mari, erau mici, prostii poate, dar care reprezentau lumea mea atunci și care îmi afirmau independența, identitatea proprie, diferită de a lor, a părinților.  Iar pe tata, l-am învinuit multă vreme că a fost prea moale, că i-a fost teamă de mama, că nu a făcut mai niciodată ceva pentru el, ci numai ce i s-a spus, ce i s-a impus. Tata nu mi-a luat niciodată apărarea în fața mamei, nici când m-a certat, nici când mi-a aruncat vorbe grele, prea grele pentru ca un copil să le poată duce, nici când m-a lovit. Eram singură, lupta era numai și numai a mea. Am învățat să răspund vorbelor grele cu alte vorbe grele, neîncrederii cu neîncredere, dar și cu justificări, argumente și raționalizări, încercărilor de a mă supune cu rebeliune vehementă. Am învățat să atac prima, ca să nu fiu atacată, să fiu mereu în gardă și să îmi ascund gândurile, sentimentele, pentru că simțeam că nu aș fi fost înțeleasă dacă le-aș fi exprimat și că nu ar fi contat oricum. Adulții aveau planurile lor, ale mele nu contau, urmau să conteze când aveam să fiu mare, la casa mea, cum zicea mama atunci. Puținele momente în care simțeam că sunt mândrii de mine, că văd că exist, că le pasă, erau cele când aveam reușite școlare. Așa că am învățat bine, m-am chinuit să fiu printre cei mai buni, chiar cea mai bună unde puteam. Aici aveau încredere în mine, motiv pentru care m-au lăsat să aleg liceul la care am vrut să merg, apoi facultatea, fără să mă influențeze în vreun fel, așa cum era cazul tuturor celorlalte aspecte ale vieții mele. Pentru asta am fost recunoscătoare, pentru că aveam prieteni mult mai puțin norocoși din acest punct de vedere.

Treptat, lucrurile între mine și mama s-au calmat. Ne-am acceptat reciproc, în timp, chiar dacă nu ne-am și înțeles una pe alta.  Apoi eu m-am mutat de acasă, iar lucrurile s-au îmbunătățit și mai mult, iar mama m-a ajutat cum a putut ea, cu mâncare, cu curățenie, cu plata facturilor și cu multe alte lucruri pecare eu nu știam sau nu voiam să le fac. Cred că a fost felul ei de a se revanșa față de mine.

Dar tot ajutorul ei de după plecarea mea de acasă nu m-a făcut să o iert. Nici pe ea, nici pe tata. I-am învinuit pentru că nu au știut să fie mai buni cu mine, mai atenți la mine, mai implicați în relația cu mine, copilul lor, pe care l-au plănuit și l-au dorit. I-am învinuit pentru că nu au părut niciodată interesați să mă cunoască, să știe mai mult decât ce fac și nu au părut să își dorească să știe că simt, ce gândesc, ce vise am, ce mă doare. I-am învinuit că nu mi-au spus niciodată că mă iubesc și că a trebuit să deduc eu, după ce m-am luptat cu îndoieli sfâșietoare. I-am învinuit pentru că mi-au minimizat mereu suferințele și bucuriile și mi-au arătat „adevăratele” greutăți ale vieții, când nu eram pregătită, nici dornică, nici datoare să le văd. I-am învinuit pentru că nu au văzut că mi-am trăit viața ascunsă de ei, pentru a nu le da ocazia să mă critice sau să mă ignore, ceea ce durea mai tare. I-am învinuit că nu m-au pregătit, în niciun fel, pentru relațiile cu alte persoane. I-am învinuit pentru toate mecanismele de apărare împotriva lor pe care mi le-am creat și care mi-au dăunat în relațiile cu alții. I-am învinuit pentru că m-au încadrat în șabloane, că mi-au spus ce „trebuie” să fac și cum „trebuie” să fiu, doar pentru că așa face și așa este toată lumea, nu contează dacă mi se potrivește mie sau nu. I-am învinuit pentru multe.

De la un moment dat, când am început să lucrez mai mult la mine și cu mine, fiecare motiv pentru care îi învinuaim mă durea. Mă durea pentru că știam că am devenit adult și că este responsabilitatea mea să îmi rezolv problemele. Că au greșit, da, dar nu se mai poate schimba nimic din trecut și că, pentru a putea merge mai departe și pentru a mă vindeca, era necesar să îi iert. Iar eu nu puteam să îi iert, deși îmi doream din tot sufletul. Rațional, îmi era totul clar: făcuseră tot ce putuseră, ce știuseră ei. Amândoi au trecut prin multe, de tineri, când nici ei nu erau pregătiți. Nici pe ei nu i-a învățat nimeni cum să crească un copil în condiții normale, darămite atunci când te mai și lupți cu boli, cu probleme financiare, cu nesiguranța zilei de mâine, chiar cu moartea. Făcuseră tot ce putuseră. Iar eu înțelegeam că m-au iubit, chiar dacă nu au spus-o și că iubesc și adultul care am devenit. Amândoi, fuseseră lângă mine, așa cum au putut și au știut ei, când mi-am dat cele mai grele lupte din viața. Rațional, aveam toate motivele pentru a-i ierta. Emoțional, însă, ceva spunea „nu, nu încă; încerci tu, dar încă nu!” Iar acest „nu” mă ținea închisă într-un trecut pe care îmi datoram să îl depășesc.

Acum două săptămâni am fost cu treabă, în Brașov și am stat la ei. Eram într-un moment greu pentru mine, mă simțeam extrem de rău, așteptasem cu multă nerăbdare să ajung acasă, să mă închid în cameră și să sufăr acolo, în liniște, singură, fără să mă mai prefac că sunt bine. Am intrat pe ușă și m-a întâmpinat mama.  In acel moment, acolo, în fața ei, cu sufletul și trupul chircite de durere, am încetat, brusc, să mai am aproape 33 de ani și am redevenit copil. Eram copilul neajutorat, lovit, pe care numai mama îl poate îngriji și ajuta să se facă bine. Am întins mîinile spre ea și am rugat-o să nu mă întrebe nimic, doar să mă ia în brațe și să mă țină așa. Și m-a luat. M-a strâns în brațe, iar eu am început să plâng în hohote, cu nu mai plânsesem de multă vreme. Apoi m-a așezat pe pat, cu capul în poala ei și m-a mângâiat pe păr, minute în șir, fără să spună nimic, exact cum o rugasem. Mama mea, care nu tăcea niciodată, stătea acum, în liniște, îmi asculta plânsul și mă mângâia pe păr. Nu i se citea pe față nici curiozitate, nici teamă că s-a întâmplat vreo tragedie, nici dorința de a-mi da vreun sfat, vreo soluție, ci doar liniște și acceptare. Apoi, când am dorit să mă retrag în camera mea, m-a lăsat să merg, fără să mă întrebe nimic. Exact cum aveam nevoie. Apoi a venit acasă tata, care, cum a intrat pe ușă, a vut să vină să mă vadă, însă mama l-a oprit. „Nu se simte bine, m-a rugat să nu o întreb nimic, să o las. Nu intra, dacă are nevoie de ceva, va veni ea și ne va cere, așa mi-a spus.” Așa spusesem. Și tata nu a intrat.

Nu sunt părinte și nu pot să știu ce este în sufletul unui părinte care își vede copilul plângând, în hohote, chiar și la 33 de ani sau poate, mai ales la o astfel de vârstă. Însă îmi imaginez că nu le-a fost ușor să mă vadă chinuindu-mă și să stea deoparte. Dar au făcut-o, pentru că așa îi rugasem. Și au făcut-o fără să se simtă atacați, fără să se victimizeze sau să se simtă nedreptățiți, cum era de obicei. Am simțit, pentru prima oară, că părinții mei mă înțeleseseră, în sfârșit.

I-am văzut a doua zi dimineață. Erau altfel. Mama mi-a apărut ca o  femeie puternică, o supraviețuitoare. Era femeia care răsturnase o masă peste doctorița care îi spusese, cu nonșalanță și ironie, că nu mai are ce face, va muri oricum și decisese că acel lucru nu avea să se întămple. Era femeia pe care bolile, pensionarea la numai 38 de ani, fricile, sutele de nopți nedormite nu o dărâmaseră, ci o făcuseră mai puternică. Era femeia care, în sânul familiei, se simțise suficient de în siguranță încât să își permită să cadă, să își arate vulnerabilitatea și să se lasă văzută, cu bune și cu rele, așa cum știuse ea, pentru că familia era singurul loc în care simțea că poate fi ea însăși, fără teamă. Era mama mea, care învinsese moartea pentru a-mi râmâne alături. Pe fața ei nu se citea nicio urmă de încrâncenare sau răutate, așa cum văzusem atâția ani. Era o față un pic obosită, cu trăsături încă frumoase și simple, care emana bunătate și grijă. Iar tata mi-a apărut calm și răbdător, iar aceste trăsături nu îl mai făceau să pară moale și fără voință ca până atunci, ci cald, bun și iubitor. Am înțeles atunci că tăcerile lui, supunerea lui, compromisurile făcute de el, pasivitatea lui din anumite momente erau dovezile lui de iubire pentru mama. Acela fusese modul lui de a o face să se simtă în siguranță, de a-i lăsa controlul în sigurul context unde putea să îl aibă, de a-i oferi mediul de care avea nevoie pentru a-și da luptele, de a lupta alături de ea.

Mi-am dat seama că am avut exact părinții pe care trebuia să îi am, iar ceea ce am trăit era parte din drumul meu, drum care m-a făcut să fiu ce sunt. M-am uitat din nou, în sufletul meu și mi-am dat seama că îi iertasem.

Coaching – drumul către sine

Se vorbește mult, în ultima vreme, despre dezvoltare personală, despre ce putem face pentru a deveni mai buni, mai fericiți, mai bogați (spiritual, dar și financiar), mai împăcați cu noi înșine, mai de succes, mai aproape de potențialul nostru maxim, mai, mai, mai… Vine vorba și despre coaching, ca unealtă care poate fi folosită pentru a atinge unul sau mai multe dintre obiectivele de mai sus. Există multe articole pe Internet despre coaching, multe definiții, detalii despre istoria coaching-ului, tipuri de coaching etc. Nu le voi detalia și eu aici, ci voi împărtăși relația mea cu coaching-ul și viziunea mea despre ce înseamnă el.

Pentru mine, coaching-ul este mai mult decât o noțiune sau o unealtă pentru a atinge un scop;  dincolo de tehnici, întrebări, teorii și școli, coaching-ul este întreg climatul care se formează în jurul coach-ului și al coachee-ului, relația profundă care se stabilește între ei, drumul pe care cei doi merg împreună, cu tot ce presupune el, până la atingerea obiectivului, transformările prin care trec amândoi în urma parcurgerii acestui drum (da, și coach-ul se transformă, nu doar coachee-ul), bucuria descoperirii potențialului uriaș al coachee-ului și, nu în ultimul rând, energia nouă pe care acesta o aduce în lume, atingându-i și pe cei din jurul său. Este o călătorie, de cele mai multe ori intensă și surprinzătoare, de la cine știu că sunt în momentul de față, până la cine vreau să fiu și nu știu, în plan conștient, că deja sunt, cel puțin într-o oarecare măsură.

Coach-ul este un partener de drum, un ghid, un deschizător de uși către perspective, pe care coachee-ul le explorează, în deplină siguranță, o oglindă în care coachee-ul se vede și se auto-analizează, un explorator care conduce coachee-ul, atât cât acesta dorește și permite, în cele mai misterioase colțuri ale sufletului său, ale gândirii sale pentru a-l ajuta să scoată la lumină resursele de care are nevoie pentru a-și atinge obiectivul, oricare ar fi el. Coach-ul nu are răspunsuri, soluții, strategii, nu este un expert în „problema” clientului, are numai întrebări, uneori plăcute, alteori incomode, prin care îl ajută pe omul din fața sa să se conecteze, cu adevărat, cu locul de unde vin toate răspunsurile, soluțiile și strategiile: el însuși. Și mai are ceva: încredere totală că omul din fața sa are tot ce îi trebuie pentru a-și rezolva singur dilemele și că o va face, exact la timpul potrivit.

Există mai multe abilități, extrem de importante, pe care un coach este necesar să le aibă, pentru ca efectul să fie cel dorit. În topul listei mele se află abilitatea de a nu judeca omul din fața sa, de a nu emite păreri despre el și/ sau problema lui, de a nu pune etichete și, în aceeași măsură, de a nu se identifica cu omul din fața sa sau cu problema lui, deviind procesul de la coachee, către el însuși. Această abilitate merge mână în mână cu starea de prezență, mai exact cu capacitatea de a-și concentra atenția numai și numai la coachee, la ce spune acesta, atât verbal, cât și paraverbal și nonverbal și de a lăsa în afară orice interferență, fie că este vorba de zgomote din mediul exterior sau din propria sa minte. Apoi, mai contează capacitatea de a empatiza cu persoana din fața sa, fără a o influența într-o direcție sau alta, ci doar de a fi acolo pentru ea atât și așa cum aceasta are nevoie, respectându-I ritmul. Desigur, lista de competențe de care are nevoie un coach este mai lungă, conținâd și alte lucruri ca ascultarea activă, abilitatea de a pune întrebările potrivite, crearea unui climat de încredere, atenția la felul în care coachee-ul își stabilește obiectivele, care este necesare să fie cât mai specifice și mai clare, precum și planul de acțiune și modul de măsurare al progresului la care se angajează etc. Însă toate acestea se învață mult mai ușor, dacă cel care are rolul de coach posedă deja capacitatea de a accepta că oamenii sunt diferiți și acest lucru nu este bun sau rău, ci doar real, capacitatea de a pune, pentru durata sesiunii de coaching, pe altcineva pe primul loc și de a-i acorda atenție totală, precum și capacitatea de a sta alături de altă persoană, acolo unde se află ea, de a-i fi alături, fără vreo așteptare personală.

Până aici am scris despre perspectiva mea de coach. Din perspectivă de coachee, pentru mine cel mai important lucru a fost să știu că persoana pe care am ales-o să îmi fie ghid, a fost de partea mea, necondiționat, chiar și atunci sau în special atunci când eu nu eram și nici nu consideram că aș merita. A contat enorm că puteam vorbi fără să aud replici de genul „a, dar stai să vezi ce am pățit eu, ce spui tu e nimic”, „mai știu pe cineva care are exact aceeași problemă și a făcut ….”, „a, vai, ce nasol e ce ți s-a întâmplat, dar lasă, măcar ești sănătoasă”, „da, într-adevăr, trebuie să faci ceva urgent să schimbi asta” sau alte astfel de lucruri care, din păcate, sunt foarte prezente în conversațiile noastre de zi cu zi. Puteam să aleg să tac dacă voiam, aveam dreptul să nu fiu pregătită să abordez anumite subiecte sau să fac anumite schimbări, chiar dacă mi le doream, aveam dreptul să fiu și tristă, și furioasă, nu doar zâmbitoare și veselă, aveam dreptul să fiu eu însămi, să mă descopăr, fără (in)validare sau judecăți de valoare. Desigur că au contat și cunoștințele coach-ului, tehnicile folosite și întrebările adresate, însă doar indirect, ele fiind transparente pentru mine. Am rămas cu felul în care m-am simțit, cu resursele pe care le-am descoperit, cu obiectivele pe care le-am atins.

Desigur că există și critici la adresa coaching-ului. Acum ceva vreme, am citit un articol în care erau expuse așa-zisele pericole ale coaching-ului, care ar fi făcut de oameni fără pregătire în domeniul psihologiei sau psihoterapiei și care se joacă cu viețile altor oameni, vânzând iluzia unei videcări rapide, rezolvării rapide a oricărei probleme, riscând să facă mai mult rău, deschizând răni și actualizând traume cărora omul să nu le poată face față apoi. Legat de asta, pot spune următoarele lucruri: în primul rând, sigur că, în fiecare domeniu, există oameni care își fac treaba foarte bine, bine sau mai puțin bine, iar coaching-ul nu face excepție, la fel cum nu face nici psihoterapia. A găsi coach-ul potrivit este foarte important, ajută documentare prealabilă, recomandarea unei persoane de încredere etc.; mai este nevoie să existe o „chimie”, pe care atât coachee-ul cât și coach-ul o simt sau nu, iar dacă ea nu există, ar fi mai bine ca relația să nu continue. Experiența mea de până acum în ceea ce privește lucrul cu oamenii, mi-a arătat că avem niște radare interioare foarte bine dezvoltate care ne ajută să detectăm relațiile nocive și bullshit-urile, deci să ne ferim, natural, de ceea ce nu ne e de ajutor. În al doilea rând, coaching-ul nu este terapie și nu are ca scop vindecarea oamenilor de afecțiuni de natură psihică, nu scormonește în trecutul omului pentru a vedea de unde îi vin anumite comportamente, idei, viziuni asupra vieții etc., ci se concentrează pe prezent și viitor. Un coach prezent, empatic și cu ceva experiență, va realiza când clientul său are nevoie mai degrabă de terapie decât de coaching și îi va reflecta acest lucru, urmând ca acesta să decidă dacă dorește să meargă la terapie sau nu. În al treilea rând, dacă un eveniment,o rană, o traumă, vine în prim plan, iar coachee-ul vrea să discute despre ea, înseamnă că este pregătit să facă față. Suntem mult mai puternici decât credem. Dacă, totuși, rana este foarte adâncă și este nevoie de altfel de ajutor, se aplică punctul anterior. Și, în final, mai vreau să spun faptul că toți oamenii pe care îi cunosc eu și practică coaching-ul, colegii mei de la școala de coaching sau oameni pe care i-am cunoscut în alte circumstanțe, sunt extrem de preocupați de educația lor în domeniu, au parcurs formări și nu au făcut-o doar la bifă, pentru a obține o diplomă, ci fiind implicați, curioși, atenți și dedicați, citesc extrem de mult, inclusiv cărți de psihologie, din proprie inițiativă, fără să le ceară cineva de la facultate, master sau alte forme de învățământ, au o orientare sinceră și naturală către oameni și, poate cel mai important, au pacurs ei înșiși drumuri lungi și dificile către cunoașterea și acceptarea de sine. Evident că, pentru cei care cred, mai degrabă în eficiența psihoterapiei decât a coaching-ului, rămâne această variantă și este foarte bine și așa; orice ne aduce mai aproape de noi înșine și ne ajută să ajungem acolo unde ne dorim, fără a face rău altora, este foarte ok.