emotii

De ce e în regulă să ceri ajutor

PsihoterapieVăd în jurul meu foarte mulți oameni care se străduiesc să obțină diferite lucruri, oameni care suferă și nu știu ce să facă, oameni care au depresii de multă vreme și trăiesc realități sumbre, oameni care au relații tensionate, disfuncționale cu cei dragi, oameni nervoși și nemulțumiți mereu, pe oricine și orice, oameni care se luptă cu dependențe sau, mai grav, care ignoră că le au și se amorțesc zilnic în diverse feluri, oameni care se compară neîncetat cu alți oameni și se simt mereu pierzători, oameni care îi tratează rău pe cei din jur, îi micesc, îi umilesc, în încercarea disperată de a-și afirma propria valoare în ochii altora, dar mai ales în proprii ochi, oameni care evită adevărurile care nu le plac, care (se) mint, fug, amână, oameni care, părinți fiind, dau mai departe neajunsurile pe care le simt copiilor lor, nu din răutate, ci din neputință, din neștiința de a face altfel. Mai văd și oameni care sunt bine per total, dar care ar vrea să facă sau să fie mai mult și le lipsește curajul să încerce, determinarea de a face primul pas în direcția visului lor; sau oameni care par a le avea pe toate, famile, casă, mașină, loc de muncă mișto, bine plătit, dar care simt că le lipsește ceva, care ar vrea să își găsească sensul, misiunea și nu știu de unde s-o apuce.

Văd în jurul meu oameni, în toată complexitatea lor, iar eu sunt unul dintre ei. A fi om nu înseamnă a fi perfect, a fi mereu mulțumit, satisfăcut, fericit, a le ști mereu pe toate, ci înseamnă a avea și emoții negative, și greutăți, și situații care nu ne plac, înseamnă și a face și alegeri nepotrivite, a greși, a regreta, a simți durere sau confuzie. Nu putem evita tot ce nu ne place și resimțim ca fiind neplăcut sau de-a dreptul devastator, însă problemele apar atunci când stările negative sunt baza, când ele nu trec așa cum ar fi natural să se întâmple dacă viața noastră este în echilibru, ci ne acaparează întreaga existență, iar momentele frumoase și liniștite, momentele de bucurie și fericire sunt sporadice și de scurtă durată sau lipsesc cu desăvărșire pe perioade lungi de timp.

Scriu acest articol pentru că, din proprie experiență, știu cât de greu poate fi, pentru cel care trăiește unul sau mai multe dintre scenariile menționate mai sus, să conștientizeze că se poate și altfel și să ceară ajutor profesionist. Mie mi-a fost greu, mi-am zis multă vreme că trebuie să mă descurc singură, m-am întrebat cine aș fi eu dacă n-aș putea să îmi gestionez singură dificultățile și am nevoie de un străin să mă ajute, fie el chiar și psihoterapeut sau coach și mi-am răspuns că, probabil, aș fi un om foarte greșit. Știu mulți oameni care au nevoie de ajutor și evită să îl ceară pentru că se simt greșiți dacă nu se pot descurca singuri. Aflându-mă, de-a lungul timpului, în toate posturile, cea a celui care nu știe că are nevoie de ajutor și crede că viața e grea și e normal să fie așa, cea a celui care știe că are nevoie de ajutor, dar nu îl poate cere, cea a celui care a cerut, într-un final, ajutorul și s-a bucurat de efectele lui și, apoi, cea a celui care oferă, la rândul lui, ajutor altora, simt să împărtășesc perspectiva mea cu privire la motivele pentru care este foarte în regulă ca, atunci când avem momente în care nu mai putem, să apelăm la sprijin profesionist.

În primul rând, oricât de mult ți-ai dori, nu îți poți rezolva toate problemele singur. Și asta nu e pentru că nu ești destul de bun, pentru că nu ți-a plăcut cartea, cum se mai zice pe la noi, sau pentru că nu ai destulă voință. Este pur și simplu pentru că nu te poți vedea și dinăuntru și dinafară în același timp; nu poți să îți spui povestea, să te descompui, să suferi și, în același timp să îți fii și alături, să te și asculți, să îți oglindești ție însuți propriile tipare, să vezi ansamblul și, mai presus de toate, să îți oferi acceptare totală și compasiune, adică ingredientele de care ai cea mai mare nevoie atunci când ești vulnerabil. Creierul omului efectiv nu este capabil de așa ceva în momentele de criză. În momentele de criză, frâiele sunt preluate de partea limbică a creierului, responsabilă cu emoțiile, în corp se eliberează multă adrenalină și cortizol pentru a pregăti omul pentru luptă sau fugă (amygdala highjack), senzația este aceea că însăși viața persoanei în cauză este amenințată, prin urmare, partea logică, rațională este redusă la tăcere pentru a conserva energia. Așa că, deși îți dorești să ai suficientă claritate pentru a te descurca singur, atunci când ți-e rău, pur și simplu nu o poți avea. Desigur, există soluții pentru a reduce stresul și a gestiona situațiile pentru a nu ajunge în extrema descrisă mai sus, însă ele nu pot fi integrate de pe o zi pe alta, ci țin de schimbarea profundă a modului de a vedea lucrurile, schimbare care are loc în timp. Așa că este foarte important să ai lângă tine un om pregătit, care îți poate conține emoțiile, care poate vedea legăturile și ți le poate arăta și, cel mai important, care te poate ajuta să te simți nejudecat și în siguranță, pentru a putea face schimbările de care ai nevoie.

În al doilea rând, și dacă ai avea posibilitatea să rămâi rațional și lucid în timp ce te simți rău, tot ar ajuta să te însoțească cineva pregătit pentru a parcurge drumul vindecării, pentru că altfel nu prea ai de unde să știi ce să faci și pe unde să o iei. Nu toți suntem psihiatri, psihologi, psihoterapeuți, coachi, la fel cum nu toți suntem electricieni, aviatori, programatori, oameni de știință sau alți oameni prestează pentru noi servicii pe care nu le putem presta singuri sau creează lucruri pe care le folosim, dar nu le putem crea noi. În plus, dacă toată viața ai acționat în anumite feluri, ai crezut anumite lucruri despre tine și despre lume, te-ai raportat la ce ți s-a întâmplat în anumite feluri, chiar dacă îți dai seama că toate acestea nu te mai ajută, este foarte dificil să faci ceva diferit pentru că, de cele mai multe ori, nu ai alte repere. Sau și dacă le ai, pentru că îi vezi pe alții făcând altfel, tot s-ar putea să nu ajute pentru că situația ta e unică, e diferită, poate să îți fie frică să abandonezi ceva ce știi, în favoarea a ceva ce nu știi etc. Este nerealist să te aștepți că poți vedea, dintr-o dată, lucrurile altfel decât le-ai văzut toată viața și că asta îți va aduce starea dorită, oricare ar fi ea.  E cum spunea Einstein: nu putem rezolva o problemă folosind același mod de gândire cu care am creat-o. O persoană care are în spate sute de ore de pregătire teoretică și practică, plus propriul proces de autocunoaștere parcurs, știe cum să te însoțească în afara zonei tale de confort și cunoaștere, să te provoace când e necesar, fără să te critice, ci rămânând de partea ta și deschizându-ți uși despre existența cărora nici nu știai. Desigur, de tine depinde dacă și pe ce uși intri, însă faptul că ai mai multe variante e un câștig uriaș.

În al treilea rând, starea psihică, emoțională este la fel de importantă precum starea fizică. Dacă pentru probleme fizice, apelăm la doctori, deci la specialiști, de ce nu am face la fel atunci când avem dificultăți emoționale? Știu că sunt printre noi și oameni care fac pe doctorii și se tratează singuri, după ureche în unele cazuri, însă fac asta cu câte o răceală, cu câte o durere minoră, nu atunci când e ceva serios. Dacă, de exemplu, ai o criză de apendicită, nu te orepezi singur, ci mergi la un chirurg. Același lucru ar trebui să fie valabil și în ceea ce privește dificultățile emoționale și psihice. Da, e în regulă să nu mergi la psihoterapeut imediat ce ești un pic trist sau furios, e normal să avem toată gama de emoții și, în multe contexte,  emoțiile negative au efecte pozitive, ne ajută să acționăm, ne dau energie, ne pot scoate din impasuri sau ne ajută să ne descărcăm. Însă dacă ești furios mereu, din orice, dacă ești trist și tristețea nu mai trece, dacă ești apatic și lipsit de energie săptămâni sau luni în șir, cum scriam și mai sus, atunci deja e altceva. Depresia, de exemplu, nu este un moft, nu este un lux al celor care n-au probleme mai serioase în viață, nu este un semn al lipsei de voință sau o stare plictiseală, ci o boală cruntă, gravă, tot mai răspândită în toate mediile și categoriile de vârstă, boală care, netratată, poate duce la consecințe grave, inclusiv la sinucidere. Anxietatea, fobiile, atacurile de panică, hipervigilența, tulburările obsesiv-compulsive, teama exacerbată că la orice pas pândește un pericol, timiditatea excesivă etc. nu sunt capricii, semne de slăbiciune, motive de rușine, la fel cum nu sunt nici stări cu care trebuie să trăim, stări normale, pe principiul „așa sunt eu, așa am fost mereu”.  Toate sunt tratabile.  Aici sunt statistici și informații despre incidența bolilor psihice în SUA, aici câteva detalii despre depresie la nivel mondial, iar aici câteva detalii despre depresie în România. La o simplă căutare pe google se găsesc mult mai multe informații decât dau eu aici, toate arătând amploarea și seriozitatea fenomenului. Este clar că nu poate fi vorba de atâția oameni delăsători și mofturoși care nu știu să aibă grijă de ei și ar trebui să termine cu prostiile, ci e vorba de lucruri care, de cele mai multe ori, nu pot fi rezolvate pe cont propriu. Dacă nu ai de la tine așteptarea să te poți vindeca, doar cu puterea voinței, de apendicită, de diabet, de cancer, atunci de ce ai avea așteptarea să te poți vindeca de depresie sau de orice altă problemă de ordin psihologic? La fel ca bolile fizice, și cele psihice evoluează, se agravează se extind. Ca să nu mai vorbim de faptul că este o chestiune de timp până când problemele emoționale netratate sunt somatizate, proces care duce la îmbolnăvirea corpului. Ajungem în situații în care ne tratăm pentru efecte resimțite în corp, fără a umbla la cauza psihologică din spate, lucru care incetinește vindecarea sau chiar o face imposibilă.

Una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit cu privire la ce însemană lupta cu boala psihică, ce efect are asupra vieții celui care o duce, precum și ce se poate și ce nu se poate face odată ce boala se instalează este ”The Center Cannot Hold: My Journey Through Madness”, scrisă de Elyn Saks (în românește tradusă „Centrul nu se mai poate susține”). Este povestea reală a autoarei, de la primele semne ale schizofreniei și până la acceptarea bolii și găsirea modalităților de a trăi cu sens și de a se bucura de viață chiar dacă boala ei nu are vindecare. Extrem de inteligentă, profesoară universitară cu vaste cunoștințe de drept, psihologie, psihiatrie, Elyn încearcă, în repetate rânduri să învingă teribila boală prin puterea voinței, renunțând de multe ori la medicamente, în ciuda sfaturilor medicilor și terapeuților cu care lucra și fiind sigură mereu că de data aceasta va reuși. Oricât de instruită, de conștientă de sine, de dornică să reușească a fost, niciodată strategia ei nu a funcționat, episoadele psihotice întorcându-se mereu. Soluția a fost acceptarea situației și a ajutorului, iar o parte extrem de importantă din proces a fost psihoterapia, relațiile stabilite cu psihoterapeuții cu care a lucrat de-a lungul anilor, faptul că putea fi ea însăși în cabinet, că putea spune tot ce gândește, fiind acceptată și înțeleasă.

Un alt motiv pentru care este de folos ajutorul unui specialist, chiar dacă nu ai o boală psihică atât de gravă precum schizofrenia, însă te regăsești în alte scenarii care fac viața ta să fie grea, umbrită, neplăcută, este faptul că este vindecător și extrem de reconfortant să îți spui povestea, oricare ar fi ea, în fața unui om pregătit să te asculte, să te însoțească, să îți ofere compasiune, să te accepte așa cum ești și să te considere complet și capabil să faci ceea ce e necesar pentru a ieși la lumină; practic, să te dezbraci de toate straturile de rușine cu care te-ai acoperit, de toate convingerile limitative, de toate principiile de viață care nu sunt ale tale, să te descoperi așa cum ești cu adevărat, să te doară, apoi să te bucure și să trăiești toate astea în prezența cuiva care este de nedezamăgit și care se află mereu de partea ta. Sunt extrem de puține situațiile în care poți primi un asemena tratament, oricâți oameni ai avea în jur (prieteni, familie). Poate e chiar prima dată în viață când ai parte de o astfel de relație cu cineva. De ce? Pentru că cei mai mulți oameni sunt și ei răniți în diverse moduri și nu știu sau nu pot să asculte, pentru că nu i-a învățat nimeni, nu știu ce să spună când văd pe alți suferind sau nu știu când să nu spună nimic, pentru că sunt fie prea aproape de problemă pentru a putea rămâne în afara ei și o preiau și ei amplificând-o, fie sunt prea departe să se implice cu adevărat, judecă sau se văd pe ei înșiși în suferința celui din fața lor și fug, critică, lovesc. Majoritatea oamenilor suferă deja și ei și nu prea știu cum să fie acolo, cu adevărat, pentru altă persoană, fără să (se) compare, fără să vrea să își spună propria poveste în timp ce tu le-o spui pe a ta, fără să interpreteze sau să sfătuiască după propriile repere. Asta nu înseamnă că sunt răi, ci doar că s-ar putea să fie în alt punct al vieții lor decât ai avea nevoie să fie atunci când ți-e cel mai rău și vrei pe cineva detașat și lucid lângă tine. Desigur, este foarte în regulă, chiar recomandat să vorbești despre ce trăiești cu oamenii iubiți, cu prietenii și familia, asta ține de comunicare, de autenticitate, ce spun doar este că, de cele mai multe ori, oamenii pe care îi iubim și care ne iubesc cel mai mult, nu ne pot ajuta în totalitate. Prezența lor e importantă, intimitatea cu ei e importantă și aduce conexiune, iubire, siguranță, însă sunt lucruri pe care este necesar ca fiecare dintre noi să le facă în afara acestor relații, exclusiv în relația cu sine. Iar relația cu sine poate fi prea tumultoasă și complicată pentru a o duce singur.

Dacă reticența de a apela la ajutor specializat ține de partea financiară, atunci poate este necesară o regândire a priorităților. Desigur, nu mă refer aici la situațiile disperate de sărăcie, în care nu sunt îndeplinite nevoi de bază, cum ar fi aceea de hană, adăpost, îmbrăcăminte. Mă refer la situații normale de trai, în care oamenii au unde să locuiască, au o sursă de venit, mașini, telefoane etc. A investi în tine este crucial, deoarece asta te ajută mai departe în orice întreprinzi; te ajută să știi mai clar cine ești și ce vrei, să iei decizii mai informate, în toate ariile vieții tale, de la cele mari precum a alege o carieră, a cumpăra o propietate, a te căsători cu o persoană, a face un copil și până la altele mai mici cum ar fi unde mergi în vacanțe, cum îți tratezi corpul sau ce decizi să faci seara cu timpul liber. Nimic nu merită mai multă investiție decât propria persoană, iar acest lucru nu este unul egoist, ci unul cât se poate de responsabil și chiar altruist. Dacă ești bine cu tine, dacă te cunoști, dacă te vindeci acolo unde e cazul, dacă îți găsești sensul și îți iei energie din el, atunci tot ce îți trece prin mână înflorește, toți cei din jur au de câștigat, inclusiv sau mai ales, acei oameni cărora le cumperi cadouri costisitoare de ziua lor, de Crăciun sau fără nicio ocazie, cei cărora le faci cinste la câte o ieșire în oraș, sau cei pe care, fiind familia ta, îi susții sau întreții, dar cu care, poate, nu știi cum să comunici cu adevărat sau în prezența cărora ești frustrat, irascibil sau indisponibil emoțional. Iar în ceea ce privește investițiile în propria persoană, poate în loc de încă trei bluze, de ultimul model de telefon în fiecare an, de o casă mai mare sau de o mașină mai puternică, alegi alt fel de investiție, cea în tine ca om, pentru a-ți da seama cine ești și  ce vrei de fapt. Apoi, după acest proces, dacă vei dori acele lucruri, e ok să ți le iei pentru că o vei face fiind conștient de motive și fără a încerca să compensezi cu ele lispuri de altă natură.

Chiar dacă nu ai traume de vindecat sau tulburări emoționale grave, meriți oricum să îți cauți și să îți găsești sensul, să îți manifești tot potențialul, să îți fii cel mai bun prieten, să ai încredere în tine și în faptul că ești bun și valoros chiar și atunci când greșești, să ai curajul să faci schimbări, să îți asumi riscuri și să îți asculți sufletul. Iar un proces de terapie sau de coaching îți poate face drumul către aceste lucruri accesibil și ceva mai ușor și mai rapid decât ar fi dacă te-ai aventura pe el singur.

Nu cred că terapia și coaching-ul sunt singurele forme de ajutor pe care le poate accesa un om, însă la primă mână, doar despre ele pot vorbi eu pentru că le-am experimentat.  Voi încerca să expun, foarte pe scurt, când ajută una și când ajută cealaltă.

Când alegi psihoterapia? Atunci când ai de vindecat răni și traume din trecut care au impact în viața prezentă, când ești în depresie, când ai gânduri sinucigașe, când totul e negru, când nu poți acționa cum îți dorești și simți că te ține ceva mai puternic decât tine, când nu îți mai poți trăi viața în echilibru, la calitatea pe care ți-o dorești, cu alte cuvinte, când ai ceva de vindecat ca să poți fi bine în prezent și în viitor. Coaching-ul e un pic diferit; în coaching nu se lucrează cu trecutul, ci cu prezentul, cu momentul în care este omul aici și acum și cu felul în care poate ajunge acolo unde își dorește. De exemplu, în coaching pot fi abordate teme precum următorul pas în carieră, care este misiunea mea, cum ajung să aflu și apoi să acționez, cum pot trece peste o anumită teamă, cum să am relații mai bune cu familia, cu colegii, cu prietenii, cum să capăt mai multă încredere în mine, cum să îmi găsesc resursele și puterea să acționez într-o anumită situație etc.. Toate aceste subiecte pot fi adresate și în psihoterapie și probabil apar și acolo. Diferența e că în coaching nu se caută vindecarea trecutului, cauza pentru care omul a ajuns să își dorească ce își dorește acum sau să nu își mai dorească ce are, ci construirea viitorului dorit. Desigur că cele două se întrepătrund, iar dacă un client de coaching ajunge, în timpul procesului, la traume trecute care poate nu au fost în prim plan atunci când a decis să lucreze sau la potențiale afecțiuni psihice care necesită alt fel de intervenție, atunci coach-ul are datoria să recomande terapia. Despre ce este și ce nu este coaching-ul, voi reveni, cel mai probabil într-un alt articol separat.

Cum îți găsești terapeutul sau coach-ul potrivit? Sunt mai multe metode. Poți cere recomandări de la oameni în care ai încredere, care au beneficiat de serviciile unui terapeut sau ale unui coach. Poți căuta informații despre terapeuți și coachi pe internet, pe facebook; vezi dacă au site-uri personale sau blog-uri, vezi dacă rezonezi cu abordarea lor, cu ce scriu și postează, informează-te cu privire la tipul de abordare pe care o aplică în munca lor. Apoi întâlnește-te cu persoana aleasă, live sau online, depinde  de natura problemei, de cum preferi și  de cum lucrează și persoana respectivă și vezi dacă simți că rezonezi cu ea; e important să existe chimie, acea conexiune care să îți permită să te deschizi cu totul. Dacă nu există, mai caută, până găsești exact persoana de care ai nevoie. Există extrem de mulți oameni faini care practică aceste profesii, este imposibil să nu găsești unul cu care să rezonezi.

Visez la o lume în care lucrul cu sine, procesele de terapie recurente vor fi ceva normal, nu ceva ce fac doar nebunii sau cei slabi, cum încă se mai crede acum. Visez la o lume mai informată în ceea ce privește propriul psihic și propriile emoții, o lume  în care psihoterapia va fi accesibilă oricui, oriunde ar fi, gratuit, cu implicarea autorităților, care vor fi recunoscut nevoia ca populațiile să fie bine psihologic pentru a prospera material și financiar. Visez la o lume în care școlile de parenting vor fi ceva normal, disponibile în toate comunitățile, oricât de sărace ar fi, iar părinții, viitori și actuali vor putea să învețe despre psihologia copilului, despre cum să crească copii independenți, siguri pe ei și plini de compasiune, fiind, în același timp, ei înșisi așa, fără a-și pune propria satisfacție în sarcina copiilor. Visez la o lume în care educația emoțională va începe din grădinițe și va continua până în facultate, cu toate resursele la îndemână, în unitățile de învățământ și în programele școlare. Visez la o lume în care în toate corporațiile vor exista coachi care să lucreze cu angajații, de pe toate nivelurile ierarhice, fără a urmări agenda organizației, ci având ca singur scop starea de bine și împlinirea fiecărui individ, orice ar însemna asta și încrederea totală că asta va aduce prosperitate și organizației, ca efect. Visez la o lume în care cei care aleg să lucreze cu sufletele oamenilor, să fie cu adevărat integri, responsabili, plini de compasiune, mai puțin motivați de câștiguri financiare mari în timp scurt și mai mult motivați de dorința de a servi și de a face bine.

Utopie știu, suntem foarte departe. Avem probleme mai mari decât asta, poate vor fi voci care vor spune. Și da, e adevărat, avem probleme mari. Dar dacă ne uităm în spatele problemelor mari pe care le avem (războaie, foamete, boli, corupție, sărăcie, răutate, ură etc.), vom găsi aceleași lucruri pe care le găsim în spatele problemelor individuale: orgolii, răni emoționale, traume, boli psihice, lipsa compasiunii, copii deveniți adulți doar în buletin, nu și psihologic, oameni deconectați de sine, scindați, goi. Iar oamenii răniți, rănesc; dacă au și putere formală, fac adevărate ravagii în jurul lor.

Lumea în care trăim ține de fiecare dintre noi și e problema fiecăruia dintre noi. Nu putem, individual, să oprim războaie sau să eradicăm foametea la nivel mondial. Dar putem face lumea un pic mai frumoasă și mai bună pentru noi și în jurul nostru. Și asta contează enorm. Cu fiecare om care alege să se uite cu sinceritate și deschidere la el însuși, să se cunoască, să se vindece, să își urmeze visele,  să crească un copil sănătos emoțional, să aibă curaj, pentru că autocunoașterea este un act de curaj, cu fiecare poveste rescrisă, convingere limitativă căzută, tipar nociv schimbat suntem mai aproape de o lume mai conștientă, mai trează, mai fericită.

Monstrul

I'm FINE

Sursă imagine: villanuevam.ism-online.org

De multă vreme am în gând să scriu despre unul dintre cele mai grele subiecte pe care le-am trăit și abordat vreodată. N-am știut niciodată cum să o fac și am tot amânat, însă, în tot acest timp, a crescut în mine nevoia, aproape viscerală, de a mi-l smulge din suflet și a-l pune pe „hârtie”, simțind că acesta e un pas care mă aduce mai aproape de a mi-l asuma cu totul, pentru a-l integra și a merge mai departe. Nici acum nu știu cum să scriu, m-am apucat pur și simplu; rămâne să văd unde voi ajunge.

Înainte să ajung să scriu acum despre subiect, întâi nu l-am înțeles, efectiv nu am știut de prezența lui în viața mea, apoi m-am străduit să îl ignor, fără succes; într-un final, m-am luminat și l-am abordat în terapie,  în coaching, singură în jurnal și în meditație, l-am tratat cu disperare sau cu calm, plângând sau luându-l la mișto, dar niciodată nu l-am rezolvat complet, odată pentru totdeauna; mereu am tot descoperit bucăți din puzzle, le-am unit între ele, mereu am făcut pași, dar mici și cu eforturi uriașe, care m-au stors de orice urmă de energie și mi-au luat capacitatea de a mă bucura cu adevărat de rezultat. Simt că sunt mai aproape decât oricând de a face, cu adevărat, pace cu monstrul. Aproape, însă nu acolo. Încă.

Acum niște ani, prima dată când am făcut terapie, am făcut un exercițiu de vizualizare, o regresie în trecut, până la cea mai veche amintire pe care o am. M-am trezit pe întuneric, în dormitorul în care am copilărit, ținându-mă cu mâinile de niște bare. La un moment dat, ușa s-a deschis și a intrat în cameră lumina din hol. Am putut să văd că mă țineam, cu mânuțe mici, de bebe, de barele pătuțului. Eram foarte mică, știu asta pentru că grilajul pătuțului era mai înalt decât mine, iar eu eram în picioare. În cameră a venit mama, care m-a luat din pătuț, în brațe. În momentul în care această imagine mi-a venit în minte, în corp și în suflet am simțit ceea ce am descifrat apoi a fi frica copilului care eram atunci, frica de întuneric, de necunoscut, senzația de disperare și de singurătate; apoi ușurare la atingerea mamei.

Mi-am trăit copilăria mică în România comunistă, în Brașov, oraș muncitoresc, în care aveam mâcare cu rația și doar ce decideau alții că ne trebuie și în care cei mai mulți dintre oamenii de rând lucrau în fabrici, în schimburi. Părinții mei nu făceau excepție. Nu existau bone, bunicii nu erau aproape, fratele meu, cu zece ani mai mare, mergea la școală. Între plecarea la serviciu a unuia dintre părinți și sosirea celuilalt acasă erau câteva ore în care, rămâneam singură în casă. Când am fost suficient de mare să umblu prin toată casa și să înțeleg ce se întâmplă, părinții mi-au explicat despre orele în care trebuia să rămân singură, despre faptul că sunt în siguranță, dar că trebuie să nu deschid ușa nimănui, oricât ar suna, să nu umblu la aragaz, la chiuvete, la geamuri etc. Nu am deschis, nu umblam la nimic, stăteam și mă jucam. Dar îmi amintesc foarte bine și clar faptul că îmi era frică aproape mereu; de fiecare dată când suna soneria tremuram și îmi spuneam ce îmi spuseseră părinții: ușa este încuiată, nu poate intra nimeni; nu te duce la ușă, oricine ar fi, pleacă și revine altă dată. Nu mergea. Mă linișteam la o perioadă lungă după ce soneria înceta să sune. Îmi era frică și când mi se părea că trece prea mult timp și nu venea nimeni acasă. De multe ori, mă duceam  în hol, la ușă, unde mă urcam pe dulăpiorul cu pantofi să ajung să mă uit pe vizor, poate-poate, fix atunci, vedeam că vine mama sau tata, de parcă, dacă stăteam acolo, uitându-mă, veneau mai repede. De câteva ori, am adormit acolo, pe dulăpior și m-au găsit când au venit. Au povestit, amuzați, atât mie, cât și altor cunoscuți, ce frumos dormeam acolo, ce drăgălașă eram. Stăteam acolo pentru că îmi era dor de ei și teamă că nu vor mai veni niciodată. Nu știu când și cum mi-a intrat în cap faptul că nu trebuie să spun că mi-e frică, ci să par curajoasă. Niciodată nu le-am spuns alor mei că paralizam când suna cineva la ușă sau că mi-a fost tare dor de ei și că aș vrea să nu mai plece și să nu mă mai lase singură. Erau mândrii de mine, alți copii plângeau și se chinuiau mult părinții cu ei până puteau pleca de acasă, eu nu. Îmi plăcea să fie mândri de mine. Și tăceam, fericită. În ziua următoare, o luam de la capăt. Săracii, n-au știut niciodată ce a fost în sufletul meu atunci. Poate a fost  mai bine așa, pentru ei, care nu prea aveau altă soluție atunci.

Pe lângă orele în care stăteam singură, copilăria mea a mai fost presărată și cu alte lucruri care au dus, împreună, la monstrul pe care îl duc și acum cu mine. A fost boala mamei și frica mea de a o pierde (despre care am scris aici). Apoi stilul de parenting al acelor vremuri, conform căruia copilul trebuia să facă ce îi spun părinții, trebuia să nu fie lăudat ca să nu „i se urce la cap”, trebuia ținut în frâu, pedepsit,  lovit dacă era „necesar”, să știe mereu ce nu face bine ca să se îmbunătățească pentru a atinge standardere părinților și societății (care, cumva, niciodată nu puteau fi atinse decât pe termen scurt și nimeni nu spunea clar și concret care sunt măcar, ci doar generalități goale de sens, gen: să ajungi să îți câștigi o pâine, să ai o viață mai bună decât a noastră, să nu ne facem de râs și altele). S-a adăugat felul în care se desfășurau lucrurile la grădiniță și școală, unde, pe lângă competitivitatea mereu lăudată și încurajată, am prins inclusiv statul obligatoriu cu mâinile la spate, pusul de puncte negre cu stiloul pe nas și obligativitatea de a le purta câteva ore să vadă toată lumea și să râdă că făcuseși „prostii”, țipatul și jignitul elevilor, datul afară din clasă, urecheatul etc., toate sub supremația absolută a cadrului didactic, cu mult superior mucoșilor din fața lui.  Nu am fost niciodată un copil problemă, am fost cuminte, mereu de frică. Nu mi-am înțeles frica atunci, nu aveam cum. Târziu am realizat că era frica să nu îmi dezamăgesc părinții, să nu plece și să nu se mai întoarcă niciodată sau să mă dea pe mine afară, să mă alunge de acasă sau să mă „dea la țigani”. Când mi-am început perioada de rebeliune, în adolescență, am luptat cot la cot cu cei care încercau să mă supună, dar frica aia nu m-a părăsit niciodată: frica de a nu fi destul de bună și de a pierde tot ce iubesc din cauza asta. Mă revoltam pe față, apoi, în camera mea, mă rugam să nu fi stricat nimic definitiv. Doar că nu am mai arătat frica nimănui, în timp, nici măcar mie.

Monstrul, numit clasic „teamă de abandon”, m-a însoțit dintotdeauna. Probabil de atunci, din noaptea a în care m-am trezit singură în pătuț, în întuneric și disperare. Motivul pentru care nu pot să îi spun simplu „teamă de abandon”, este că, pentru mine, sintagma aceasta este doar un pistol cu apă pe o vreme toridă și nu exprimă nici a mia parte din suferința pe care mi-a provocat-o, de-a lungul anilor, acest monstru, urmărindu-mi, din umbră, fiecare pas și luând controlul vieții mele în cele mai cruciale și nepotrivite momente. Abia acum, la aproape 36 de ani, monstrul merge alături de mine, îl văd, îl cunosc, mai vorbesc cu el, știu că va mai merge cu mine o perioadă, dar deja nu mai e atât de înfricoșător. Visez să ajung să îl pot lua în brațe, să îl iert, apoi să îi dau drumul și să plec mai departe liberă.

Îmi este greu să listez, ordonat și logic efectele relației mele cu monstrul. Primul care îmi vine în minte este conformismul și incapacitatea mea de a îmi afirma clar autenticitatea și limitele. La o primă vedere, din afară, nu am părut așa, dimpotrivă, am părut, o perioadă lungă de timp, o persoană dură, rece, care face numai ce vrea, care impune clar limite stricte și care sancționează imediat orice încălcare a acelor limite. Multă vreme, așa am crezut și eu că sunt. Nu a fost deloc așa. Această mască a fost un mecanism de apărare, falimentar, pe care mi l-am dezvoltat tocmai pentru a-mi masca fragilitatea și dorința excesivă de consens. Pe de o parte, mecanismul mă ajuta să nu mă apropii cu adevărat de foarte multă lume, deci să nu risc să fiu văzută, criticată , respinsă (deznodământ evident, doar niciodată nu eram destul de bună pentru nimic, în ochii mei), deci să nu sufăr dacă pierdeam pe cineva, pe de altă parte, cu apropiații, îl foloseam doar când mă simțeam în siguranță, când frica de abandon nu exista, adică, culmea, exact când eram acceptată așa cum eram; deveneam brusc liberă să mă răzbun, cumva, pentru toate perioadele în care încapacitatea mea de a fi eu însămi, fără frică, se manifestase.

Cred că nu e greu de imaginat de ce mecanismul a fost falimentar. În primul rând, am atras în viața mea oameni plini de frici, oameni care proiectau pe mine imaginea părinților lor dominatori și abuzatori sau reci și detașați și căutau, inconștient, să retrăiască familiaritatea relației cu ei, oameni care nu își spuneau punctele de vedere, care se pierdeau în fața furiei sau răcelii mele și care aveau, exact ca mine, nevoia de a fi acceptați, plăcuți, deci făceau aproape orice pentru asta. Din fericire, deși mi-am dat seama foarte târziu de asta, am fost înzestrată cu o doză uriașă de compasiune care m-a făcut să nu profit, cel puțin nu conștient și premeditat, de oameni. Inconștient însă, am profitat din plin, mereu sperând că mă voi simți mai bine în propria piele, dacă văd doar neputințele altora, nu și pe ale mele. Nu s-a întâmplat niciodată.  În al doilea rând, am trăit în toată vremea în care am purtat acea mască, o viață dublă: dură și șmecheră în fața lumii, sensibilă, vulnerabilă și incredibil de singură, când eram doar eu cu mine. Această dualitate aproape m-a ucis, la propriu. Am ajuns să nu mai știu cine sunt, să nu mai suport suferința, să cred că nu există nicio ieșire sau șansă la o viață normală, în care să pot respira fără să mă doară sufletul.

O altă parte a conformismului și incapacității mele de a îmi afirma limitele m-a dus la a mă atașa de oameni  indisponibili emoțional sau abuzivi verbal și emoțional, cum devenisem eu și cum au fost părinții mei, oameni care conștient sau inconștient, au simțit monstrul din mine, au profitat de frica mea de a nu fi niciodată destul de bună, de a nu fi părăsită și mi-au apăsat butoanele pentru a-și lua de la mine ce voiau. De asemenea, după ce am lăsat jos masca dură, înțelegând că face mult rău, mie și celor din jur, am mers mai departe luând altă mască, una prea umilă, prea serviabilă, prea binevoitoare, prea înțelegătoare și acceptătoare de orice. A devenit aproape imposibil să spun NU cuiva apropiat, chiar și atunci când se impunea, chiar când cerința era absurdă sau când efectiv nu aveam energie. Am făcut și am spus lucruri în care nu am crezut, am băgat capul în nisip și nu am acționat în unele contexte în care conștiința îmi spunea că ar trebui să o fac, am acceptat lucruri și comportamente care m-au durut și mi-au mutilat sufletul, mi-am încălcat valorile și nevoile în mod repetat; în unele contexte, am lăsat de la mine până m-am pierdut aproape cu totul.

Monstrul m-a îndepărtat mereu de mine, de esența mea bună și plină de compasiune, pe care am considerat-o slăbiciune și de care am fugit ca dracu’ de tămâie. N-am înțeles, multă vreme, că exact acea esență m-ar fi ajutat să trăiesc iubirea și siguranța de care am atâta nevoie, nu ce făceam eu.  Am trăit cu dorința de a avea control absolut asupra a tot ce era în jurul meu, inclusiv sau în special, asupra oamenilor pe care îi iubeam. Am judecat, am interpretat, mereu negativ și amenințător, am încercat să intervin și să controlez orice tentativă a oamenilor iubiți de a se manifesta liber, de a-și lua spațiu pentru ei, fără mine, singuri sau cu alți oameni. Iubirea, nu doar cea romantică, dar în special aceea, însemna pentru mine simbioză, contopire totală, prezență permanentă, sursa mea de energie și siguranță. Orice plecare, mi se părea că poate fi definitivă, orice ceartă, un dezastru colosal, definitiv. Îmi era greu să îmi admit greșelile, să îmi cer scuze, de teamă ca nu cumva omul de lângă mine să vadă că nu sunt ok și să plece. Așa că explicam, raționalizam, negociam situații și sentimente, doar doar va trece repede criza și mă voi simți iar în siguranță. Am fost incapabilă să respect nevoia de spațiu a omului supărat, dreptul lui la supărare și m-am grăbit mereu să rezolv totul pe loc, atunci, de parcă nu ar mai fi existat nicio altă zi, niciun alt moment. Orice nu mergea așa cum credeam eu că trebuie să meargă, parcă îmi amenința însăși supraviețuirea și mă ducea, cu viteza luminii, cu ani în urmă, în pielea copilului care se uita disperat pe vizor, dorindu-și să vină părinții odată și adormea sleit de puteri, pe dulăpiorul de pantofi. Evident, pentru că nu se putea altfel, am atras în viața mea oameni care, la rândul lor au vrut să mă aibă mereu lângă ei, chiar și atunci când ei înșiși ar fi avut nevoie de timp singuri, care se simțeau amenințați de orice îmi stârnea vreun interes, oameni pe care i-am tratat rău și de prezența cărora nu m-am putut bucura pentru că vedeam în ei ce nu acceptam la mine.

Frica mea exacerbată de abandon s-a manifestat și printr-o nevoie foarte mare de a fi de folos apropiaților, de a-mi arăta utilitatea și, deci, valoarea, pentru că nimeni nu renunță la ceva de valoare, nu? O dorință sinceră, reală, de a ajuta oamenii chiar am și am avut mereu, are legătură cu compasiunea despre care scriam mai sus, dorință pe baza căreia mi-am găsit vocația, mi-am formulat misiunea în viață și mi-am ales drumul profesional. Însă ajutorul oferit din această frică a fost cu totul diferit de ajutorul oferit din starea de echilibru și din pura trăire a misiunii, fără a căuta un câștig. Din frica de a nu fi considerată o prietenă, o fiică, o iubită ratată, am oferit ajutor cu forța, fără să îmi fie solicitat, mi-am spus părerile fără să mi se ceară, m-am purtat cu condescendență și m-am supărat maxim când inițiativele mele nu au fost acceptate ca atare, simțindu-mă respinsă și suferind enorm. Da, în unele cazuri, când a fost acceptat, ajutorul meu chiar a fost de folos, dar în altele nu, ci mai degrabă a răpit omului ajutat ocazia de a face alegeri pe cont propriu, de a învăța din ele,  i-a alterat libertatea de a merge pe propriul drum. Iar mie nu mi-a folosit la nimic, nu m-am simțit mai bine în pielea mea, decât rareori și pe termen scurt. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, sub influența monstrului meu, ofeream sfaturi pe care eu însămi știam că nu le puteam urma, deși le consideram demne de urmat, ceea ce mi-a adâncit, de fiecare dată, sentimentul că sunt o impostoare, lucru devastator pentru stima mea de sine.

Eu și monstrul meu am trăit, mulți ani deconectați total de prezent. Mi-am dus viața într-un perpetuu viitor, sumbru și întunecos, în care urma să eșuez pe toate planurile și să rămân singură, pentru că toți oamenii iubiți din jurul meu vor fi văzut ce rănită și găunoasă sunt și vor fi luat-o la sănătoasa. Sau vor fi murit, eu rămânând singura supraviețuitoare, incapabilă să îmi creez alte relații. Probabil, pe fondul temerii mele vechi de a o pierde pe mama bolii, am avut și încă mai am episoade de anxietate puternică dacă un om important pentru mine pleacă cu mașina, de exemplu și nu dă semn că a ajuns cu bine sau nu răspunde la telefon o perioadă mai lungă. Mă duc cu gândul la cele mai oribile scenarii; în trecut chiar căutam știri despre potențiale accidente mortale în care persoana ar fi putut fi implicată. Acum am învățat să respir, să am răbdare, să îmi potolesc adrenalina.

Terapia, coaching-ul, formările pe care le-am făcut, cărțile pe care le-am citit, lucrul cu mine și cu alți oameni, m-au ajutat să iau contact cu monstrul, să am curaj să mă uit la el, să îi admit prezența, să îl cunosc, să aflu de unde vine. Treptat, am început să repar relații vechi, să renunț la unele care nu îmi mai erau de folos, să îmi formez relații noi, sănătoase. Am început să vorbesc despre mine, despre ce simt cu adevărat, lucru care, în trecut era de neconceput. Am învățat să accept acceptarea (poate sună ciudat, dar nu am știut să fac asta, deși mereu mi-am dorit să fiu acceptată), să primesc susținere caldă și dezinteresată fără să mă gândesc mai departe, la ce înseamnă asta despre mine, ce va fi în viitor și alte lucruri de genul acesta.Am început să mă accept, să înțeleg în primul rând eu, pentru mine, care îmi sunt limitele, ce e important pentru mine și ce nu, ce pot și vreau să fac, ce nu și de ce, ce nu pot încă, deși îmi doresc. A început să își facă loc în mintea mea convingerea că orice om merită iubire și că nu trebuie să fiu perfectă (indiferent ale cui ar fi standardele, inclusiv ale mele), pentru a merita iubire, ci e suficient să fiu sinceră, autentică, corectă cu mine și cu cei din jur, să mă arăt așa cum sunt.

E un drum lung de la primul meu contact conștient cu monstrul și până în punctul în care sunt acum. Am făcut mulți pași pentru care sunt recunoscătoare, chiar dacă mi-a fost greu. Lucrurile îmi sunt mult mai clare, văd mult mai bine mecanismele și tiparele din care acționez imediat cum îmi pierd concentrarea pe prezent, îmi înțeleg aproape mereu reacțiile, sentimentele, comportamentele care îmi vin din frică și am început să îmi pot opri o mare parte din reacții și acțuni înainte de a ajunge să le regret.

Încă nu sunt cu totul bine. Mă simt bună în ceea ce privește munca mea, misiunea mea, cred că tot ce am trăit mă face un coach mai bun, un leader mai conștient, ceea ce e un mare progres, dar în afara muncii, în unele contexte redevin copilul înfricoșat, lăsat singur pe întuneric. Încă am multe regrete, pentru ce am pierdut, neștiind să fac mai bine, să fiu mai bună, mai conștientă, mai deschisă, mai… mai…. mai…. Încă tresar când sună cineva la ușă, dacă știu clar că nu aștept pe nimeni și, încă, primul meu instinct e să mă ascund și să nu merg să văd cine e; apoi revin la realitate, realizez că nu mai sunt copil dar, în unele situații, în funcție de starea mea, încă am o strângere de inimă când mă uit pe vizor. Încă mă doare sufletul când spun NU, iar omul din fața mea se supără; încă îmi vine să spun DA. Câteodată o mai fac. Încă nu mă simt în siguranță, în toate contextele și în toate relațiile apropiate, încă mi-e frică de ideea de a pierde anumiți oameni, anumite lucruri, deși am pierdut deja mult și am supraviețuit, ba chiar am și evoluat. Încă am tendința să intevin când oamenii pe care îi iubesc suferă, pentru a-i salva. Încă mă doare fiecare copil lovit, neglijat, rănit emoțional pe care îl văd sau de care aud și mă identific cu el mai mult decât e sănătos pentru mine. Încă nu știu să repar relațiile încă prezente în viața mea, pe care frica mi le-a stricat. Dar sunt foarte hotărâtă să încerc.

În ciuda relației mele profund îmbunătățite cu părinții mei, care chiar sunt niște oameni extrem de buni și de calzi și care, în ultimii ani au învățat să îmi și arate căldura și bunătatea lor, lucru pentru care le sunt recunoscătoare, știu clar că ei nu mai au cum să vindece copilul din mine. Această sarcină îmi revine mie, oricât de dificilă ar fi. Am avut momente în care m-am înfuriat pentru că mi s-a părut incorect să mă chinui eu acum pentru neputințele lor și ale altora care au lăsat urme în mine. Am realizat, însă, că furia nu mă ajută, ci mă afundă în neputință și mă ține departe de soluție. I-am iertat, nu le mai reproșez nimic. Încă nu știu mereu să mă port cu ei, dar de iertat i-am iertat.

Nu știu cum e să fiu părinte, în special părintele copilului rănit din mine. Uneori, mă apucă panica și disperarea, când copilul din mine plânge sau e mort de frică, iar eu, adultul, îngheț neștiind de unde să mă adun ca să îl alin.  Alteori mă cuprinde furia, când copilul preia frâiele, iar eu reacționez ca  la 6 ani, nu ca la 36. Alteori îl mângâi, îi sunt alături și am convingerea sinceră că suntem pe drumul cel bun. Cam cum se simte orice părinte, bănuiesc. Trec prin toate stările, dar rămân acolo, hotărâtă să învăț și asta, pentru că știu că e singura cale de a îmblânzi monstrul și de a-l face să înțeleagă că misiunea lui s-a sfârșit. Începe să își facă loc în sufletul meu, tot mai clar, o idee pe care cred că o scriu pentru prima oară: atâta timp cât mă am, cu adevărat, pe mine, nu voi fi niciodată singură.