Coaching – drumul către sine

Se vorbește mult, în ultima vreme, despre dezvoltare personală, despre ce putem face pentru a deveni mai buni, mai fericiți, mai bogați (spiritual, dar și financiar), mai împăcați cu noi înșine, mai de succes, mai aproape de potențialul nostru maxim, mai, mai, mai… Vine vorba și despre coaching, ca unealtă care poate fi folosită pentru a atinge unul sau mai multe dintre obiectivele de mai sus. Există multe articole pe Internet despre coaching, multe definiții, detalii despre istoria coaching-ului, tipuri de coaching etc. Nu le voi detalia și eu aici, ci voi împărtăși relația mea cu coaching-ul și viziunea mea despre ce înseamnă el.

Pentru mine, coaching-ul este mai mult decât o noțiune sau o unealtă pentru a atinge un scop;  dincolo de tehnici, întrebări, teorii și școli, coaching-ul este întreg climatul care se formează în jurul coach-ului și al coachee-ului, relația profundă care se stabilește între ei, drumul pe care cei doi merg împreună, cu tot ce presupune el, până la atingerea obiectivului, transformările prin care trec amândoi în urma parcurgerii acestui drum (da, și coach-ul se transformă, nu doar coachee-ul), bucuria descoperirii potențialului uriaș al coachee-ului și, nu în ultimul rând, energia nouă pe care acesta o aduce în lume, atingându-i și pe cei din jurul său. Este o călătorie, de cele mai multe ori intensă și surprinzătoare, de la cine știu că sunt în momentul de față, până la cine vreau să fiu și nu știu, în plan conștient, că deja sunt, cel puțin într-o oarecare măsură.

Coach-ul este un partener de drum, un ghid, un deschizător de uși către perspective, pe care coachee-ul le explorează, în deplină siguranță, o oglindă în care coachee-ul se vede și se auto-analizează, un explorator care conduce coachee-ul, atât cât acesta dorește și permite, în cele mai misterioase colțuri ale sufletului său, ale gândirii sale pentru a-l ajuta să scoată la lumină resursele de care are nevoie pentru a-și atinge obiectivul, oricare ar fi el. Coach-ul nu are răspunsuri, soluții, strategii, nu este un expert în „problema” clientului, are numai întrebări, uneori plăcute, alteori incomode, prin care îl ajută pe omul din fața sa să se conecteze, cu adevărat, cu locul de unde vin toate răspunsurile, soluțiile și strategiile: el însuși. Și mai are ceva: încredere totală că omul din fața sa are tot ce îi trebuie pentru a-și rezolva singur dilemele și că o va face, exact la timpul potrivit.

Există mai multe abilități, extrem de importante, pe care un coach este necesar să le aibă, pentru ca efectul să fie cel dorit. În topul listei mele se află abilitatea de a nu judeca omul din fața sa, de a nu emite păreri despre el și/ sau problema lui, de a nu pune etichete și, în aceeași măsură, de a nu se identifica cu omul din fața sa sau cu problema lui, deviind procesul de la coachee, către el însuși. Această abilitate merge mână în mână cu starea de prezență, mai exact cu capacitatea de a-și concentra atenția numai și numai la coachee, la ce spune acesta, atât verbal, cât și paraverbal și nonverbal și de a lăsa în afară orice interferență, fie că este vorba de zgomote din mediul exterior sau din propria sa minte. Apoi, mai contează capacitatea de a empatiza cu persoana din fața sa, fără a o influența într-o direcție sau alta, ci doar de a fi acolo pentru ea atât și așa cum aceasta are nevoie, respectându-I ritmul. Desigur, lista de competențe de care are nevoie un coach este mai lungă, conținâd și alte lucruri ca ascultarea activă, abilitatea de a pune întrebările potrivite, crearea unui climat de încredere, atenția la felul în care coachee-ul își stabilește obiectivele, care este necesare să fie cât mai specifice și mai clare, precum și planul de acțiune și modul de măsurare al progresului la care se angajează etc. Însă toate acestea se învață mult mai ușor, dacă cel care are rolul de coach posedă deja capacitatea de a accepta că oamenii sunt diferiți și acest lucru nu este bun sau rău, ci doar real, capacitatea de a pune, pentru durata sesiunii de coaching, pe altcineva pe primul loc și de a-i acorda atenție totală, precum și capacitatea de a sta alături de altă persoană, acolo unde se află ea, de a-i fi alături, fără vreo așteptare personală.

Până aici am scris despre perspectiva mea de coach. Din perspectivă de coachee, pentru mine cel mai important lucru a fost să știu că persoana pe care am ales-o să îmi fie ghid, a fost de partea mea, necondiționat, chiar și atunci sau în special atunci când eu nu eram și nici nu consideram că aș merita. A contat enorm că puteam vorbi fără să aud replici de genul „a, dar stai să vezi ce am pățit eu, ce spui tu e nimic”, „mai știu pe cineva care are exact aceeași problemă și a făcut ….”, „a, vai, ce nasol e ce ți s-a întâmplat, dar lasă, măcar ești sănătoasă”, „da, într-adevăr, trebuie să faci ceva urgent să schimbi asta” sau alte astfel de lucruri care, din păcate, sunt foarte prezente în conversațiile noastre de zi cu zi. Puteam să aleg să tac dacă voiam, aveam dreptul să nu fiu pregătită să abordez anumite subiecte sau să fac anumite schimbări, chiar dacă mi le doream, aveam dreptul să fiu și tristă, și furioasă, nu doar zâmbitoare și veselă, aveam dreptul să fiu eu însămi, să mă descopăr, fără (in)validare sau judecăți de valoare. Desigur că au contat și cunoștințele coach-ului, tehnicile folosite și întrebările adresate, însă doar indirect, ele fiind transparente pentru mine. Am rămas cu felul în care m-am simțit, cu resursele pe care le-am descoperit, cu obiectivele pe care le-am atins.

Desigur că există și critici la adresa coaching-ului. Acum ceva vreme, am citit un articol în care erau expuse așa-zisele pericole ale coaching-ului, care ar fi făcut de oameni fără pregătire în domeniul psihologiei sau psihoterapiei și care se joacă cu viețile altor oameni, vânzând iluzia unei videcări rapide, rezolvării rapide a oricărei probleme, riscând să facă mai mult rău, deschizând răni și actualizând traume cărora omul să nu le poată face față apoi. Legat de asta, pot spune următoarele lucruri: în primul rând, sigur că, în fiecare domeniu, există oameni care își fac treaba foarte bine, bine sau mai puțin bine, iar coaching-ul nu face excepție, la fel cum nu face nici psihoterapia. A găsi coach-ul potrivit este foarte important, ajută documentare prealabilă, recomandarea unei persoane de încredere etc.; mai este nevoie să existe o „chimie”, pe care atât coachee-ul cât și coach-ul o simt sau nu, iar dacă ea nu există, ar fi mai bine ca relația să nu continue. Experiența mea de până acum în ceea ce privește lucrul cu oamenii, mi-a arătat că avem niște radare interioare foarte bine dezvoltate care ne ajută să detectăm relațiile nocive și bullshit-urile, deci să ne ferim, natural, de ceea ce nu ne e de ajutor. În al doilea rând, coaching-ul nu este terapie și nu are ca scop vindecarea oamenilor de afecțiuni de natură psihică, nu scormonește în trecutul omului pentru a vedea de unde îi vin anumite comportamente, idei, viziuni asupra vieții etc., ci se concentrează pe prezent și viitor. Un coach prezent, empatic și cu ceva experiență, va realiza când clientul său are nevoie mai degrabă de terapie decât de coaching și îi va reflecta acest lucru, urmând ca acesta să decidă dacă dorește să meargă la terapie sau nu. În al treilea rând, dacă un eveniment,o rană, o traumă, vine în prim plan, iar coachee-ul vrea să discute despre ea, înseamnă că este pregătit să facă față. Suntem mult mai puternici decât credem. Dacă, totuși, rana este foarte adâncă și este nevoie de altfel de ajutor, se aplică punctul anterior. Și, în final, mai vreau să spun faptul că toți oamenii pe care îi cunosc eu și practică coaching-ul, colegii mei de la școala de coaching sau oameni pe care i-am cunoscut în alte circumstanțe, sunt extrem de preocupați de educația lor în domeniu, au parcurs formări și nu au făcut-o doar la bifă, pentru a obține o diplomă, ci fiind implicați, curioși, atenți și dedicați, citesc extrem de mult, inclusiv cărți de psihologie, din proprie inițiativă, fără să le ceară cineva de la facultate, master sau alte forme de învățământ, au o orientare sinceră și naturală către oameni și, poate cel mai important, au pacurs ei înșiși drumuri lungi și dificile către cunoașterea și acceptarea de sine. Evident că, pentru cei care cred, mai degrabă în eficiența psihoterapiei decât a coaching-ului, rămâne această variantă și este foarte bine și așa; orice ne aduce mai aproape de noi înșine și ne ajută să ajungem acolo unde ne dorim, fără a face rău altora, este foarte ok.

2 thoughts on “Coaching – drumul către sine

  1. SIMONA says:

    Buna Carmen. Imi plac foarte mult articolele tale, felul tau de-a scrie, de-a gandi. Mi-ar prinde si mie bine un Coach probabil…. ma simt pierduta. Nu mai stiu cine sunt, ce vreau, ce imi doresc de la viata . Nu mai stiu ce sa fac sa imi gasesc linistea, echilibrul

    Like

    • Buna Simona,
      Mulțumesc pentru feedback!
      Dacă îți dorești să stăm de vorbă și crezi că te pot ajuta, te rog scrie-mi un mesaj privat, prin formularul de contact sau pe facebook.
      Zi frumoasă!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s