Spirale

20171230_215514 În bucătăria apartamentului în care am crescut se lasă o liniște încărcată și nefirească după fiecare frază pe care o spune vreunul dintre noi. Eu am terminat de mâncat ceva ce mi-a pregătit mama (mereu îmi dă să mănânc ceva când merg în vizită). Ei spun că au mâncat mai devreme, așa că stau amândoi în picioare și se uită mai mult în jos. Părinții mei nu prea stau pe scaune în bucătărie, de regulă sunt în mișcare, fac mereu câte ceva, vorbesc, gesticulează, nu simt nevoia să se așeze. Acum nu fac nimic, doar stau, dar tot nu se așază. Tata îmi spune că se simte tânăr și că nu s-a gândit niciodată că ar putea muri. Ce să facă cu gândul ăsta acum? Nu se poate gândi la nimic altceva. Îi e frică, iar frica îl macină. Nu poate dormi, îl mai liniștește câte un Sedatif PC, dar pe termen scurt și nu de tot, niciodată de tot. Mama îmi spune, ca un copil care îl pârăște pe altul părintelui: „da, nu doarme, să știi; numai la asta se gândește, e mereu stresat.” Tata nu a vorbit niciodată cu mine așa, vulnerabil, deschis, despre ce simte. Își camufla mereu sentimentele, le ascundea sub o droaie de întrebări despre detalii nesemnificative ale vreunei povești, sub tăceri stânjenite, sub evitări. Acum îmi vorbea de frică, de moarte, despre subiectele grele, așa, dintr-o dată. De posibilitatea de a merge la psiholog pentru a putea face față. Mama confirma: da, ar fi ajutat-o și pe ea să fi mers la psiholog. Dar erau alte vremuri atunci.

Anul 2017 a fost și greu și frumos și lin și dureros, le-a avut pe toate. Dar dintre toate poveștile pe care le-aș putea spune despre acest an, cred că cea mai semnificativă este povestea unei boli care, deși nu a fost a mea, a adus cu sine o vindecare nesperată pentru mine, de care aveam mare nevoie, fără să știu măcar.

Am scris acum ceva vreme, aici, despre cum, atunci când eram copil, mama s-a îmbolnăvit, lucru care a schimbat cu totul viața noastră de familie, tot ce a urmat diagnosticului inițial marcându-mă profund. Am crescut cu și în teamă constantă, cu privire la siguranța zilei de mâine din punct de vedere al sănătății și al banilor, am fost învățată să las capul jos în fața celor mai puternici decât mine (și cam toată lumea așa părea), să trec neobservată, să mă conformez, să fac ce trebuie să duc o viață decentă, să tac din gură și să las de la mine, să mă supun regulilor, indiferent dacă au sens sau nu, să nu îi deranjez pe alții. Uneori am făcut toate astea, alteori am făcut exact pe dos, ca să îmi afirm identitatea proprie. Poate toate aceste lucruri s-ar fi întâmplat și dacă mama nu s-ar fi îmbolnăvit, pentru că generația părinților mei cam așa știa că se educă un copil. Însă atunci când viața îți este amenințată, când după ce treci, cu mult chin, un prag dificil vine mereu altul și altul, modului disfuncțional în care ai crescut tu și pe care l-ai adoptat pentru a crește propriul copil pentru că asta e tot ce știi, i se mai adaugă și extrem de mult stres, multă frică, multă furie, multă tristețe și neputință, care te fac să nu mai vezi lucrurile așa cum sunt ele, ci distorsionat, să vezi amenințări peste tot, inclusiv în propriul copil, pentru care nu mai ai energie, empatie, iubire așa cum, poate, ai vrea. Iar când nu știi, nu poți, „nu se cuvine” să ceri ajutorul unui psihoterapeut pentru că numai nebunii fac asta, atunci nu reușești nici să îți gestionez emoțiile puternice, să le oprești la tine, să nu le proiectezi în jur. Nu ai cum, efectiv nu ai reperele necesare, așa că te reverși pe ceilalți; iar dacă ceilalți sunt copii, nu prea se pot apăra. Îi doare, îi mutilează.

Evident, tot ce trăim în copilărie ne tranformă în adulții care suntem. După cum am mai scris, eu m-am luptat cu urme serioase ale copilăriei mele și, cu siguranță, încă mai am de lucru. Însă capitolul cu părinții mei și relația mea cu ei, lucrat și răs-lucrat, părea încheiat. Am exprimat în terapie, am explorat, am înțeles, am integrat, am iertat. Așa am crezut. Așa a și fost, doar că parțial, se pare. Ce a ieșit din mine anul acesta, probabil nu avea cum să iasă în terapie, ci a avut nevoie de același context în care, cu 29 de ani în urmă, îmi terminam, într-un fel, copilăria.

No one laughs at god in the hospital, no one laughs at god in a war… îmi cântă în minte Regina Spektor. În cele mai multe momente, am în suflet o liniște care minții mele îi pare extrem de suspectă cu privire la tata și la starea lui. Nu am niciun argument rațional, niciunul, dar simt că nu e ăsta sfărșitul, că e altceva la mijloc, iar tata va fi bine. Nu știu ce altceva, dar știu că acest „va fi bine” nu e doar o dorință disperată de-ale mele, este altceva, dincolo de asta. Am zile în care mă întreb dacă sunt în toate mințile. Tata are cancer. Tata nu a fost niciodată bolnav, niciodată. Mă întreb dacă nu cumva sunt în stare de negare, dacă nu cumva nu am înțeles cum stă treaba, iar „va fi bine” e de fapt doar un truism. Cancer. Operația este neapărat necesară. Apoi tratament, radioterapie. Ba da, înțeleg cum stă treaba. Părinții mei vor veni la mine și la prietenul meu acasă, la București, tata se va interna, va fi operat, mama va fi lângă el, vor sta la noi cât e nevoie. Vom fi și noi acolo, la spital, vom ajuta cu ce putem, îi vom sprijini, mai ales moral. Liniște. Tata va fi bine. Nu știu de unde știu, dar știu. E un „va fi bine” fără pic de disperare atașată. E certitudine. Am deja la activ vreo 130 de zile consecutive de meditație, din cele 365 pe care mi le-am propus, cu intenția de a cultiva equanimity (termen despre care nu știu să aibă corespondent fidel în limba română, dar care înseamnă The quality of being calm and even-tempered; composure, calitatea de a rămâne calm indiferent de situație). De la asta s-o trage liniștea asta suspectă? Nu sunt obișnuită să nu intru în panică, să nu mă stresez. Nu sunt obișnuită să fiu capabilă să stau în prezent, să mă uit doar la ce știu că pot face acum.

Tatei îi e frică, iar eu stau de vorbă cu el. Adevărul e că nu știu cu adevărat prin ce trece, așa că mai mult ascult și îi spun că sunt acolo, că voi fi acolo pentru orice are nevoie. Mă conectez cu ideea propriei mele morți. Nu mi-e clar în totalitate ce simt despre asta, dar îi spun că eu cred că e normal să îi fie frică și că nu e singur, ne are pe noi, orice ar fi. Când e mai liniștit, îi explic cum pot că un rol important în lupta cu orice boală este jucat de oprirea ruminării și de încrederea în reușită, că există studii pe tema asta și încerc să îi deturnez mintea de la gândurile care îl țin treaz nopți în șir. Nu reușesc decât pentru scurt timp. Nu crede în bine decât după ce îl vede și atunci e totuși suspicios că poate dispărea, în rest, pune răul înainte. Dar îl văd că ar vrea să creadă, acum mai mult decât oricând. N-am idee dacă fac bine ce fac. Lucrez mult cu oameni și știu aproape mereu ce să fac sau să nu fac, dar când e vorba de cineva atât de important pentru mine, nu mai sunt sigură. Îmi urmez intuiția și îi spun ce simt să spun, având încredere că el va lua ce îi trebuie și că mă va simți acolo.

No one’s laughing at god when they’re starving, or freezing, or so very poor…continuă, imperturbabilă, Regina. Rațional, în ciuda sentimentului meu de nestrămutat că totul va fi bine, mă gândesc că tata s-ar putea să nu mai fie, că ceva poate merge rău, că, poate, cancerul s-a extins și operația nu va fi suficientă. Parcă vreau să îmi zic, hai cu panica, hai, fii om normal, acum să te văd, ce te faci dacă lucrurile nu ies cum simți tu? Dar mama, ce se face mama? Mă trece un fior rece. Nu vreau să moară tata. Vreau să trăiască. Îmi dau lacrimile. Îmi dau seama că tata s-ar putea să nu știe că îl iubesc, la noi în familie nu se vorbesc astfel de lucruri. Partea suspectă din mine își face din nou apariția și îmi calmează mintea, culmea, fără eforturi. Dacă nu știe, îi voi spune, iar apoi lucrurile se vor întâmpla așa cum se vor întâmpla, nu am control eu asupra lor, eu pot să fac doar ce ține de mine. Fac ce ține de mine? Da. Atunci, cam asta e. Damn, am vrut equanimity, iată equanimity. Asta o fi?

Asta o fi, doar că lucrurile nu sunt niciodată atât de simple, oricât de zen-uit ai fi, nu că aș fi eu prea departe pe drumul ăsta. Partea calmă, adunată, adultă din mine clar există și, clar, pe lângă tot ce am făcut până acum pentru a mă cunoaște și a mă vindeca, meditația zilnică mă ajută enorm. Doar că, pe lângă adultul din mine, mai există cineva: copilul. Iar în cazul copilului, boala tatei a scos la iveală o cu totul altă poveste.

Prezența fizică a părinților mei la mine acasă, înainte de operație și după, în perioada de recuperare, a scos la iveală copilul din mine, copilul speriat care am fost acum aproape 30 de ani la internarea mamei într-un spital aflat la 270 de kilometri distanță, eu neavând acces la ea, copilul ignorat de părinții speriați de diagnosticul de atunci, copilul lăsat cu bunica sau cu fratele mai mare, copilul certat și lovit din anii care au urmat, copilul furios care acum s-a trezit, aproape 30 de ani mai târziu, în mod absurd, în aceeași situație: aceea ce a risca să își piardă un părinte, lucru de neînțeles, de neconceput, de nesuportat. Aceeași situație și totuși alta, cu rolurile oarecum inversate, de parcă acum părinții mei erau copiii care aveau nevoie de ajutor, iar eu trebuia să fiu adultul care să li-l ofere. Partea adultă din mine a simțit cum regresez și nu a putut interveni pentru a opri acest proces. Așa că am scris în jurmal despre asta, încercând să fac ordine. Scrisul mereu mă ajută.

Fragmente din jurnal – iunie 2017

Ceea ce voi scrie poate fi dovada faptului că sunt un om rău; așa poate părea, dar eu nu cred asta, cred doar că sunt foarte rănită și descopăr straturi de suferință noi. Cotele furiei mele cresc, pe zi ce trece. Sunt foarte furioasă pe părinții mei, pe faptul că sunt neputincioși și au nevoie de ajutor. Și au nevoie să îi tratez bine. Ei nu m-au tratat niciodată bine când eram copil și aveam nevoie de ei. Copilul din mine e încă rănit, e frustrat, e supărat, e încă nemângâiat. Și nu i se pare corect ca acum să aibă grijă de ei […]. Așa neștiutori, neputincioși și speriați cum sunt. Îmi vine să o iau la fugă, să mă îndepărtez de ei, să nu îi mai văd o perioadă. Sunt foarte furioasă că ei au devenit copii acum. Nu e corect. Eu nu îi voi lua la bătaie, nu le voi turui cuvinte grele, critici, nu îi voi ignora când suferă, nu voi spune că problemele lor sunt mici și „îți trece până te măriți”, așa cum au făcut ei cu mine. Oamenii ăștia care m-au făcut și m-au trimis în lume handicapată emoțional acum au nevoie de mine întreagă. Ei bine, nu sunt întreagă!

[…]Plâng pentru că, de fapt, nu îi pot urî, că de fapt îi iubesc și i-am înțeles și iertat deja, chiar cred asta. Plâng pentru că nu m-am iertat și nu mă iubesc pe mine. Plâng pentru că nu știu să vindec copilul rănit care sunt, pentru că sunt un adult zilnic micit de copilul ăsta care își cere drepturile. Pentru că are dreptul să fie iubit necondiționat, protejat, mângâiat, sprijinit și că nu a primit lucrurile astea prea multă vreme. Sunt tristă și furioasă că trebuie să mă descurc singură, când tot ce îmi vine să fac e să mă arunc în brațele cuiva și să îmi fie permis să fiu copil, să plâng și să mi se spună că e în regulă, că am voie. Să plâng și să mi se spună că e ok să greșești, să nu fii perfect și că sunt un om valoros și iubit. Să fiu ținută în brațe, pupată pe frunte și mângâiată pe păr. Să fiu acceptată așa cum sunt. Să nu am grijă de nimeni și de nimic. O perioadă. Să se liniștească copilașul. Apoi să fiu adult, să învăț să fiu. Nu cred că pot trece mai departe până nu fac ceva cu copilul ăsta.

[…]Știu că eu am de mers mai departe pe drumul ăsta, oricât de incorect ar fi el. Știu că părinții mei mă iubesc, mă adoră, în felul lor. Ștu că au făcut și fac tot ce pot. Știu că au nevoie de mine și voi fi acolo pentru ei. Știu că voi fi bine la un moment dat. Acum a ieșit la suprafață o durere veche, neexprimată, netrăită atunci, acum aproape 30 de ani, când s-a îmbolnăvit mama. Poate a fost nevoie de boala lui tata și pentru mine, să pot să intru în contact cu durerea de atunci, să o gestionez, să o vindec.

Spuneam că partea adultă din mine nu a reușit să oprească regresia. Mă bucur că nu a făcut-o. Aveam nevoie să ajung în locurile adânci din mine în care am ajuns, să iau contact cu furia încă nevindecată, cu emoțiile încă neadmise și nespuse, să le scot în afara mea, să mă uit la ele, să le onorez și apoi să le pun de-o parte.

Copilul a ieșit la iveală și direct în relația cu părinții mei, pe perioada recuperării și-a arătat o parte din durere, lucru care i-a speriat. Însă eu, adultul, am reușit să le explic ce se întâmplă, să le cer iertare pentru derapajele mele imediat ce se produceau, să le spun că ce trăiesc acum nu este din vina lor, că mă bucur că le sunt alături și că mă bucur că îi am alături de mine, că înțeleg cât le e de greu și că eu pot avea grijă de mine, iar ei se pot concentra pe ale lor.

Deși, calendaristic, nu a trecut mult timp de când scriam fragmentele de mai sus în jurnal, acum mă uit la ele și mă gândesc la mine, cea care le scria, cu compasiune și iubire. La fel și la părinții mei, pe care îi văd schimbați enorm în urma experienței. Îmi dau seama că, deși, aparent, am ajuns în același punct în care am fost acum aproape 30 de ani, și eu și ei, în același loc al bolii, al apropierii de moarte, al dorinței de a găsi o soluție, de fapt nici eu, nici ei, nu ne-am învărtit în cerc pur și simplu, ci am parcurs, mai degrabă, niște spirale ascendente. Am ajuns în același loc și totuși în altul, undeva mai sus pe spiralele evoluțiilor noastre, iar încercarea prin care am trecut împreună, din nou, ne-a găsit ceva mai înțelepți, ceva mai autentici, ceva mai maturi (și nu mă refer doar la vărstă), mai în contact cu vulnerabilitatea noastră, dar și cu imensa noastră putere interioară. Am înțeles și că drumul greu al mamei din acești ani a avut sens și ne-a pregătit cumva, deși nu am știut și nu am ales, pentru prezent.

În ceea ce mă privește, am realizat, încă o data, dacă mai era nevoie, cât de important este să fiu în contact cu mine, să îmi pot vedea și accepta emoțiile, să înțeleg de unde vin, să îmi dau seama care parte din mine se manifestă în momentele de cumpănă și de ce am nevoie, să îmi caut puterea să opresc răul la mine și să mă întorc către ceilalți cu toată compasiunea de care sunt în stare, iar atunci când nu sunt în stare de ea, să mă las văzută și înțeleasă, să spun ce simt, chiar dacă nu e frumos și roz, în loc să întorc spatele sau să agresez; iar dacă nu pot face bine, măcar să nu fac rău. Am realizat, de asemenea, din nou, cât de important a fost să fi căutat să mă vindec, să fi cerut ajutor, să fi lucrat cu mine înainte de a trece prin această experiență, din nou, ca adult. Nu știu unde aș fi fost dacă nu aș fi făcut-o, nu știu cum aș fi gestionat rana veche și dureroasă care s-a reactivat, cum mi-aș fi tratat părinții și ce impact aș fi avut asupra lor în acele momente grele pentru ei, în care se bazau pe mine. Nici nu vreau să mă gândesc; din fericire, nici nu mai contează, sunt exact unde am ales să fiu.

În ceea ce îi privește pe ei, acum, după toate confirmările primite de la mai mulți doctori și în urma multor analize că totul e bine, îi văd mai liniștiți, mai calmi, mai răbdători, mai calzi, mai blânzi cu ei înșiși. Acum curățenia zilnică mai poate aștepta, acum am voie să intru încălțată când merg în vizită la ei, acum sunt permise momente în care amândoi să stea și să nu facă nimic (lucru care era inacceptabil), acum e voie să spună „nu” sau „n-am chef”. Acum timpul are răbdare. Acum nu mai e rușine să ne pupăm, să ne luăm în brațe, să ne spunem că ne iubim, acum ne bucurăm de toate astea, nu ni se urcă la cap. Acum nu mai așteptăm nimic unii de la alții, nu ne mai datorăm nimic, ne luăm așa cum suntem. Din când în când, mama mă mângâie pe păr, până îi obosește mâna, apoi mă pune la punct pe ton glumeț: „gata, ți-ajunge!” Cred că abia acum, cu adevărat, mi-am recuperat părinții.

But god can be funny, when told he’ll give you money if you just pray the right way… se încăpățânează Regina să îmi cânte în minte, în timp ce scriu. Sunt o persoană spirituală, fără a fi religioasă. Cred în faptul că suntem interconectați în mult mai multe feluri decât putem explora cu simțurile și putem înțelege rațional. Cred că nu e întâmplător că mama mea i-a spus, într-o doară, lui tata că ar fi bine să își facă un control, chiar dacă nu se simte rău în niciun fel, deși era prima dată când spunea asta în toată viața lor și a făcut-o exact când a trebuit pentru a prinde boala la timp. S-a dovedit ulterior că, la cât de rapid a evoluat după ce a fost descoperită, orice întârziere putea fi fatală. Cred că nu e întâmplător că m-am apucat de meditat cu ceva timp înainte de toată povestea asta, încât să pot fi acolo, ceva mai prezentă și ceva mai pregătită decât aș fi fost fără. Cred că nimic din ce am trăit până am ajuns aici nu e întâmplător, că totul are sens, că ne ajutăm și ne influențăm unii pe alții în feluri magice, pe care nu le putem cuprinde. Cred că nu e întâmplător, că am simțit, în toată ființa mea, în fiecare moment, că va fi bine. Cu recunoștință, constat că este bine. Suntem vii, suntem bine, suntem mai vindecați, fizic și emoțional. Dacă asta s-a putut, cred că se poate orice.

Așa că, dragă 2018, sunt pregătită.

Ziua iertării

1 august 2014

Aveam șapte ani. Era o zi însorită, eram afară, în fața blocului, la joacă. Mama a ieșit din scara blocului, îmbrăcată în negru, cu batic negru pe cap. Murise bunica, mama tatălui meu, iar ea purta doliu. M-a luat de mână și mi-a spus că trebuie să meargă la doctor. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ea sau vreau să rămân afară. Policlinica era aproape, nu urma să lipsească mult, iar eu, oricum stăteam afară toată ziua, nu i-aș fi simțit lipsa. Am vrut să merg cu ea, așa că m-a luat de mână și am plecat.

Îmi aduc aminte coridoarele reci și întunecoase, total neprimitoare și înfricoșătoare ale clădirii în care funcționa policlinica. Mama mă ținea strâns de mână și mergea repede, prea repede pentru mine. Când am ajuns în fața cabinetului, m-a așezat pe un scaun de pe coridor și mi-a spus că nu pot intra cu ea, trebuie să rămân afară să aștept, dar va veni repede. Am rămas acolo și îmi amintesc că îmi era teamă, pentru că, în acea parte a clădirii, nu mai era nimeni, eram singură pe hol. Mama a intrat pe ușă, iar ușa a râmas întredeschisă, lucru care m-a ajutat să mă liniștesc un pic. Nu știu cât timp a trecut până am început să aud vocea ridicată a doctorului. Nu înțelegeam de ce doctorul țipă la mama și îi spune că e iresponsabilă, că are un copil de crescut (avea doi, dar cred că el nu știa decât că are un copil mic în fața ușii, probabil îi spusese mama asta, rugându-l să nu închidă ușa ca să nu îmi fie teamă), că lucrurile sunt grave și că e inconștientă că a așteptat atât. Vocea mamei se auzea mai slab, dar mi-am dat seama că începuse să plângă. Așteptam, cu frică, pe holul întunecat și rece să iasă de acolo… Mama nu plângea niciodată, doar copiii plângeau, așa știam eu. Într-un final, mama și doctorul au apărut la ușă. El încetase să mai țipe, vorbea mai calm și împăciuitor, se uita când la mine, când la ea (nu îmi amintesc ce spunea), iar mama încerca să se liniștească și să vorbească normal. M-a luat apoi de mână și am plecat. Nu am înțeles mare lucru atunci. Nu am înțeles că, de atunci, viața mea, viața noastră de familie, nu avea să mai fie la fel.

Anii care au urmat au fost plini de suferințe, de incertitudini, marcați de frica zilei de mâine. Au urmat mulți doctori, în Brașov, la Cluj, medicamente, chimioterapie, o operație care i-a mutilat mamei corpul, dar și sufletul, mai ales sufletul, la numai 38 de ani. Tratamentele agresive i-au distrus corpul imunitatea, transfuziile cu sânge, netestat, i-au introdus în corp alți viruși, teribilei boli descoperite atunci adăugându-i-se altele, în lanț, încă una, încă una, mereu câte una nouă. Iar ea suferea pentru fiecare diagnostic care părea încă o codamnare, pentru fiecare tratament pe care se duceau ultimii noștri bani, fără certitudinea ameliorării stării ei de sănătate. Și mai suferea de fiecare dată când se dezbrăca și își vedea corpul incomplet și pentru fiecare privire pe care alții o aruncau în direcția infirmității ei, pe care se străduia atât de mult să o ascundă, crezând tot timpul că nu reușea și simțindu-se, mereu, dezbrăcată de toți ochii străini, judecată, etichetată, biciuită și anulată ca femeie.

În copilărie și adolescență, nu m-am înțeles mai deloc cu mama. Pe fondul problemelor de sănătate, era mereu nervoasă, supărată, nimic din ce făceam nu era destul de bine, eram un copil rău, care îi făcea rău și ei, așa îmi zicea. „Mă bagi în pământ!”, îmi zicea. Iar eu sufeream teribil, pentru că nu voiam ca mama să moară (chiar am trăit o perioadă cu spaima asta, pentru că era mereu bolnavă), cu atât mai mult , să moară din cauza mea. Însă nu o puteam convinge și pe ea că nu îi doresc răul, nu mă credea. Nu mă asculta, nu stătea de vorbă cu mine, nu îmi explica de ce îmi cere anumite lucruri și nu prea îmi spunea lucrurile bune pe care le făceam, doar pe cele rele, așa cum vedea ea toate acțiunile mele care nu coincideau cu ce își dorea de la/ pentru mine. Pentru fiecare lucru pe care mi l-am dorit, am dus adevărate lupte, o mare parte a vieții mele și nu erau lucruri mari, erau mici, prostii poate, dar care reprezentau lumea mea atunci și care îmi afirmau independența, identitatea proprie, diferită de a lor, a părinților. Iar pe tata, l-am învinuit multă vreme că a fost prea moale, că i-a fost teamă de mama, că nu a făcut mai niciodată ceva pentru el, ci numai ce i s-a spus, ce i s-a impus. Tata nu mi-a luat niciodată apărarea în fața mamei, nici când m-a certat, nici când mi-a aruncat vorbe grele, prea grele pentru ca un copil să le poată duce, nici când m-a lovit. Eram singură, lupta era numai și numai a mea. Am învățat să răspund vorbelor grele cu alte vorbe grele, neîncrederii cu neîncredere, dar și cu justificări, argumente și raționalizări, încercărilor de a mă supune cu rebeliune vehementă. Am învățat să atac prima, ca să nu fiu atacată, să fiu mereu în gardă și să îmi ascund gândurile, sentimentele, pentru că simțeam că nu aș fi fost înțeleasă dacă le-aș fi exprimat și că nu ar fi contat oricum. Adulții aveau planurile lor, ale mele nu contau, urmau să conteze când aveam să fiu mare, la casa mea, cum zicea mama atunci. Puținele momente în care simțeam că sunt mândrii de mine, că văd că exist, că le pasă, erau cele când aveam reușite școlare. Așa că am învățat bine, m-am chinuit să fiu printre cei mai buni, chiar cea mai bună unde puteam. Aici aveau încredere în mine, motiv pentru care m-au lăsat să aleg liceul la care am vrut să merg, apoi facultatea, fără să mă influențeze în vreun fel, așa cum era cazul tuturor celorlalte aspecte ale vieții mele. Pentru asta am fost recunoscătoare, pentru că aveam prieteni mult mai puțin norocoși din acest punct de vedere.

Treptat, lucrurile între mine și mama s-au calmat. Ne-am acceptat reciproc, în timp, chiar dacă nu ne-am și înțeles una pe alta. Apoi eu m-am mutat de acasă, iar lucrurile s-au îmbunătățit și mai mult, iar mama m-a ajutat cum a putut ea, cu mâncare, cu curățenie, cu plata facturilor și cu multe alte lucruri pecare eu nu știam sau nu voiam să le fac. Cred că a fost felul ei de a se revanșa față de mine.

Dar tot ajutorul ei de după plecarea mea de acasă nu m-a făcut să o iert. Nici pe ea, nici pe tata. I-am învinuit pentru că nu au știut să fie mai buni cu mine, mai atenți la mine, mai implicați în relația cu mine, copilul lor, pe care l-au plănuit și l-au dorit. I-am învinuit pentru că nu au părut niciodată interesați să mă cunoască, să știe mai mult decât ce fac și nu au părut să își dorească să știe că simt, ce gândesc, ce vise am, ce mă doare. I-am învinuit că nu mi-au spus niciodată că mă iubesc și că a trebuit să deduc eu, după ce m-am luptat cu îndoieli sfâșietoare. I-am învinuit pentru că mi-au minimizat mereu suferințele și bucuriile și mi-au arătat „adevăratele” greutăți ale vieții, când nu eram pregătită, nici dornică, nici datoare să le văd. I-am învinuit pentru că nu au văzut că mi-am trăit viața ascunsă de ei, pentru a nu le da ocazia să mă critice sau să mă ignore, ceea ce durea mai tare. I-am învinuit că nu m-au pregătit, în niciun fel, pentru relațiile cu alte persoane. I-am învinuit pentru toate mecanismele de apărare împotriva lor pe care mi le-am creat și care mi-au dăunat în relațiile cu alții. I-am învinuit pentru că m-au încadrat în șabloane, că mi-au spus ce „trebuie” să fac și cum „trebuie” să fiu, doar pentru că așa face și așa este toată lumea, nu contează dacă mi se potrivește mie sau nu. I-am învinuit pentru multe.

De la un moment dat, când am început să lucrez mai mult la mine și cu mine, fiecare motiv pentru care îi învinuaim mă durea. Mă durea pentru că știam că am devenit adult și că este responsabilitatea mea să îmi rezolv problemele. Că au greșit, da, dar nu se mai poate schimba nimic din trecut și că, pentru a putea merge mai departe și pentru a mă vindeca, era necesar să îi iert. Iar eu nu puteam să îi iert, deși îmi doream din tot sufletul. Rațional, îmi era totul clar: făcuseră tot ce putuseră, ce știuseră ei. Amândoi au trecut prin multe, de tineri, când nici ei nu erau pregătiți. Nici pe ei nu i-a învățat nimeni cum să crească un copil în condiții normale, darămite atunci când te mai și lupți cu boli, cu probleme financiare, cu nesiguranța zilei de mâine, chiar cu moartea. Făcuseră tot ce putuseră. Iar eu înțelegeam că m-au iubit, chiar dacă nu au spus-o și că iubesc și adultul care am devenit. Amândoi, fuseseră lângă mine, așa cum au putut și au știut ei, când mi-am dat cele mai grele lupte din viața. Rațional, aveam toate motivele pentru a-i ierta. Emoțional, însă, ceva spunea „nu, nu încă; încerci tu, dar încă nu!” Iar acest „nu” mă ținea închisă într-un trecut pe care îmi datoram să îl depășesc.

Acum două săptămâni am fost cu treabă, în Brașov și am stat la ei. Eram într-un moment greu pentru mine, mă simțeam extrem de rău, așteptasem cu multă nerăbdare să ajung acasă, să mă închid în cameră și să sufăr acolo, în liniște, singură, fără să mă mai prefac că sunt bine. Am intrat pe ușă și m-a întâmpinat mama. In acel moment, acolo, în fața ei, cu sufletul și trupul chircite de durere, am încetat, brusc, să mai am aproape 33 de ani și am redevenit copil. Eram copilul neajutorat, lovit, pe care numai mama îl poate îngriji și ajuta să se facă bine. Am întins mîinile spre ea și am rugat-o să nu mă întrebe nimic, doar să mă ia în brațe și să mă țină așa. Și m-a luat. M-a strâns în brațe, iar eu am început să plâng în hohote, cu nu mai plânsesem de multă vreme. Apoi m-a așezat pe pat, cu capul în poala ei și m-a mângâiat pe păr, minute în șir, fără să spună nimic, exact cum o rugasem. Mama mea, care nu tăcea niciodată, stătea acum, în liniște, îmi asculta plânsul și mă mângâia pe păr. Nu i se citea pe față nici curiozitate, nici teamă că s-a întâmplat vreo tragedie, nici dorința de a-mi da vreun sfat, vreo soluție, ci doar liniște și acceptare. Apoi, când am dorit să mă retrag în camera mea, m-a lăsat să merg, fără să mă întrebe nimic. Exact cum aveam nevoie. Apoi a venit acasă tata, care, cum a intrat pe ușă, a vut să vină să mă vadă, însă mama l-a oprit. „Nu se simte bine, m-a rugat să nu o întreb nimic, să o las. Nu intra, dacă are nevoie de ceva, va veni ea și ne va cere, așa mi-a spus.” Așa spusesem. Și tata nu a intrat.

Nu sunt părinte și nu pot să știu ce este în sufletul unui părinte care își vede copilul plângând, în hohote, chiar și la 33 de ani sau poate, mai ales la o astfel de vârstă. Însă îmi imaginez că nu le-a fost ușor să mă vadă chinuindu-mă și să stea deoparte. Dar au făcut-o, pentru că așa îi rugasem. Și au făcut-o fără să se simtă atacați, fără să se victimizeze sau să se simtă nedreptățiți, cum era de obicei. Am simțit, pentru prima oară, că părinții mei mă înțeleseseră, în sfârșit.

I-am văzut a doua zi dimineață. Erau altfel. Mama mi-a apărut ca o femeie puternică, o supraviețuitoare. Era femeia care răsturnase o masă peste doctorița care îi spusese, cu nonșalanță și ironie, că nu mai are ce face, va muri oricum și decisese că acel lucru nu avea să se întămple. Era femeia pe care bolile, pensionarea la numai 38 de ani, fricile, sutele de nopți nedormite nu o dărâmaseră, ci o făcuseră mai puternică. Era femeia care, în sânul familiei, se simțise suficient de în siguranță încât să își permită să cadă, să își arate vulnerabilitatea și să se lasă văzută, cu bune și cu rele, așa cum știuse ea, pentru că familia era singurul loc în care simțea că poate fi ea însăși, fără teamă. Era mama mea, care învinsese moartea pentru a-mi râmâne alături. Pe fața ei nu se citea nicio urmă de încrâncenare sau răutate, așa cum văzusem atâția ani. Era o față un pic obosită, cu trăsături încă frumoase și simple, care emana bunătate și grijă. Iar tata mi-a apărut calm și răbdător, iar aceste trăsături nu îl mai făceau să pară moale și fără voință ca până atunci, ci cald, bun și iubitor. Am înțeles atunci că tăcerile lui, supunerea lui, compromisurile făcute de el, pasivitatea lui din anumite momente erau dovezile lui de iubire pentru mama. Acela fusese modul lui de a o face să se simtă în siguranță, de a-i lăsa controlul în sigurul context unde putea să îl aibă, de a-i oferi mediul de care avea nevoie pentru a-și da luptele, de a lupta alături de ea.

Mi-am dat seama că am avut exact părinții pe care trebuia să îi am, iar ceea ce am trăit era parte din drumul meu, drum care m-a făcut să fiu ce sunt. M-am uitat din nou, în sufletul meu și mi-am dat seama că îi iertasem.